Drepturi salariale ale personalului din justiție. Decizia 1651/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - Drepturi salariale-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 1651
Ședința publică din 15 decembrie 2009
PREȘEDINTE: Mitrea Muntean Daniela
JUDECĂTOR 2: Bratu Ileana
JUDECĂTOR 3: Frunză
Grefier
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, cu sediul în B,-, sector 5 și Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Finanțelor Publice a Județului, cu sediul în mun. S,-, județul S, prin reprezentanții legali, împotriva sentinței nr. 538 din 17 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția civilă (dosar nr-).
La apelul nominal au lipsit reprezentanții pârâților recurenți, reprezentanții pârâților intimați Tribunalul Suceava și Curtea de APEL SUCEAVA, precum și reclamanții intimați, și -.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care instanța, constatând recursurile în stare de judecată, a rămas în pronunțare cu privire la acestea.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată:
Prin cererea adresată Curții de APEL SUCEAVA la data de 10.10.2008 și înregistrată sub nr-, reclamanții, și au chemat în judecată pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI B, CURTEA DE APEL SUCEAVA, TRIBUNALUL SUCEAVA, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE S, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, aceștia să fie obligați, în solidar, la plata actualizată, în favoarea fiecărui reclamant, a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% prevăzut de art. 47 din Legea 50/1996, republicată, calculat la indemnizația brută de încadrare începând cu data de 01. 01.2001 - 13.09.2004, de la 06.06.2008 până la zi, precum și în continuare pentru viitor.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, potrivit dispozițiilor art. 47 din Legea 50/1996, republicată, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariu de bază brut lunar și, că ulterior, prin art. 50 din OUG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele, a fost abrogat și art. 47 din Legea 50/1996, abrogare ce a fost înlăturată prin art. 41 din nr.OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și a altor categorii de personal din sistemul justiției, prin faptul că acest ultim act normativ a abrogat în totalitate nr.OUG 177/2002.
Au mai menționat că, la data stabilirii acestui drept, în baza art. 47 din Legea nr. 50/1996, legiuitorul a avut în vedere anumite criterii de referință care rezidă în condițiile în care judecătorii și personalul auxiliar își desfășoară activitatea, condiții ce sunt caracterizate de acesta ca fiind condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică, iar aceste condiții nu s-au schimbat, ci dimpotrivă, s-au acutizat, întrucât au crescut cerințele înfăptuirii actului de justiție în condiții de calitate și de eficiență sporite, care, în situația unui sistem legislativ stufos și uneori contradictoriu și a unor condiții de muncă neadecvate etapei actuale, duc la creșterea celor 2 factori de risc.
În drept, reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 47 din Legea 50/1996.
Prin încheierea din data de 22 ianuarie 2009, Curtea de APEL SUCEAVAa admis excepția de necompetență materială și a trimis cauza, spre competentă soluționare, Tribunalului Suceava.
Prin întâmpinare, pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, motivat de faptul că, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar potrivit art. 12 din același act normativ, "în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită", iar Ministerul Economiei și Finanțelor Publice a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți, întrucât, în speță, ordonatorul principal de credite este Ministerul Justiției, iar ordonator secundar de credite este Tribunalul Suceava.
Prin sentința nr. 538 din 17 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția civilă, s-au respins, ca nefondate, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și Ministerul Justiției.
S-a admis, în parte, acțiunea având ca obiect "drepturi salariale ale personalului din justiție" privind pe reclamanții, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI B, CURTEA DE APEL SUCEAVA, TRIBUNALUL SUCEAVA, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE
Au fost obligați pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL SUCEAVA și TRIBUNALUL SUCEAVA să plătească sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, calculat la salariul de bază brut lunar pentru perioadele 01.01.2001- 13.09.2004; 6.06.2008 - 1.03.2009, actualizat cu indicele de inflație la data plății.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare efectuării plăților.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că nu poate fi reținută lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor Publice, întrucât această parte a fost chemată în judecată pentru a fi obligată să aloce fondurile necesare plății efective a drepturilor pretinse de reclamanți.
Ministerul Economiei și Finanțelor Publice este instituția care răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare bugetară, justificând, astfel, calitatea procesuală pasivă în cauză.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și Ministerul Justiției, prima instanță a reținut că, prin decizia nr. 21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Pentru ca prescripția să-și producă efectul său extinctiv, adică sancționator, este necesar ca, pentru titularul dreptului la acțiune, să existe, pe lângă voința de a acționa, și posibilitatea reală de a acționa, adică de a se adresa organului competent pentru protecția dreptului său.
