Constatare nulitate act juridic. Decizia 287/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 287/R/2010
Ședința publică din 5 februarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Anca Adriana Pop
JUDECĂTORI: Anca Adriana Pop, Carmen Maria Conț
-- -
GREFIER: -
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantul ORDINUL MINORIȚILOR împotriva deciziei civile nr. 180/A/ din 25 iunie 2009 Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr-, privind și pe pârâții intimați, PREFECTURA M, PRIMĂRIA B M și SERVICIUL PUBLIC ADMINISTRAREA LOCAL ȘI UTILITĂȚI, având ca obiect constatare nulitate act juridic.
La data de 05.02.2010 reclamantul a înregistrat la dosarul cauzei înscrisul intitulat "concluzii scrise".
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din 29 ianuarie 2010, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.4530 din 27.06.2006 a Judecătoriei Baia Mare, pronunțată în dosarul nr.1108/2005, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul Ordinul Minoriților în contradictoriu cu pârâții Orest, Prefectura M, Primăria mun.B M și Serviciul Public Administrarea Local și Utilități.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri judecătorești a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.51/A/14.03.2007 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosarul nr-.
Reclamantul Ordinul Minoriților a declarat recurs împotriva deciziei civile mai sus menționate, care a fost admis, decizia a fost casată și rejudecând, s-a admis apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr.4530/27.06.2006 a Judecătoriei Baia Mare, care a fost desființată iar cauza a fost trimisă pentru rejudecare primei instanțe.
În al doilea ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 5720/ 17.10.2008 a Judecătoriei Baia Mare, pronunțată în dosarul nr-, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, excepție invocată de pârâții Orest, Prefectul județului M, Primarul municipiului B M și Serviciul Public Administrarea Local și Utilități.
S-au respins excepțiile lipsei capacității juridice a reclamantului și a lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepții invocate de pârâții Orest și.
S-a admis cererea reclamantului Ordinul Minoriților împotriva pârâților Orest, Prefectul Județului M, Primarul Municipiului B M, Serviciul Public Administrarea Local și Utilități și în consecință s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 280 încheiat în data de 05.06.1997 între "" RA, în calitate de vânzător și pârâții Orest și, în calitate de cumpărători, contract având ca obiect apartamentul situat în B M,--4,. 5, înscris în CF 9359 B M nr. topo 434, sub și.
S-a constatat nulitatea absolută a Ordinului Prefectului nr. 1808/1998 cu privire la terenul în suprafață de 112 mp./1541 mp. aferent apartamentului nr. 5 din B M,--4, teren înscris în CF 9359 B M nr. topo 434/1/1 și 434/1/2.
S-a dispus rectificarea CF 9359 B M în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților Orest și cu privire la terenul în suprafață de 112 mp./1541 mp. din terenul nr. topo 434/1/1 și 434/1/2, precum și asupra apartamentului situat în B M,--4,. 5, drept înscris sub B 26 și.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că Ordinul al anilor a fost fondat de către de Assisi (1181-1226). În anul 1223 III a aprobat definitiv printr-un document regula de viață a anilor, moment ce echivalează cu recunoașterea ordinului.
În anul 1517 Ordinul călugăresc al anilor sau Ordinul Minori s-a despărțit în două ramuri și anume: Ordinul Minori Observanți și Ordinul Minori.
În anul 1525 ia naștere cea de-a treia ramură ană și anume cea a.
Pe teritoriul Mari, primele date despre ani apar în secolul XV-lea când sunt consemnați anii observanți. Ordinul anilor observanți și-a încetat activitatea pe teritoriul orașului B M în anul 1554. În locul anilor observanți au fost aduși frații minori conventuali, cunoscuți și sub denumirea de ani pe teritoriul vechii (M și Muntenia) și de minoriți pe teritoriul imperiului - Transilvania, Ungaria.
își continuă activitatea pe teritoriul Mari, pe parcursul secolelor XVI, XVII, XVIII, XIX, XX, perioadă marcată de alungări și reveniri a acestui ordin pe teritoriul orașului menționat. În această perioadă, minoriții construiesc în B M, o mănăstire, un spital și o școală elementară.
Potrivit Ordinului Minori, acesta, ordinul, se împarte în provincii, iar provinciile sunt formate din convente (mănăstiri) sau comunități.
Una din provinciile Ordinului Minori sau Ordinul minoriților era Provincia de Transilvania. Această provincie a fost instituită prin bula pontificală a VIII, din 15.05.1627 și avea sediul în
Această provincie avea ca și componente mănăstiri în mai multe localități printre care și în B
În anul 1948, mănăstirea minoriților din BMc ontinua să funcționeze și să-și îndeplinească misiunea, scopul.
În anul 1948 intrat în vigoare Decretul 177/1948, potrivit căruia "cultele religioase, pentru a putea să se organizeze și să funcționeze, vor trebui să fie recunoscute prin decret al Marii Adunări Naționale, dat la propunerea Guvernului, în urma recomandării ministrului cultelor" (art. 13). În cazul cultului romano-catolic, cult în cadrul căruia activează și Ordinul minoriților sau Ordinul Minori nu a fost emis un astfel de decret, așa cum s-a întâmplat în cazul cultului greco-catolic. Acest cult greco-catolic a fost desființat prin Decretul 358/1948.
Din această împrejurare se poate trage concluzia că acest cult romano-catolic, cu toate componentele sale, a fost tolerat pe teritoriul României și în perioada comunistă când a continuat să funcționeze clandestin, formal.
Acest aspect este confirmat și de ministrul general care este conducătorul ordinului și de din România.
Toate împrejurările descrise mai sus rezultă din materialul întocmit de un specialist în domeniu, d-nul profesor universitar doctor din cadrul Facultății de teologie Universității de Nord B M, specialist propus și contactat de pârâți (fila 24 din dosarul -). De asemenea, s-au avut în vedere și Constituțiunile Ordinului Minoriților, titlul IV, pct. 27 și actul intitulat "declarație" al ministrului general al Ordinului Minori sau minoriții și cea a din România.
Aceste aspecte relatate mai sus dovedesc și continuitatea ordinului minoriților pe teritoriu Transilvaniei. În sprijinul acestei idei stă și argumentul că în CF 405 B M se menționează sediul Ordinului minoriților ca fiind în A (de ex sub, ). Or, mănăstirea din BMa parținea Provinciei Sf. cu sediul în A, provincie ce era parte componentă a Ordinului minoriților sau Ordinului Minori.
După anul 1989, Ordinul Minoriților a solicitat Judecătoriei Arad, judecătorie în raza căreia se găsește sediul Provinciei care avea ca parte componentă și mănăstirea construită de minoriți în B M, înscrierea în Registrul asociațiilor și fundațiilor.
Prin Încheierea nr. 436 din 17.01.2007 a Judecătoriei Arads -a respins cererea Ordinului Minoriților pe considerentul că acesta este deja o persoană juridică în baza unei legi speciale. Judecătoria Arad precizează că Ministerul Culturii și Cultelor i-a eliberat Ordinului minoriților o adeverință prin care confirma faptul că are personalitate juridică în baza dispozițiilor art. 28 din Decretul 177/1948. Potrivit acestor dispoziții legale se arată că în continuarea considerentelor Încheierii 436/2007, cultele religioase recunoscute sunt persoane juridice la fel ca părțile lor componente precum așezămintele, asociațiile, ordinele și (filele 27, 28 din dosar -). Se observă că motivele care au stat la baza hotărârii nu sunt de ordin formal sau care să țină de fondul cauzei ci țin de lipsa de interes în promovarea acțiunii întrucât se motivează că ordinul este deja persoană juridică).
