Drepturi patrimoniale. Jurisprudenta. Decizia 1314/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - drepturi bănești -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 1314
Ședința publică din 3 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Sas Laura
JUDECĂTOR 2: Bratu Ileana
JUDECĂTOR 3: Mitrea Muntean
Grefier
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâțiiMinisterul Justiției și Libertăților, cu sediul în B, sector 5,- șiMinisterul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5 prin reprezentanții lor legali, împotriva sentinței nr.1427din25 iunie 2009,pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția civilă (dosar nr-).
La apelul nominal au lipsit reprezentanții pârâților recurenți, reprezentanții pârâților intimați Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării B, Curtea de APEL SUCEAVA, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Tribunalul Suceava, reprezentantul chematului în garanție intimat Ministerul Finanțelor Publice, precum și reclamanții intimați și.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care instanța, constatând că recursurile se află în stare de judecată, a rămas în pronunțare cu privire la acestea.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată:
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava și înregistrată sub nr-, reclamanții și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL SUCEAVA, Tribunalul Suceava, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București au solicitat obligarea primilor trei pârâți la calcularea și plata în favoarea reclamanților a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada aferentă în care au desfășurat activitate în instituția respectivă, actualizate la rata inflației până la data plății lor efective precum și obligarea pârâților la plata și în continuare a acestor diferențe cât timp se păstrează condițiile pentru acordarea acestui spor, după cum urmează: - 1.09.2000 - până la data pronunțării sentinței și pentru viitor, obligarea Ministerului Justiției, Tribunalului Suceava și Curții de APEL SUCEAVA; - 1.08.2004 - 21.04.2005 cu obligarea Ministerului Publica Parchetului Curții de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalului București; 21.04.2005 - până la data pronunțării sentinței și pentru viitor, obligarea Ministerului Justiției, Tribunalului Suceava și Curtea de APEL SUCEAVA.
În motivarea cererii reclamanții au arătat că au calitatea de magistrați la Tribunalul Suceava și au fost discriminați, contrar prevederilor art. 1 și 6 din nr.OG 137/2000 și art. 5 și art. 154 alin. 3 din Codul Muncii față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarea sporului de confidențialitate. Astfel, prin art. 3 din Legea nr. 444/2006 cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special și militarii angajați pe bază de contract beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate. Și alte categorii de funcționari publici beneficiază de acest spor, și anume, aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul administrației președințiale, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ.
Prin art. 15 alin. 1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328 din 24 august 2005 s-a instituit obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile care au fost obținute în această calitate, deci să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care iau cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul. Acest fapt determină incidența unui tratament discriminatoriu ce are ca efect restrângerea ori înlăturarea, recunoașterea folosinței și exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor la remunerarea pentru păstrarea confidențialității unor date.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți, implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art. 2 alin. 4 și alin. 5 din Legea nr. 677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art. 18 lit. C din Legea nr. 108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Obligația și prestația de confidențialitate ( de non facere) reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale ( a sporului, în sensul art. 155 din Codul Muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către noi, reclamanții. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plata sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina magistraților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată ( potrivit art. 16 alin. 1 și art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art. 5, art. 6 și art. 154 din Codul Muncii ).
Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unor activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate.
Au onsiderat reclamanții că, din moment ce sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, nu puteau fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Este de subliniat faptul că în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume, existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr, simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor sau a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice, salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
În fine, au arătat reclamanții că prin neacordarea sporului de confidențialitate, sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
Prin nerecunoașterea sporului de confidențialitate sunt înfrânte și dispozițiile art. 7, 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție; art. 16 al. 1; art. 20; art. 53 și art. 41 din Constituția României.
Potrivit art. 5 al Convenției nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, nu sunt considerate discriminări măsurile speciale de protecție sau asistență socială recunoscute ca necesare datorită sexului, vârstei, invalidității sau sarcinilor familiale; or în speță nu sunt date aceste circumstanțe, diferențierea fiind o discriminare.
Dispozițiile art. 26 din Codul Muncii impune acordarea sporului de confidențialitate în situația în care angajatul are o obligație de confidențialitate negocierea privind doar cuantumul acestui spor.