Dacă pe timpul cât durează împrejurarea care îl împiedică pe titularul dreptului la acțiune să acționeze, prescripția nu ar fi oprită, adică suspendată, s-ar ajunge la situația în care, titularului dreptului la acțiune să i se aplice efectul extinctiv, fără a i se imputa pasivitatea ori neglijența în a acționa; într-o asemenea situație, prescripția ar fi deturnată de la finalitatea sa.
După pronunțarea deciziei în interesul legii, reclamanții au avut posibilitatea reală de a acționa, respectiv de a se adresa instanței pentru plata acestor drepturi.
Astfel, termenul de 3 ani impus de disp art. 283 alin. 1 lit c din Codul muncii se calculează de la data pronunțării acestei decizii.
Referitor la fondul pretențiilor invocate de reclamanți tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art. 47 din Legea 50/1996, republicată "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Este adevărat că, prin art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres. Însă, procedându-se astfel, au fost încălcate atât normele constituționale de principiu referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.
Astfel, potrivit art. 108 alin. 3 din Constituție "Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile prevăzute de aceasta". Or, prin art. 1 pct. Q 1 din Legea 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe doar cu privire la "Modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești, republicată".
Cu toate acestea, prin nr.OG 83/2000, s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii 50/1996, deși, așa cum rezultă din dispozițiile art. 56 - 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, modificarea, completarea și abrogarea constituie evenimente legislative distincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Este de remarcat, în acest context, că acolo unde legislativul a intenționat să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare. Astfel, de exemplu, conform art. 1 pct. Q 3 din aceeași Lege 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanță pentru "Abrogarea art. 2 alin. 3 pct. B lit. d din Decretul 247/1997."
Analizând prevederile privind tehnica legislativa în concret ale art. 56 "Evenimentele legislative " - care arata că:" (1) După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea. (2) Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv, dar și prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente.", se constată ca abrogarea nu a fost dispusa în mod legal.
Pe de alta parte, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică si în condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional". Sporul de 50% de risc si suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți, fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, iar, prin abrogarea nelegală art. 47 din Legea nr. 50 din 1996, reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Ori, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul OG83/2000, prin care s-a abrogat art. 47 din Legea 50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților si personalului auxiliar de proprietatea lor asupra sporului de risc si suprasolicitare. Mai mult, în perioada respectivă, drepturile salariale ale magistraților au fost majorate, astfel că, abrogarea sporului de risc si suprasolicitare neuropsihică apare cu atât mai mult lipsită de utilitate publică.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele si tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate de aplicare reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne ar conține dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța a reținut că există conflict între art. 1 pct. 42 din OG83/2000, care a abrogat art. 47 din Legea 50/1996 și art. 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, astfel că a dat preponderență si a făcut aplicarea acestui din urmă text legal.
Împotriva sentinței au declarat recursuri pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice -Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului
Ministerul Finanțelor Publice a invocat, în motivarea recursului, excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu are calitatea de ordonator principal de credite, revenindu-i doar obligația de a monitoriza cheltuielile de personal prevăzute în bugetul de stat, iar, pe de altă parte, nu are calitate de angajator, raportul juridic dedus judecății fiind unul tipic de dreptul muncii.
Ministerul Justiției și Libertăților a invocat, în motivarea recursului, excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada anterioară a trei ani de la data formulării acțiunii, în considerarea disp. art. 3 al. 1, 8, 12 din Decretul nr. 167/1958 și art. 283 al. 1 Codul muncii, motivat de aceea că, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este data intrării în vigoare a OG83/2000 și nu data pronunțării deciziei nr. 40/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Analizând hotărârea recurată, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, cât și a motivelor invocate în recursurile declarate, ce vizează disp. art. 304 pct. 9. pr. civ. Curtea reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile ce sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, iar potrivit art. 3 alin. 1 pct. 2 din nr.HG 208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are ca atribuții elaborarea proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
În lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare și alimentării cu fonduri a conturilor Ministerului Justiției de către Ministerul Economiei și Finanțelor, cel dintâi ar fi practic în imposibilitate de a achita sumele la care ar fi obligat prin hotărâre judecătorească.
În situația în care nu ar fi obligat și Ministerul Economiei și Finanțelor să rectifice bugetul și să aloce sumele necesare reparării prejudiciului suferit de reclamanți, hotărârea judecătorească ar fi lipsită de una dintre cele mai importante funcții ale sale, respectiv puterea executorie.