Or, atâta timp cât judecătoria în drept să se pronunțe cu privire la personalitatea juridică a Ordinului minoriților a statuat că este persoană juridică nu se mai poate cere reclamantului să facă o astfel de dovadă.
A se susține în continuare că reclamantul nu are capacitate de exercițiu întrucât nu este persoană juridică, contrar considerentelor Încheierii nr. 436/17.01.2007 a Judecătoriei Arad, înseamnă că Ordinul Minoriților ar fi pus în mod arbitrar în imposibilitatea de a-și valorifica dreptul de proprietate.
Pentru aceste considerente se va respinge excepția lipsei capacității de exercițiu.
În ceea ce privește calitatea procesuală activă a Ordinului Minoriților trebuie plecat atât de la înscrierea din CF 405 BMc ât și de la dispozițiile art. 1 și art. 4 indice 1 din OUG 94/2000, modificată.
Astfel, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de Statul român, se retrocedează foștilor proprietari (art. 1 OUG 94/2000, modificată).
Actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul acestei ordonanțe de urgență sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării (art. 4 indice 1 alin. 2 din OUG 94/2000, modificată).
În CF 405 B M, anterior preluării de către Statul Român, în baza Decretului 111/1951, proprietar al imobilului în litigiu, imobil aferent nr. topo 434 transcris din CF 405 B în CF 9359 M, era Ordinul Minoriților.
Coroborând dispozițiile legale menționate mai sus rezultă că fostul proprietar al imobilului înstrăinat poate formula acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului prin care s-a vândut bunul ce i-a aparținut. Cum fostul proprietar al imobilului în litigiu era, conform înscrierii în CF 405 B M, Ordinul Minoriților înseamnă că acesta are calitatea procesuală activă în promovarea prezentei acțiuni.
Din punct de vedere al calității procesuale active în prezenta cerere nu contează cine trebuie să formuleze cererea de retrocedare a imobilului cerere prevăzută de art. 3 din OUG 94/2000, modificată. Aceasta deoarece centrul eparhial sau centrul de cult acționează, în acest caz, ca un mandatar al fostului proprietar.
Contractul de vânzare-cumpărare nr. 280/05.06.1997, contractul a cărui anulare s-a solicitat a fost încheiat între "" RA, în calitate de vânzător și pârâții Orest și, în calitate de cumpărători, în temeiul Legii 112/1995.
Potrivit art. 1 din Legea 112/1995 și art.1 din Normele metodologice privind aplicarea Legii 112/1995, imobilele care formau obiectul acestei legi erau imobile cu destinație de locuință ce au aparținut persoanelor fizice de la care le-a preluat, în mod abuziv Statul român.
Or, așa cum rezultă din înscrierile din CF 405 B M, fostul proprietar al imobilelor în litigiu nu era persoană fizică. Aceasta înseamnă că nu se putea vinde imobilul din litigiu în temeiul Legii 112/1995, dispozițiile acestei legi fiind inaplicabile contractelor de vânzare-cumpărare. Or, înstrăinarea făcută de un vânzător care nu era proprietar al bunului vândut echivalează cu un abuz de drept. Astfel, Statul român care a vândut imobilul în litigiu prin intermediul RA, devenise proprietar în baza Decretului 111/1951. Preluarea efectuată în baza acestui decret era și este considerată ca o preluare abuzivă.
Astfel, valabilitatea titlului statului va fi examinată în condițiile prevăzute de art. 6 al.1 din Legea nr. 213/1998, în conformitate cu care fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unității administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
În caz contrar, se deduce că dreptul de proprietate al persoanei care deținea imobilul anterior preluării de către stat, nu a fost legal desființat, iar statul nu a devenit un adevărat proprietar.
Examinarea valabilității titlului statului este dată prin lege, în competența instanțelor judecătorești care, astfel, sunt chemate să constate dacă un act normativ sau unele dispoziții ale acestuia sunt contrare unor acte normative de superior, îndeosebi Constituției, ori au fost greșit aplicate la acel moment.
Or, la data când imobilul în litigiu a fost naționalizat de la antecesorii reclamantei, era în vigoare Constituția din 1948 care, în art. 8, garanta proprietatea privată.
Tot astfel, codul civil reglementa, în art. 480, dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar prin art. 481 dispunea că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai de cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Dispozițiile Codului civil citate mai sus se reține că erau în deplină concordanță cu principiul constituțional al garantării proprietății private.
În speță, dispozițiile Decretului nr. 111/1951, contraveneau și reglementărilor internaționale care prevedeau că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții, și că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa - art. 17 al.1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 1948.
În temeiul celor ce preced, s-a considerat că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite conferind caracter abuziv măsurii de naționalizare, astfel că titlul statului nu poate fi considerat valabil.
De aceea, spunem că titlul în baza căruia statul deținea imobilul în litigiu nu era valabil, ceea ce echivalează cu lipsa titlului care conduce la lipsa calității de proprietar al bunului vândut.
B credință a pârâților - cumpărători nu este aplicabilă în speță, atâta timp când nu s-a dovedit că aceștia au făcut toate demersurile pentru a afla dacă vânzătorul, statul, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, era titularul dreptului de proprietate în baza unui titlu legal. În acest sens, era suficient a se studia Legea 112/1995 și Normele metodologice de aplicare a acestei legi, atâta timp cât aceste legi au stat la baza vânzării, pentru a se observa că preluarea efectuată în baza Decretului 111/1951 era și este considerată o preluare abuzivă.
Așa fiind, ambele părți contractante și vânzătorul și cumpărătorul au fost în cunoștință de cauză, cu privire la faptul că vânzătorul - Statul român - nu este proprietarul bunului înstrăinat sau că nu deține bunul în litigiu în baza unui titlu valabil.
Aceasta înseamnă că acest contract de vânzare-cumpărare nr. 280/05.06.1997 are o cauză ilicită, iar sancțiunea care intervine este conform art. 948 Cod civil, nulitatea absolută.
În virtutea principiului că nulitatea actului principal conduce și la nulitatea actului subsecvent, se va anula și Ordinul Prefectului nr. 1808/1998, ordin ce a fost emis ca urmare a dobândirii dreptului de proprietate de pârâții Orest și prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 280/1997.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune aceasta este inutil a se analiza atâta timp cât în speță nu sunt aplicabile prevederile Legii 112/1995 sau Legii 10/2001.
decizia civilă nr.180 din 25 iunie 2009 Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosarul nr-, s-au admis apelurile declarate de către pârâții Orest și, schimbându-se hotărârea atacată în sensul că s-a admis excepția lipsei capacității de folosință a reclamantului Ordinul Minoriților și s-a respins în totalitate acțiunea promovată de către reclamant.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a constatat că este cert că reclamantul Ordinul Minoriților nu deține calitatea de cult religios, ci este doar parte componentă a cultului romano-catolic, fiind o subdiviziune a Ordinului anilor.