În dovedirea acestui capăt de cerere au invocat faptul că prin recursul în interesul legii, soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, în compunerea Secțiilor Unite, prin decizia din 15.12.2008, pronunțată în dosarul nr. 27/2008, s-a stabilit că sporul de confidențialitate se datorează magistraților.
Cu privire la prescripția dreptului la acțiune, au arătat că, potrivit art. 166 alin. 4 din Codul Muncii, dar și art. 16 și 17 din Decretul nr. 167/2008, termenul de prescripție este întrerupt când intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Ori, în cauză au intervenit mai multe acte de întrerupere a cursului prescripției prin ordinele emise de Ministrul Justiției pentru plata drepturilor salariale restante, chiar și pentru personalul care nu deținea titlu executoriu, respectiv Ordinul nr. 903/C/2003, Ordinul nr. 3/C/2005, prin care s-a dispus calcularea și actualizarea drepturilor datorate magistraților și personalului din organele autorității judecătorești.
Totodată, la inițiativa Ministerului Justiției a fost inclusă și strategia de reformă a sistemului judiciar și Planului de acțiune pentru 2005 - 2007, aprobat prin nr.HG 232/2005, măsura privind plata drepturilor salariale restante, dar și eliminarea discriminărilor în domeniul salarizării magistraților și personalului auxiliar de specialitate, act normativ publicat în Of. producând efecte erga omnes.
Prin întâmpinarea (fila 7 dosar fond), pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Suceava în soluționarea litigiului față de prevederile art. 36 din nr.OUG 27/2006 privind salarizarea personalului din sistemul justiției, potrivit căruia competența soluționării cererilor acestei categorii de personal revine Curții de Apel București - Secția a VIII -a contencios Administrativ și Fiscal.
Referitor la capătul de cerere prin care reclamanții solicită acordarea și plata în continuare a sporului de confidențialitate a arătat că acesta este inadmisibil întrucât numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi salariale și nici într-un caz instanța.
Că, art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 pe care reclamanții își întemeiază cererea a fost declarat neconstituțional astfel încât cererea lor este inadmisibilă.
Față de obiectul și data introducerii acțiunii pârâtul a arătat că dreptul la acțiune al reclamanților este parțial prescris, conform dispozițiilor art. 283 alin. 1 lit. c din Codul Muncii și art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 60 Cod procedură civilă, pârâtul a chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor.
Prin sentința nr. 1427 din 25.06.2009 Tribunalul Suceava - Secția civilăa respins excepția de necompetență materială a Tribunalului Suceava invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca nefondată, precum și excepția inadmisibilității acțiunii invocată de același pârât.
Totodată s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Justiției și în consecință s-au respins ca prescrise pretențiile reclamantei aferente perioadei 1.09.2000 - 5.05.2006 și pe cele ale reclamantului aferente perioadei 1.08.2004 - 5.05.2006.
Prin aceeași sentință s-a admis acțiunea având ca obiect drepturi bănești a reclamanților și au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Suceava și Curtea de APEL SUCEAVA să plătească reclamanților sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară începând cu 6.05.2006 și până în prezent precum și pentru viitor, actualizat cu rata inflației până la data plății efective.
S-a respins ca nefondată cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond reținut că potrivit art. 71 din Legea nr. 168/1999 coroborat cu dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. c Cod procedură civilă, instanțele competente a soluționa cererile privind conflictele de drepturi, în primă instanță, sunt tribunalele.
Pe de altă parte, nici excepția inadmisibilității capătului de cerere privind plata și pe viitor a sporului de confidențialitate, motivat de decizia Curții Constituționale nr. 818/2008 nu poate fi reținută, întrucât din cuprinsul acesteia rezultă că prevederile art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale "în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative, cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", ori în cauză nu se pune problema substituirii unui act normativ cu alt act normativ sau cu norme create pe cale judiciară ci se pune în discuție aplicarea discriminatorie a legii salarizării unor persoane aflate în situație analoage și comparabile.