Din interpretarea dispozițiilor art. 28 din Decretul nr. 177/1948 se deduce cu evidență faptul că doar cultelor religioase li se recunoaște calitatea de persoane juridice, fără ca pentru aceasta să fie necesară îndeplinirea formalităților cerute de legea persoanelor juridice. Părțile componente ale cultelor religioase, în situația în care tind la dobândirea titlului de persoană juridică sunt nevoite să se conformeze dispozițiilor legii mai sus menționate.
La acea epocă, în vigoare era Legea nr. 21/1924.
În concordanță cu prevederile acestui din urmă act normativ, persoanele juridice de drept privat existente la data promulgării Legii nr. 21/1924, aveau obligația ca, în termen de 6 luni, să comunice grefei tribunalului, în circumscripția căreia funcționează administrațiunea lor principală, titlurile pe temeiul cărora au dobândit personalitatea juridică, statutele sau actele constitutive, precum și informațiile ce se vor cere prin regulamentul de aplicare a acestei legi.
Din niciun act depus la dosar, atât în prima instanță cât și în apel, nu rezultă că reclamantul ar ființa în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. 2 și 3 din legea nr. 21/1924 publicată în nr. 27 din 6.02.1924.
Apelantul arată că, Ordinul Minori este un ordin călugăresc în cadrul iei Romano - de
Or, această " prezență neîntreruptă" nu-i conferă personalitate juridică, decât dacă potrivit dispozițiilor art. 28 din Decretul 177/1948 s-ar fi conformat dispozițiilor legii persoanelor juridice.
Acțiunea cu care a fost învestită Judecătoria Baia Marea fost promovată de către Ordinul Minori Provincia din Transilvania al cărui ministru provincial este dl. .
site-ul oficial al Ordinul Minori pe adresa www.ofm- conv. org. se poate constata din organizarea acestui ordin la nivel mondial că provincia corespunzătoare țării noastre ordinului este provincia " Sf. " din România, cu sediul în B,-/A, avându-l ca secretar provincial pe dl. și ca ministru provincial pe dl.. Această structură provincială activează pe teritoriul României în conformitate atât cu legislația Statului Român cât și cu împărțirea pe provincii a ordinului însuși.
Nu există identitate între această organizație monahală constituită ca persoană juridică română și Provincia Sf. din Transilvania a ordinului care pe același site apare cu denumirea oficială " Province of and Transilvania" cu sediul la - Ungaria.
Argumentul folosit de prima instanță în recunoașterea capacității juridice a reclamantului și anume cel legat de conținutul încheierii civile nr. 436/17.01.2007 a Judecătoriei Arad, în opina instanței de apel nu este sustenabil.
Încheierea pronunțată de Judecătoria Arada fost dată într-o procedură necontencioasă, de unde decurge lipsa efectului puterii de lucru judecat și, în consecință, lipsa caracterului obligatoriu pe care îl are o hotărâre judecătorească ce conține acest atribut. Așadar încheierea Judecătoriei Arad nu poate fi opusă cu succes de către reclamant în acest proces nici instanței și nici părților adverse pentru a susține existența personalității sale juridice. În urma pronunțării acelei hotărâri, Ordinul Minoriților avea neștirbite toate căile procedurale legale pentru a obține recunoașterea sa ca persoană juridică. Astfel încât nu se poate susține că este pus în mod arbitrar în imposibilitate de a-și valorifica dreptul de proprietate.
Nefăcând dovada îndeplinirii formalităților de dobândire calității de persoană juridică (nici pe teritoriul României și nici pe teritoriul altui stat) reclamantul nu are capacitate de folosință și deci, prin prisma prevederilor art. 41 Cod procedură civilă, nu poate sta în judecată în calitate de reclamant.
Unul dintre atributele de identificare a persoanelor juridice este sediul ei care, după cum se vede, în cazul de față, nu se află pe teritoriul României. Un alt atribut îl reprezintă naționalitatea, care exprimă legătura dintre persoana juridică și statul pe teritoriul căruia și-a stabilit sediul principal. Având în vedere că reclamantul își are sediul pe teritoriul statului și nu a celui român, acestei persoane nu i se poate recunoaște calitatea de persoană juridică română.
Și de aici derivă și lipsa de interes și deci și lipsa calității procesuale active a reclamantului în promovarea acțiunii.
Aceasta întrucât nr.OUG 94/2000 reglementează în art. 1 retrocedarea către foștii proprietari a imobilelor ce au aparținut cultelor religioase din România.
Art. 1 alin. 8, definește în cuprinsul acestui act normativ noțiunile de " centru de cult" și " centru eparhial. Se arată că centrul de cult îl reprezintă instituția cu sediul în România, care coordonează toate unitățile de cult locale ale unui cult religios. Iar prin centru eparhial se înțelege instituția care are jurisdicție asupra unui număr de unități locale de cult situate într-o anumită zonă geografică a țării.
Art. 4 din nr.OUG 94/2000 prevede că cererile de retrocedare se depun prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare.
Așadar din conținutul OUG nr. 94/2000 nu se poate deduce altceva decât că beneficiare ale retrocedării pot fi doar entitățile de cult din România.
În consecință, în final, beneficiar al demersului inițiat prin promovarea acestei acțiuni și prin formularea cererilor de retrocedare pe temeiul OUG nr. 94/2000 nu poate fi reclamantul. De aici derivă lipsa sa de interes și în final și lipsa calității procesuale active în promovarea unei acțiuni în constatarea nulității absolute în condițiile în care promovarea unei astfel de acțiuni presupune ca reclamantul să fie persoană interesată.
Acțiunea reclamantului nu este întemeiată nici pe fondul ei.
Art. 8 din Legea 10/2001 exclude de la aplicabilitatea acestei legi bunurile aparținând cultelor religioase.
Reglementarea acestora se face printr-un alt act normativ special și anume OUG 94/2000.
Potrivit art. 6 alin.2 din OUG 94/2000 (într-o reglementare anterioară art. 41alin.2) sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare a imobilelor ce fac obiectul respectivei ordonanțe de urgență, încheiate cu încălcarea unor norme imperative.
Tribunalul a apreciat că nu există o normă imperativă încălcată prin încheierea contractului atacat. Nomele imperative se clasifică în norme onerative și norme prohibitive. Cele onerative impun o anumită conduită, cele prohibitive interzic expres o anumită conduită.
Art. 1 din Legea 112/1995 prevede că foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinație de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice după 6 martie 1945 cu titlu și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la 22 1989 beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege.
Art. 25 din Legea nr. 112/1995 prevede că situația juridică a altor imobile decât cele care fac obiectul Legii 112/1995 va fi reglementată prin legi speciale.
Nici una dintre aceste norme nu este imperativă ci doar stabilește obiectul de reglementare a legii.
Rezultă că nu există o normă imperativă încălcată prin încheierea contractului, ci se poate susține cel mult că acel contract s- încheiat în lipsa unei norme speciale care să permită vânzarea către chiriași. Or lipsa normei nu poate echivala cu încălcarea normei imperative.
Întrucât nu avem o normă imperativă încălcată nu sunt aplicabile prev. art. 6 alin. 2 din OUG 94/2000, aplicabile fiind dispozițiile de drept comun neinvocate însă de către reclamant drept temei al nulității.