Față de excepția prescripției dreptului la acțiune s-a reținut că, într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 283 alin. 1 lit. c din Codul Muncii, cererile în vederea soluționării în conflictul de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
Susținerile reclamanților potrivit cărora în cauză au intervenit mai multe acte de întrerupere a cursului prescripției, respectiv Ordine ale Ministrului Justiției, sunt neîntemeiate, întrucât pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 este necesară o recunoaștere expresă și neîndoielnică din partea pârâților, or, emiterea ordinelor în cauză nu echivalează cu o recunoaștere a pârâților, în sensul legii.
În consecință, dreptul la acțiune al reclamanților, în raport de data introducerii acțiunii - 6.05.2009 este prescris, respectiv pentru perioada 1.09.2000 - 5.05.2006 pentru reclamanta și pe cele ale reclamantului aferente perioadei 1.08.2004 - 05.05.2006.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004 și art. 3 și 4 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, raportat la art. 15 din Codul d eontologic, personalul din unitățile de justiție are obligația profesională imperativă, specială și specifică de confidențialitate, în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de această categorie de personal implică administrarea sau contactul cu informații confidențiale, constând în date privind arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, date cu caracter personal ale justițiabililor și a colegilor de serviciu (art. 2 alin. 4 Și alin. 5 din Legea nr. 677/2001), sesizările adresate organelor statului (art. 18 lit. c din Legea nr. 108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală.
Obligația de confidențialitate și sporul corelativ (drept salarial) a fost recunoscută și personalului ce lucrează în cadrul unităților bugetare (art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 147/2000, art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007, art. 12 din Legea nr. 53/1991, art. 8 din nr.OUG 111/1999, art. 9 alin. 4 din nr.OG 65/1998, art. 23 lit. m din Legea nr. 319/2003, art. 10 alin. 3 din Legea nr. 274/2004).
Ca un corolar al acestor argumente și Înalta Curte de Casație și Justiție, urmare a recursului în interesul legii promovat de Parchetul de pe lângă instanța supremă, a pronunțat decizia din data de 15.XII.2008, prin care s-a admis recursul și, drept efect, a recunoscut personalului care lucrează în sistemul justiției dreptul la plata sporului de confidențialitate.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În motivarea recursului,Ministerul Justiției și Libertățilora arătat că prima instanță a depășit flagrant limitele puterii judecătorești, consacrând un drept salarial care nu este prevăzut de lege, dovadă în acest sens fiind decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009; dreptul la sporul de confidențialitate pentru judecători nu este unul recunoscut de lege întrucât nu este reglementată prin nici un act normativ în vigoare. Actele normative la care se referă reclamanții în cererea de chemare în judecată reglementează salarizarea altor categorii de personal din sistemul bugetar, respectiv funcții publice, personal militar, etc. neexistând nici un temei legal pentru aplicarea acestor prevederi magistraților și personalului auxiliar de specialitate; întrucât instanța nu poate aprecia cu certitudine în ceea ce privește menținerea raporturilor de muncă între reclamanți și pârâți și pentru viitor, cum de altfel nu se poate pronunța nici cu privire la reglementările legale ce vor apărea în viitor, eronat s-au acordat drepturile solicitate și pentru viitor, acestea nefiind născute și actuale.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justițiea arătat în motivarea recursului că dispozițiile art. 2 și 11 din nr.OG 137/2000 republicată, pe care și-au întemeiat și reclamanții acțiunea au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 821 din 3.07.2008 a Curții Constituționale, or în virtutea dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
Pe de altă parte, arată recurentul că, față de practica neunitară a instanțelor judecătorești în materia litigiilor având ca obiect plata sporului de confidențialitate de 15% s-a promovat de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție recursul în interesul legii, soluționat prin decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Of. nr. 495 din 16 iulie 2009 prin care s-a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, raportat la art. 16 alin. 1 și 2 din Codul d eontologic al magistraților și ale art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești, că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la îndemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
În virtutea art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă solicită ca soluționarea să se facă aplicând decizia nr. 46 din 16 iulie 2009 Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Mai arată recurentul că, în mod eronat s-a acordat reclamanților sporul de confidențialitate de 15% și pe viitor, întrucât instanța nu se poate pronunța asupra menținerii raporturilor de muncă în viitor, ca de altfel nici asupra reglementărilor ulterioare, astfel că aceste drepturi nu sunt născute și actuale; s-a dispus actualizarea sumelor cu rata inflației, obligația de plată a sumelor actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică; s-a respins cererea de chemare în garanție, întrucât obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție există în temeiul art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004.