Chiar privite lucrurile din perspectiva dreptului comun ca și cauză de nulitate absolută s-ar putea eventual reține cauza ilicită, dar pentru aceasta trebuie dovedită reaua credință a ambelor părți contractante.
Dacă am putea presupune eventual o rea credință din partea vânzătorului, care, persoană juridică fiind, beneficiind de cunoștințele de specialitate ale consilierilor săi juridici abilitați în interpretarea corectă a normelor, vinde intenționat un bun pe care cunoaște că nu îl poate înstrăina în temeiul Legii 112/1995, nu putem spune același lucru despre cumpărători. Aceștia, verificând evidența tabulară actuală, puteau să constate că bunul este întabulat pe Statul Român, că nu există cereri de restituire pentru acest bun, că bunul nu este scos din circuitul civil, fiind încredințați că încheie contractul de vânzare-cumpărare cu adevăratul proprietar al bunului vândut.
Împotriva acestei decizii, reclamantul Ordinul Minoriților a declarat recurs în termen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului și a menținerii în totalitate a sentinței instanței de fond.
În motivarea recursului reclamantul a arătat că hotărârea criticată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ.
Cu privire la capacitatea de folosință, tribunalul a motivat hotărârea prin prisma unor acte normative care, în primul rând, nu mai sunt în vigoare, iar în al doilea rând, nu au nici o legătură cu prezenta cauză astfel încât tribunalul a admis în mod eronat excepțiile invocate de pârâți. S-au făcut referiri la Legea nr.21/1924 și la concordatul din 1927, însă situația trebuia să fie analizată la nivelul anului 2006, când a fost înregistrată prezenta acțiune. Tribunalul a identificat greșit reclamantul care este Ordinul minoriților și nicidecum Ordinul Minori - Provincia din Transilvania. Este de neînțeles faptul că instanța de apel nu a analizat actele de la dosar unde există o declarație din partea celor din B, prin care aceștia declară expres că imobilul din BMa parține Minoriților din A și nu au nimic în comun cu acesta.
Acest ordin a existat și a funcționat în Transilvania și nu în Ungaria cum insinuează pârâții, a desfășurat o activitate și a avut un patrimoniu ce a trecut ulterior ilegal în proprietatea statului. Ordinul nu a fost desființat niciodată prin nr.810/1949 care enumeră clar, expres și limitativ, cultele, congregațiile și ordinele care sunt desființate. În mod corect instanța de fond a reținut că, Romano- nu a fost niciodată desființat, iar în această situație nu s-a desființat nici ordinul care este o parte componentă a cultului. Legea specială în această materie este legea nr.177/1948 care era în vigoare la momentul intentării acțiunii, fiind singura lege în materie de ordine călugărești. Reclamantul este recunoscut de Ministerul Culturii și Cultelor așa cum reiese din adresa nr.5057/23.08.2004, prin care se certifică faptul că, Ordinul Minori activează ca parte componentă în cadrul iei Romano- și are personalitate juridică în conformitate cu art.28 din Decretul nr.177/1948.
În prezent, este în vigoare Legea nr.489/2006 a Cultelor care recunoaște în mod nemijlocit personalitatea juridică a cultelor, precum și dreptul acestora de a se organiza după norme proprii conform învățăturilor, canoanelor și tradițiilor lor, putând organiza așezăminte, asociațiuni, ordine și congregațiuni, fiind libere să funcționeze dacă practicile și ritualurile lor nu sunt contrare Constituției.
Prin HG nr.1218/01.10.2008, s-a recunoscut codul d e drept canonic al Bisericii Romano-, fiind recunoscut în mod oficial acest cult religios iar reclamantul a fost inclus la ia Romano-ă din Din aceste acte normative rezultă cu evidență că reclamantul are capacitatea procesuală în prezenta cauză. În mod greșit instanța de apel nu a analizat înscrisurile depuse în probațiune, din care rezultă că reclamantul a fost înregistrat conform normelor legale în vigoare la ia Romano - ă din T, și astfel funcționează legal pe teritoriul României având personalitate juridică și sediul în România.
În mod greșit, tribunalul a stabilit că reclamantul nu are calitate procesuală activă deoarece această calitate este dată de OUG nr.94/2000 iar fostul proprietar tabular are atât interesul, cât și calitatea procesuală activă pentru a solicita desființarea contractelor de vânzare cumpărare, condiție absolut necesară pentru a putea obține restituirea în natură a imobilului preluat abuziv.
Imobilul litigios a trecut abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr.11/1951, printr-o hotărâre a Tribunalului Popular cu nr.89/1952 intrând astfel sub incidența prevederilor OUG nr.94/2000.
Prezenta acțiune nu este tardivă deoarece Legea nr.247/2005 a republicat OUG nr.94/2000 și a prelungit termenul cu 6 luni, de la data intrării în vigoare a Legii nr.247/2005.
Pe fondul cauzei, apărările formulate de pârâți sunt neîntemeiate deoarece obiectul contractului de vânzare cumpărare al imobilului litigios are un caracter ilicit, sancționabil cu nulitatea absolută pe temeiul art.948 pct.3 raportat la art.962 și urm.civ. La acest imobil nu sunt aplicabile prevederile Legii nr.112/1995, deoarece prin art.1 se reglementează procedura de restituire a imobilelor cu destinația de locuințe care au aparținut persoanelor fizice, foști proprietari ori imobilul înainte de a fi preluat de Statul Român, a constituit proprietatea tabulară a Ordinului Minoriților având destinația de internat și cantină.
Nu se poate reține buna credință a pârâților deoarece atât statul cât și foștii chiriași au știut că nu au fost niciodată proprietari asupra imobilului
În mod greșit tribunalul a ajuns la concluzia că Legea nr.112/1995 nu conține norme imperative și, prin urmare, nu are un caracter obligatoriu pentru părți deoarece o lege trebuie să fie respectată și nu se lasă la aprecierea părților dacă o vor aplica sau nu iar în condițiile în care fostul proprietar a fost o persoană juridică este mai mult decât evident că, contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea legii.
Pârâtul intimat Municipiul B M, prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului ca nefondat și, în consecință, menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică (16-17).
În susținerea poziției procesuale, pârâtul intimat a arătat că reclamantul nu a făcut dovada dobândirii personalității juridice astfel încât nu poate fi titular de drepturi și obligații neavând capacitate juridică și implicit nici calitate procesuală pentru a sta în justiție.
Pe de altă parte, reclamantul nu reprezintă un cult religios și nici nu a dovedit că este continuatorul titularului dreptului de proprietate din cartea funciară. Nu există identitate între Ordinul Minoriților și Ordinul Minori, întrucât cele două denumiri aparțin unor subiecte de drept distincte.
Pârâții intimați Orest și, prin întâmpinare, au solicitat respingerea recursului ca nefondat (22-25).
În susținerea poziției procesuale, pârâții intimați au arătat că reclamantul nu reprezintă un cult religios, ci doar o componentă a iei Romano- T, împrejurare care rezultă din prevederile Legii nr.54/1928, încheiat la 10.05.1927 între România și S ratificat prin Legea nr.79/1929 și Decretul Lege nr.177/1948. Reclamantul nu a făcut dovada dobândirii personalității juridice astfel încât nu are capacitate juridică și implicit nici calitate procesuală activă pentru a sta în justiție. Actele normative invocate de recurent, respectiv Legea nr.489/2006 și HG nr.1218/2008, nu retroactivează, astfel încât capacitatea juridică se analizează doar în funcție de legile în vigoare, de la data înființării.