Analizând hotărârea recurată, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului precum și a motivelor invocate în recursurile declarate de către Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ce vizează dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă, curtea reține următoarele:
În ce privește motivul de recurs invocat de Ministerul Justiției și Libertăților, în sensul că prima instanță a depășit flagrant limitele puterii judecătorești, consacrând un drept salarial care nu este prevăzut de legislația în vigoare, arogându-și atribuții de legiferare, trebuie de observat că:
Obligația de confidențialitate și sporul corelativ (drept salarial) a fost recunoscută și personalului ce lucrează în cadrul unităților bugetare (art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 147/2000, art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007, art. 12 din Legea nr. 53/1991, art. 8 din nr.OUG 111/1999, art. 9 alin. 4 din nr.OG 65/1998, art. 23 lit. m din Legea nr. 319/2003, art. 10 alin. 3 din Legea nr. 274/2004).
Așadar, toate persoanele din cadrul unităților bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic (atipic) de muncă, generat de Codul Muncii, fiind supuși obligației de fidelitate, așa cum prevăd dispozițiile art. 295, art. 1 alin. 1 din Codul Muncii, contractele colective și individuale de muncă, cât și Regulamentele de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești.
Obligația și prestația de fidelitate reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației angajatorului (a organizației) de a plăti salariaților sporul de confidențialitate.
De urmare, în conformitate cu legislația în vigoare, aplicarea diferitelor categorii de salariați, sporul de confidențialitate se acordă întregului personal din instituțiile și autoritățile publice, care gestionează informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciu și pentru care, prin acte normative specifice se prevede acordarea acestui spor.
În toate cazurile, categoriile de personal, cuantumul sporului și condițiile de acordare se stabilesc în limitele prevăzute de reglementarea în vigoare de către ordonatorii principali de credite, cu încadrarea în limitele bugetului aprobat.
În ce privește personalul din justiție, trebuie de observat că, de asemeni, în virtutea dispozițiilor art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004 și art. 3 și 4 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, raportat la art. 15 din Codul d eontologic, subzistă obligația profesională imperativă, specială și specifică de confidențialitate, în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de această categorie de personal implică administrarea sau contactul cu informații confidențiale, constând în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, date cu caracter personal ale justițiabililor, ale colegilor de serviciu, sesizări adresate organelor statului, venituri salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, dreptul de proprietate intelectuală.
Așa cum corect au arătat recurenții "sporul de confidențialitate nu era prevăzut printre sporurile ce se acordau magistraților asistenți și personalului auxiliar de specialitate de Legea nr. 50/1996, completată și modificată prin nr.OG 83/2000, de Legea nr. 56/1996 și nici de nr.OUG 177/2002.
Însă, prin decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în recursul în interesul legii promovat de Procurorul General, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, raportat la art. 16 alin. 1 și 2 din Codul d eontologic al magistraților și ale art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetului de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, că judecătorii și procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă prevede că dezlegarea dată problemelor de drept judecate, prin intermediul deciziilor pronunțate în interesul legii, este obligatorie pentru instanță.
Este adevărat că prin decizia nr. 838 din 27 mai 2009, Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
Însă asimilarea atribuției prevăzute de art. 146 lit. e din Constituție cu atribuirea efectuării de către Curtea Constituțională a unui control de legalitate/constituționalitate asupra hotărârilor judecătorești, transformând Curtea într-o instanță de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispozițiilor constituționale privind soluționarea conflictelor juridice și o încălcare flagrantă a competenței Curții Constituționale.
Însăși Curtea Constituțională arată în cuprinsul deciziei mai sus menționate că această decizie pronunțată în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul d e procedură civilă.
Curtea a statuat și cu alte ocazii că, potrivit competențelor sale care sunt expres și limitativ prevăzute de art. 146 din Constituție și de Legea nr. 47/1992, nu este competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătorești sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice (decizia nr. 988 din 1.2008).