În privința calității procesuale active, prin nr.810/1949, Ordinul Minoriților a fost desființat. În speță nu există o identitate între reclamant, titularul dreptului de proprietate din cartea funciară și Ordinul Minori, deoarece cele două denumiri aparțin unor subiecte de drept distincte. Ordinul Minoriților provine din Ordinul an care s-a împărțit în trei ramuri distincte, de ordine călugărești, fiecare cu denumire și organizare proprie, care sunt: Ordinul Minori, Ordinul Minori și Ordinul Minori.
Reclamatul nu a dovedit că este continuatorul dreptului de proprietate din CF și nu a solicitat instanței să constate acest fapt, iar toate cererile de retrocedare a imobilelor în baza OUG nr.94/2000, au fost formulate de o altă persoană juridică decât reclamantul, respectiv, de ia Romano-ă S M, deși Ordinul Minoriților A este arondat unui alt centru eparhial și anume ia Romano-ă
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate si a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Deși legea procesual civilă nu prevede în mod expres, pentru exercițiul unei acțiuni civile trebuie îndeplinite cumulativ patru cerințe, respectiv: afirmarea unui drept, interesul, capacitatea procesuală și calitatea procesuală.
Având în vedere că Tribunalul Maramureșa pronunțat hotărârea atacată prin care a stabilit că, în speță, reclamantul Ordinul Minoriților nu are capacitate procesuală de folosință și, în consecință, nici interes și nici calitate procesuală activă, reclamantul criticând decizia sub acest aspect, pentru verificarea legalității hotărârii se impune clarificarea îndeplinirii acestor cerințe de fond ale acțiunii civile.
1.Cu privire la excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantului Curtea constată că aceasta a fost soluționată în mod greșit de instanța de apel care a analizat existența capacității procesuale de folosința la momentul intrării în vigoare a Decretului nr.177/1948 și al preluării imobilului în proprietatea statului român, fără a ține seama de actele normative în vigoare la momentul introducerii acțiunii, 20.01.2006, precum și de înscrisurile administrate în probațiune.
De asemenea, tribunalul a reținut în mod greșit că reclamantul în prezenta cauză este Ordinul Minori - Provincia din Transilvania deși în cauză au fost depuse înscrisuri, necontestate de părți, din care rezultă cu evidență ca reclamantul este Ordinul Minoriților precum și istoricul existenței acestui ordin călugăresc pe teritoriul Transilvaniei.
Potrivit art.41 alin.1 pr.civ. orice persoană care are folosința drepturilor civile poate fi parte în judecată. În consecință, capacitatea procesuală de folosință este acea parte a capacității procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual.
Astfel, Ordinul al anilor a fost fondat de către de Assisi (1181-1226). În anul 1223 III a aprobat definitiv printr-un document regula de viață a anilor, moment ce echivalează cu recunoașterea ordinului.
În anul 1517 Ordinul călugăresc al anilor sau Ordinul Minori s-a despărțit în două ramuri și anume: Ordinul Minori Observanți și Ordinul Minori.
În anul 1525 ia naștere cea de-a treia ramură ană și anume cea a.
Pe teritoriul Mari, primele date despre ani apar în secolul XV-lea când sunt consemnați anii observanți. Ordinul anilor observanți și-a încetat activitatea pe teritoriul orașului B M în anul 1554. În locul anilor observanți au fost aduși frații minori conventuali, cunoscuți și sub denumirea de ani pe teritoriul vechii (M și Muntenia) și de minoriți pe teritoriul imperiului - Transilvania, Ungaria.
își continuă activitatea pe teritoriul Mari, pe parcursul secolelor XVI, XVII, XVIII, XIX, XX, perioadă marcată de alungări și reveniri a acestui ordin pe teritoriul orașului menționat. În această perioadă, minoriții construiesc în B M, o mănăstire, un spital și o școală elementară.
Potrivit Ordinului Minori, ordinul, se împarte în provincii, iar provinciile sunt formate din convente (mănăstiri) sau comunități.
Una din provinciile Ordinului Minori sau Ordinul minoriților era Provincia de Transilvania. Această provincie a fost instituită prin bula pontificală a VIII, din 15.05.1627 și avea sediul în
Această provincie avea ca și componente mănăstiri în mai multe localități printre care și în B
În anul 1948, mănăstirea minoriților din BMc ontinua să funcționeze și să-și îndeplinească misiunea, scopul pentru care a fost înființată.
În anul 1948 intrat în vigoare Decretul 177/1948, care în art.13 a prevăzut următoarele: " religioase, pentru a putea să se organizeze și să funcționeze, vor trebui să fie recunoscute prin decret al Marii Adunări Naționale, dat la propunerea Guvernului, în urma recomandării ministrului cultelor". În cazul cultului romano-catolic, cult în cadrul căruia activează și Ordinul minoriților sau Ordinul Minori nu a fost emis un astfel de decret, așa cum s-a întâmplat în cazul cultului greco-catolic. Acest cult greco-catolic a fost desființat prin Decretul nr. 358/1948.
Din această împrejurare se poate trage concluzia că acest cult romano-catolic, cu toate componentele sale, a fost tolerat pe teritoriul României și în perioada comunistă când a continuat să funcționeze clandestin, formal.
Acest aspect este confirmat și de ministrul general care este conducătorul ordinului și de din România.
Toate împrejurările descrise mai sus rezultă din materialul întocmit de un specialist în domeniu, d-nul profesor universitar doctor din cadrul Facultății de teologie Universității de Nord B M, specialist propus și contactat de pârâți (fila 24 din dosarul -). De asemenea, s-au avut în vedere și Constituțiunile Ordinului Minoriților, titlul IV, pct. 27 (fila 141 din dosarul -) și actul intitulat "declarație" al ministrului general al Ordinului Minori sau minoriții și cea a din România (file 25 și 26 din dosar -).
Aceste aspecte dovedesc și continuitatea ordinului minoriților pe teritoriu Transilvaniei. În sprijinul acestei idei stă și argumentul că în CF 405 B M se menționează sediul Ordinului minoriților ca fiind în A (de ex sub, ). Ori, mănăstirea din BMa parținea Provinciei Sf. cu sediul în A, provincie ce era parte componentă a Ordinului minoriților sau Ordinului Minori.
După anul 1989, Ordinul Minoriților a solicitat Judecătoriei Arad, judecătorie în raza căreia se găsește sediul Provinciei care avea ca parte componentă și mănăstirea construită de minoriți în B M, înscrierea în Registrul asociațiilor și fundațiilor.
Prin Încheierea nr. 436 din 17.01.2007 a Judecătoriei Arads -a respins cererea Ordinului Minoriților pe considerentul că acesta este deja o persoană juridică în baza unei legi speciale. Judecătoria Arad precizează că Ministerul Culturii și Cultelor i-a eliberat Ordinului minoriților o adeverință prin care confirma faptul că are personalitate juridică în baza dispozițiilor art. 28 din Decretul 177/1948. Potrivit acestor dispoziții legale, cultele religioase recunoscute sunt persoane juridice la fel ca părțile lor componente precum așezămintele, asociațiile, ordinele și (filele 27, 28 din dosar -). Se observă că motivele care au stat la baza hotărârii nu sunt de ordin formal sau care să țină de fondul cauzei, ci țin de lipsa de interes în promovarea cererii întrucât se motivează că ordinul este deja persoană juridică.
Ori, atâta timp cât judecătoria în drept să se pronunțe cu privire la personalitatea juridică a Ordinului minoriților a statuat că este persoană juridică nu se mai poate cere reclamantului să facă o astfel de dovadă.
Art. 28 din Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, în prezent abrogat prin art.51 din Legea nr.486/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, în vigoare atât la data preluării, cât și la momentul introducerii acțiunii civile, prevedea următoarele: " religioase recunoscute sunt persoane juridice.Sunt persoane juridice șipărțile lor componente locale, care au numărul legal de membri prevăzut de legea persoanelor juridice, precum și așezămintele, asociațiunileordineleși congregațiunile prevăzute în statutele lor de organizare,dacă acestea din urma s-au conformat dispozițiunilor legii persoanelor juridice."
Conform enciclopediei libere (a se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ordinul_an), Ordinul Minori face parte dintr-un ordin religios mendicant fondat de de Assisi, la originea căruia a stat un grup restrâns de tineri, care - de prin 1206 - s-au alăturat lui ca să împărtășească cu el sărăcia și alegerea spirituală.
Din 1897, principalele familii ane sunt reunite în Minorum (), rămânând totuși distincte ramurile:conventuală(Minorum: ) și capucinii ( Minorum. ) pe lângă terțiarii ani ( anum ) și familia ană feminină:.
În ceea ce privește Ordinul minori (sigla: ); aceștia sunt cunoscuți cu numele de "ani" în România; în fosta -Ungarie și în spațiul sunt cunoscuți cu numele de "minoriți" sau "ani " (după haina de culoare neagră purtată de conventuali în cea mai M parte a Europei după suprimarea lor din timpul lui, pentru a trece drept preoți diecezani); "" în teritoriile francofone (de la cingulul alb pe care îl au încins la brâu) și "frații gri" în spațiile anglo-saxone (unde mai poartă și azi haina de culoare grei, considerată de specialiști culoarea originară a "saio"-lui lui: doar în parte adevărat, întrucât haina lui așa cum s-a păstra și se păstrează la Assisi în, are toate cele trei culori ale anilor: gri, maro și negru; ce-i drept în cantități diferite, printre peticele care o compun).
În Transilvania, așadar, vorbim de ramura Ordinul Minori, cunoscuți și sub numele de "minoriți".
Așa cum rezultă din declarația fostului Ministru general al Ordinului Minori din 22 septembrie 2006 (60 dosar nr-, http://de.wikipedia.org/wiki/) și adeverința nr. 2769/2006 a iei Romano- ( 61 din același dosar), Provincia religioasă Sf. de Transilvania face parte din Ordinul fraților Minori, fiind instituită prin bula al VIII-lea din 15 mai 1627 având o existență de peste 300 de ani.
Conform art.18 din Decretul nr.177/1948 "Asociațiunile civile și fundațiunile care urmăresc în total sau în parte, scopuri religioase, trebuie, pentru a fi recunoscute ca persoane juridice, sa aibă încuviințarea Guvernului, prin Ministerul Cultelor, fiind supuse întru totul obligațiunilor ce decurg din legi cu privire la caracterul lor religios".
Instanța de apel a ignorat adresa nr.5057/23.08.2004 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor, Secretariatul de Stat pentru Culte din care rezultă că, Ordinul Minori "Provincia " cu sediul în mun. A,-, care activează ca parte componentă în cadrul iei Romano- T are personalitate juridică în conformitate cu art.28 din Decretul nr.177/1948
( 59, același dosar).
Prin urmare, atât la data intrării în vigoare a Decretului nr. 177/1948, la cea a intrării în vigoare a Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (asociații și fundații), cât și la data introducerii acțiunii civile, Ordinul Minori avea o existență ca entitate juridică în cadrul Bisericii Romano- din, nemaiavând nevoie de alte formalități pentru obținerea personalității juridice.
Textul art. 28 din Decretul nr. 177/1948 trebuie interpretat în sensul că se aplică ordinelor religioase constituite după intrarea sa în vigoare sau, eventual, după intrarea în vigoare a Legii nr. 21/1924, dacă avem în vedere împrejurarea că, la momentul respectiv, legea civilă putea retroactiva, dacă legiuitorul prevedea expres acest lucru. Aceasta, deoarece, art. 1 din Codul civil, prevede regula potrivit căreia legea dispune numai pentru viitor, neavând putere retroactivă, de la aceasta putându-se deroga prin dispoziții speciale.
De altfel, Statul Rar ecunoscut personalitatea juridică a ordinului ulterior intrării în vigoare a legii persoanelor juridice, așa cum rezultă din cuprinsul cărții funciare vechi nr. 405 B M, în care sunt intabulate și notate o serie de proceduri de expropriere (B 3 si urm. 52 dosar tribunal). În plus, acolo unde a dorit să desființeze ordine sau congregații, a făcut-o expres prin nr. 810/1949, Ordinul Minori nenumărându-se printre acestea. Așa cum rezultă din istoricul Bisericii Romano- de pe site-ul Ministerului Culturii și Cultelor-Secretariatul de Stat pentru Culte (http://www.culte.ro//cult.aspx?rel_ID=rel-295), din cele 25 de ordine, 15 au fost desființate prin hotărârea sus-menționată, Ordinul an fiind printre cele 10 nedesființate, însă restrângându-și mult activitatea, activând, în special, în cadrul parohiilor.
Susținerile reclamantului recurent privitoare la faptul că în prezent sunt în vigoare Legea nr.486/2006 și HG nr.1218/2008 prin care s-a recunoscut codul d e drept canonic al Bisericii Romano-, precum și înscrisurile depuse în probațiune, respectiv adresa nr.2387/14.10.2009 emisă de ia Romano-ă T și adresa nr.402/27.01.2010 a Secretariatului de Stat pentru Culte, nu vor fi luate în considerare și, în consecință, vor fi înlăturate deoarece, așa cum s-a arătat, capacitatea procesuală de folosință a reclamantului a fost analizată de C în raport de actul normativ în vigoare la data introducerii prezentei acțiuni civile, legea actuală privind cultele religioase neputând retroactiva conform art.15 alin.2 din Constituția României.
2. În privința interesului, ca și condiție esențială a exercitării acțiunii civile, Curtea reține că acesta reprezintă folosul practic pe care reclamantul îl urmărește prin introducerea acțiunii, iar interesul trebuie să fie legitim, personal, născut și actual.
De asemenea, calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății.
Calitatea procesuală activă într-o acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare aparține persoanei care justifică un interes în desființarea actului juridic. Întrucât, potrivit dispozițiilor art. 4 din OUG nr. 94/2000 republicată, cererile de retrocedare se depun prin centrul eparhial, după caz sau, centrul de cult, evident, acesta are interes, deci, implicit calitate procesuală activă într-o acțiune în desființarea actului de înstrăinare, pentru că imobilul, reintrând în patrimoniul statului, să poată fi restituit de comisia constituită în acest scop.