Așadar acest motiv de recurs urmează a nu fi primit, fiind neîntemeiat.
Cât privește cea dea doua critică, respectiv acordarea sporului de confidențialitate și pentru viitor, invocată și în recursul declarat de Ministerul Public, trebuie de observat că fiind vorba de drepturi salariale (prestații periodice), neacordarea lor și pe viitor ar însemna o interpretare diferențiată a dispozițiilor legale cu privire la aceeași categorie profesională cu atât mai mult cu cât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile pentru limitarea unor drepturi conform art. 53 din Constituție, iar această situație ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituție, a dispozițiilor art. 14 din CEDO, a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la această convenție, precum și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la CEDO ratificat de România prin Legea nr. 103/2006 publicată în Of. nr. 375/2006.
Având în vedere că, față de cele reținute prin decizia nr. 46 din 15.12.2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul de bază brut lunar al reclamanților reprezintă drepturi salariale, rezultă că nu pot fi considerate esențiale ci născute și actuale, astfel încât și interesul în promovarea acțiunii este născut și actual. Existând dreptul, interesul realizării acestuia subzistă și pentru viitor, în conformitate cu art. 110 alin. 2 Cod procedură civilă.
În consecință și această a doua critică formulată de Ministerul Justiției și Libertăților, dar și de Ministerul Public, este neîntemeiată.
Cât priveșterecursul declarat de Ministerul Public- prima critică - în sensul că prin decizia nr. 821/2008 a Curții Constituționale s-a constatat că dispozițiile nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, Curtea constată că apariția acestei decizii nu este de natură a conduce la concluzia că decizia nr. 46 din 15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu mai este obligatorie pentru instanțe, în caz contrar încălcându-se dispozițiile art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
De altfel, prima instanța nu a reținut în considerentele sentinței recurate că în cauză ar fi incidente dispozițiile nr.OG 137/2000, astfel încât decizia nr. 821/2008 a Curții Constituționale nu este aplicabilă în speță, și mai mult, chiar prin motivele de recurs se solicită soluționarea recursului de față ținându-se cont, în virtutea art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, de decizia nr. 46/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
O altă critică formulată de Ministerul Public privește actualizarea sumelor cu rata de creștere a inflației.
Curtea apreciază că în mod just instanța de fond a dispus actualizarea sumelor potrivit ratei inflației, în considerarea caracterului compensatoriu al acestuia, având rolul de a asigura valoarea reală a drepturilor bănești.
În fine ultima critică, vizând respingerea cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, apare ca fiind întemeiată.
Potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile ce sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, iar potrivit art. 3 alin. 1 pct. 2 din nr.HG 208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are ca atribuții elaborarea proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
În lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare și alimentării cu fonduri a conturilor Ministerului Justiției de către Ministerul Economiei și Finanțelor, cel dintâi ar fi practic în imposibilitate de a achita sumele la care ar fiu obligat prin hotărâre judecătorească.
În situația în care nu ar fi obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să rectifice bugetul și să aloce sumele necesare reparării prejudiciului suferit de reclamanți, hotărârea judecătorească ar fi lipsită de una dintre cele mai importante funcții ale sale, respectiv puterea executorie.
De asemenea, reține Curtea că, potrivit art. 131 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor este finanțată de la bugetul de stat.
Față de toate aceste considerente în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților.
Cât privește recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă se va admite, se va modifica în parte sentința recurată în sensul că, se va admite cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor Publice.
De urmare, va fi obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale acordate.
Celelalte dispoziții ale sentinței ce nu sunt contrare se vor menține.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtulMinisterul Justiției și Libertăților, prin reprezentanții săi legali, împotriva sentinței nr.1427din25 iunie 2009,pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția civilă (dosar nr-).
Admite recursul declarat deMinisterul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin reprezentanții lor legali, împotriva aceleiași sentințe
Modifică în parte sentința sus menționată în sensul că:
Admite cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor Publice.
Obligă chematul în garanție Ministerului Economiei și Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale acordate.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 03 noiembrie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Jud. fond
Tehnored.
Ex. 2 / 27.11.2009
Președinte:Sas LauraJudecători:Sas Laura, Bratu Ileana, Mitrea Muntean