Numai că aceasta nu înseamnă că doar centrul eparhial ori cel de cult, după caz, au interesul în desființarea actelor subsecvente de înstrăinare. religios sau centrul eparhial formulează cererile de retrocedare nu doar în nume propriu, ci și în numele unităților subordonate, de la care au fost preluate bunurile abuziv și cărora, de fapt, li se restituie aceste bunuri.
Art. 6 din ordonanță, prevede textual: " (1) În cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanțe de urgenta au fost înstrăinate legal după data de 22 1989,titularii cererilor de retrocedarepot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5).
(2) Actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul prezentei ordonanțe de urgenta sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
(3) În cazul acțiunilor formulate potrivit dispozițiilor cuprinse la alin. (2) procedura de retrocedare începută în temeiul prezentei ordonanțe de urgenta este suspendată pana la soluționarea acelor acțiuni prin hotărâre judecătorească definitiva și irevocabilă. Persoana îndreptățită va înștiința de îndată Comisia specială de retrocedare.
(4) Prevederile prezentei ordonanțe de urgenta sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecata,persoana îndreptățităputând alege calea acestei ordonanțe de urgenta, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei." ()
Textul legii vorbește, așadar, de "titularul cererii de retrocedare" și de "persoană îndreptățită". Evident, având în vedere dispozițiile aliniatului ultim, care se referă la acțiuni de drept comun exercitate anterior intrării în vigoare a legii, prin "persoană îndreptățită" legiuitorul înțelege fostul proprietar sau succesorul acestuia în drepturi.
Oricum, câtă vreme cererea de retrocedare este formulată de centrul eparhial sau de cult în numele fostului proprietar, structură componentă a sa, fostul proprietar are interes, deci și calitate procesuală activă pentru a solicita desființarea contractelor de vânzare cumpărare, condiție sine qua non pentru restituirea în natură a imobilului preluat abuziv.
Contrar susținerilor intimaților, în opinia Curții eclamantul are calitatea de continuator al proprietarului tabular înscris în CF nr.405 BMi ar față de explicațiile date anterior, diferența de terminologie (Ordinul Minori / Ordinul Minoriților) se explică prin denumirea regională prescurtată folosită în fostul -Ungar, respectiv aceea de minoriți.
Așa cum rezultă din copia cărții funciare vechi, nr. 405 B M, primul proprietar tabular al imobilului de sub B1 a fost " rendhaz" ( 65 dosar nr- tribunal), tradus ca "Ordinul Minoriților".
Potrivit art. 13 din Decretul nr. 177/1948: " religioase, pentru a putea sa se organizeze și sa funcționeze, vor trebui sa fie recunoscute prin decret al Marii Adunări Naționale, dat la propunerea Guvernului, în urma recomandării ministrului cultelor". În cazul cultului romano-catolic, un astfel de decret nu a fost emis, existența sa fiind tolerată de statul comunist, spre deosebire de cea a cultului greco-catolic care a fost desființat abuziv prin Decretul nr.358/1948.
Așa cum rezultă din istoricul bisericii romano-catolice de pe site-ul Secretariatului de Stat pentru Culte (supra.), coroborat cu adresa Ministerului Culturii, Secretariatul de Stat pentru Culte, Direcția Relații Culte nr. 5057/23.08.2004, Ordinul Minori are personalitate juridică în conformitate cu art. 28 din Decretul nr. 177/1948 privind regimul cultelor religioase.
În ceea ce privește organizarea Bisericii Romano-, mănăstirile funcționează în cadrul unor ordine, ordinul reprezentând o verigă intermediară între ie (centrul de cult care a formulat cererea de retrocedare, fiind titularul acesteia, conform art. 4 și 6 din OUG nr. 94/2000) și mănăstiri (ce pot fi persoane îndreptățite în sensul art. 6 din aceeași ordonanță de urgență).
Prin urmare, desființarea mănăstirii atrage calitatea procesuală activă pentru constatarea nulității actelor de înstrăinare a verigii următoare în ierarhia bisericii, care este ordinul, nu ia.
În ceea ce privește continuitatea ordinului, aceasta rezultă din cele deja arătate. În plus, din același istoric al bisericii de pe site-ul Secretariatul de Stat pentru Culte ( http://www.culte.ro//cult.aspx?rel_ID=rel-295 ), rezultă că "iile considerate "desființate" de către autoritățile române (I, T, S M si O) au continuat să existe in practică, nerecunoscând desființarea lor și numind la conducerea lor câte un locțiitor de ("ordinar substitut"), care, deși nu erau recunoscuți formal de Statul român drept conducători de ii, în practică erau totuși tratați în această calitate. -După Revoluția din 1989, situația Bisericii Romano- s-a normalizat. iile I, T, S M si O au fost din nou recunoscute de statul român. De asemenea, după abrogarea 810/1950, si-au reluat activitatea ordinele si congregațiile călugărești."
Așadar, câtă vreme ia în cadrul căreia a funcționat ordinul a avut doar o existență în fapt, fiind recunoscută după Revoluție, vechile ordine fiind reînființate, cu atât mai mult a fost recunoscut continuu Ordinul Minori, care nici măcar nu a fost desființat, restrângându-și doar activitatea.
Având în vedere că instanța de apel a soluționat greșit excepțiile invocate de pârâți pentru motivele anterior expuse Curtea, în temeiul art.137 alin.1 pr.civ. va respinge excepția lipsei capacității procesuale de folosință, excepția lipsei calității procesuale active, precum și, excepția lipsei de interes a reclamantului stabilind că modul de soluționare a acestor excepții nu este de natură a influența soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ținând seama de incidența excepției prescripției dreptului la acțiune.
3.În primul ciclu procesual, pârâții intimați au invocat prin întâmpinare excepția tardivității acțiunii civile a reclamantului raportat la prevederile art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001. Prin înscrisul intitulat "note de ședință" reclamantul a solicitat respingerea excepției și a arătat că, potrivit art. III al titlului II din Legea nr.247/2005, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune prevăzut de art.41alin.2 din OUG nr.94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.501/2002, se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, acțiunea fiind introdusă în termenul prevăzut de lege, fiind înregistrată la data de 20.01.2006.
În al doilea ciclu procesual, prima instanță a menționat în considerentele sentinței civile nr.5720/17.10.2008 că este inutil a se analiza excepția prescripției dreptului la acțiune atâta timp cât în speță nu sunt aplicabile prevederile Legii nr.112/2005 sau ale Legii nr.10/2001.
În fața instanței de apel reclamantul a învederat, prin întâmpinare, că acțiunea formulată nu este prescrisă deoarece Legea nr.247/2005 a republicat OUG nr.94/2000 și a prelungit termenul cu 6 luni de la data când a intrat în vigoare Legea nr.247/2005. Această apărare este reluată ad literam de reclamant și prin cererea de recurs.
Pentru verificarea incidenței excepției prescripției dreptului la acțiune se impune analizarea textelor legale care au reglementat succesiv termenul în care puteau fi introduse acțiunile în constatarea nulității absolute având ca obiect imobile care fac obiectul OUG nr.94/2000 modificată și completată.
Astfel, art.6 alin3 din titlul II al OUG nr.184/2002 stabilește că " Actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul <LLNK 12000 94180 301 0 46>Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin <LLNK 12002 501 10 201 0 18>Legea nr. 501/2002, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării" iar art.6 alin.4 din același act normativ prevede că "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgenta. Pentru soluționarea acestor cauze instanțele judecătorești competente vor avea în vedere dispozițiile <LLNK 12001 10 10 202 46 51>art. 46 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare."
Ulterior, Legea nr. 48 din 23 martie 2004 privind aprobarea <LLNK 12002 184180 301 0 47>Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea <LLNK 12001 10 10 201 0 17>Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 1989, precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a <LLNK 12000 94180 301 0 46>Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin <LLNK 12002 501 10 201 0 18>Legea nr. 501/2002, publicată în O nr.262/25.03.2004, în vigoare din 28.03.2004, a prevăzut în art. II că "Dreptul la acțiune prevăzut la titlul II <LLNK 12002 184180 302 0 68>art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 se poate exercita și în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi."
Art. III al titlului II - "Modificarea și completarea <LLNK 12000 94181 301 0 46>Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România" din <LLNK 12005 247 10 201 0 18>Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, are următorul conținut: "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune prevăzut la <LLNK 12000 94181 302 41 67>art. 41alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/202, cu modificările și completările ulterioare, se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi."
Art. VI alin. (4) din titlul II al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 184/2002, la care face trimitere art. II din Legea nr.48/2004, a fost abrogat prin <LLNK 12005 247 10 202 0 43>art. VI din titlul II al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente,
Prin Decizia nr.1352/10.12.2008 a Curții Constituționale, publicată în O nr.23/12.01.2009, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor <LLNK 12005 247 10 202 0 44>art. III din titlul II al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
În considerentele acestei decizii Curtea Constituțională a constatat că, în esență, prin excepția de neconstituționalitate se pune în discuție problema încălcării principiului securității raporturilor juridice datorită modului de succedare a prevederilor de lege ce reglementează restituirea imobilelor care au aparținut cultelor religioase.
Curtea Constituțională constatat că prevederile <LLNK 12005 247 10 202 0 44>art. III din titlul II al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente sunt neconstituționale, întrucât, în lumina dispozițiilor art. 11 și ale art. 20 alin. (2) din Constituție, acestea contravin dispozițiilor art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. [.]".
În aplicarea acestor dispoziții Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată în Cazul "Brumărescu contra României", 1999, statuat că: "Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului convenției, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care susține, între altele, că soluția definitivă a oricărui litigiu nu trebuie repusă în cauză."
Aceste considerente sunt pe deplin aplicabile și în privința prevederilor <LLNK 12005 247 10 202 0 44>art. III din titlul II al Legii nr. 247/2005, întrucât stabilesc un nou termen pentru retrocedarea imobilelor aparținând cultelor religioase, deși prin reglementări anterioare au fost stabilite alte termene ce nu au fost prorogate, ceea ce contravine principiului securității raporturilor juridice și conceptului de "proces echitabil" impus de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dispoziții coroborate cu cele din preambulul Convenției.
Art.147 alin.3 din Constituția României, fără a distinge între diferitele categorii de decizii ale Curții Constituționale, precizează că, acestea "sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor."
O formă specifică de realizare a obligativității deciziilor Curții Constituționale rezultă din prevederile art.147 alin.1 din Constituția României potrivit cărora, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Din aceste texte constituționale rezultă că s-a instituit un mod atipic, dar ireversibil și eficace, de "încetare" a efectelor juridice a unora dintre dispozițiile unei legi sau ordonanțe - cele constatate ca fiind neconstituționale - și de "suspendare" a efectelor. nstanțele judecătorești au obligația de a face aplicarea deciziilor Curții Constituționale prin care s-a stabilit neconstituționalitatea unei legi sau unei ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță. În consecință, deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative (partes), în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute (erga omnes), darex tunc,fiind general obligatorii.
Ținând seama de caracterul obligatoriuerga omnesa deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept, cu atât mai puțin de instanțele judecătorești, încetându-i de drept efectele pentru viitor, și anume, de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României.
Având în vedere că Parlamentul, sau după caz, Guvernul nu au pus de acord prevederile a căror neconstituționalitate a fost constatată prin Decizia nr.1352/2008 a Curții Constituționale cu dispozițiile Constituției, art.III din titlul II al Legii nr.247/2005 și-a încetat efectele juridice, la trecerea termenului de 45 de zile de la publicarea acestei decizii În Monitorul Oficial, respectiv 12.01.2009.
Susținerea reclamantului, exprimată prin concluziile scrise, referitoare la faptul că prin aplicarea acestei decizii a Curții Constituționale se încalcă dreptul de acces la justiție garantat de art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și dreptul garantat de art.14 din aceeași Convenție nu poate fi primită deoarece, în primul rând Curtea Constituțională a stabilit că art. III din titlul II al Legii nr.247/2005, prin instituirea unui nou termen pentru retrocedarea imobilelor aparținând cultelor religioase, deși prin reglementări anterioare au fost stabilite alte termene ce nu au fost prorogate, se încalcă principiului securității raporturilor juridice și conceptul de "proces echitabil" impus de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dispoziții coroborate cu cele din preambulul Convenției, iar pe de altă parte, chiar și în ipoteza în care textul legal nu ar fi fost declarat neconstituțional, instanța de judecată avea obligația de a face aplicarea prevederilor art.11 alin.2 și art.20 alin.2 din Constituția României dând prevalență prevederilor art.6 paragraf 1 și art.1 din Primul Protocol Adițional al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1994.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menționat în jurisprudența sa că, rolul jucat de termenele de prescripție este de o importanță majoră atunci când este interpretat în lumina preambulului Convenției, care declară principiul preeminenței dreptului ca făcând parte din tradițiile comune ale statelor membre la Convenție (, SRL, 3052/04/18.03.2008). De asemenea, termenele de prescripție au mai multe finalități importante, printre care este și aceea a garantării securității juridice prin fixarea unor termene de introducere a acțiunilor (, Phinikaridou Cipru, 23890/02/20.12.2007;, Mizzi Maltei, 26111/02;, Ramussen Danemarcei, 28.11.1984). În plus, așa cum a observat Curtea, statele se bucură de o Mm arjă de apreciere în stabilirea duratei termenului de prescripție și a momentului de la care acesta începe să curgă (, - și alții Franței, 42117/04/05.02.2009).
În consecință, reținând că acțiunea civilă a reclamantului a fost înregistrată la data de 20.01.2006, după împlinirea termenului de 6 luni prevăzut de art. II din Legea nr.48/2004 publicată În Monitorul Oficial nr.262 din 25.03.2005, Curtea va admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată din oficiu și ținând seama de prevederile art.316 raportat la art.296 teza II pr.civ. care consacră principiul potrivit căruia recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, în temeiul art.312 alin.1 pr.civ. va respinge recursul declarat de reclamantul Ordinul Minoriților împotriva deciziei civile nr.180/A/25.06.2009 a Tribunalului Maramureș, pe care o va menține, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul ORDINUL MINORIȚILOR din B-M împotriva deciziei civile nr. 180/A/ din 25 iunie 2009 a Tribunalului Maramureș pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 05 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Anca Adriana Pop, Carmen Maria Conț
--- - --- - -- -
GREFIER
-
RED./MB
09.02.2010/8 ex.
jud.fond:
jud.apel:./
Președinte:Anca Adriana PopJudecători:Anca Adriana Pop, Carmen Maria Conț