De asemenea, reține Curtea că, potrivit art. 131 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor este finanțată de la bugetul de stat.
Față de aceste aspecte, lipsa calității de angajator a Ministerului Finanțelor Publice nu are relevanță, acesta fiind doar obligat să aloce sumele stabilite ca și cheltuieli de personal de către ordonatorii principali de credite.
În consecință, recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice este neîntemeiat.
Cât privește recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților, în care se invocă prescripția dreptului la acțiune pentru perioada anterioară a trei ani de la introducerea acțiunii, în considerarea art. 3 al. 1, art. 8 și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, cât și a art. 283 din Codul muncii, se reține că:
Potrivit art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate. Potrivit art. 295 alin. (1) din Codul muncii, dispozițiile acestuia se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă, cu dispozițiile legislației civile. Cum Codul mucii nu conține prevederi privind prescripția dreptului material la acțiune se aplică dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.
Analiza cursului prescripției extinctive presupune, înainte de toate, cunoașterea începutului și sfârșitului acestei prescripții, adică a datei de la care începe să curgă prescripția extinctivă și, bineînțeles, a datei la care ea urmează să se împlinească.
Așadar, în cazul nostru, trebuie analizată data de la care începe să curgă termenul de prescripție.
Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune", iar potrivit art. 1886 cod civil "Nici o prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere".
În esență, deci, conform acestei reguli, prescripția extinctivă începe să curgă la data nașterii dreptului material la acțiune. Deoarece legea nu prevede care este această dată și nici drepturile la acțiune cărora ea li se aplică, regula instituită prin art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 are caracter general, în sensul că ea se aplică ori de câte ori nu-și găsește incidența vreo regulă specială, edictată pentru un anumit caz particular, pe de o parte și, bineînțeles, în toate cazurile în care dreptul subiectiv material este încălcat, negat sau contestat (și cu condiția ca dreptul la acțiune corespunzător să fie supus prescripției extinctive), pe de altă parte. În speță, dreptul magistraților nu a fost niciodată nici negat, nici contestat, ci pur si simplu, prin dispozițiile art. 1 pct. 32 și 42, au fost abrogate în mod expres dispozițiile din Legea nr. 50/2006.
Așadar, regula generală privind începutul prescripției extinctive, având ca obiect dreptul material la acțiune, este aceasta: prescripția începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune. Evident că, pur teoretic, putem susține că dreptul la acțiune s-a născut la data publicării în Monitorul Oficial al României a nr.OG 83/2000, însă unul din principiile fundamentale ale statului de drept îl constituie conformarea tuturor subiectelor de drept normei juridice, legea fiind instrumentul prin care se creează starea de legalitate. A susține că, în vederea prezervării drepturilor lor, magistrații aveau obligația la acțiune, la apariția actului normativ care abroga în mod expres dreptul la sporul de vechime, de risc și de suprasolicitare neuropsihică, însemnă pur si simplu la a obliga toți cetățenii la acțiune împotriva unui text al legii, chiar și atunci când prin lege se abroga în mod expres anumite drepturi. Este evident că, în acest caz, nu se poate aplica principiul nemu censetur ignorarem legem, justițiabilul are obligația de a nu invoca necunoașterea legii, însă nu se creează o obligație la a analiza cu mare atenție legalitatea mecanismelor de adoptare a normei legale, mai ales în situația în care se creează premisa de legalitate.
Dispozițiile art. 1 pct. 32 și pct. 42 din nr.OG 83/2000, prin tehnica de redactare, creează în mod evident "aparența de nedrept" cu privire la sporul de vechime, sporul de risc și sporul de suprasolicitare neuropsihică, prin faptul că abrogă în mod expres dispozițiile din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.
În condițiile în care, prin lege, se abrogă în mod expres un drept, nu se poate susține rezonabil că persoanele în cauză au fost neglijente în valorificarea drepturilor lor. Această idee este întărită de faptul că prin nr. 36/2007 și nr. 21/2008 nu se recunoaște dreptul, ci se constată faptul că nr.OG 83/2000 a fost adoptat cu nerespectarea de către Guvern a legii prin care era abilitat să adopte ordonanțe. Astfel, se precizează că, "prin Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr. 50/1996, nici total și nici parțial. În acest fel, prin emiterea nr.OG 83/2000, au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptată de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art. 108 alin. 3 cu referire la art. 73 alin. 1 din Constituția României".
Așadar, motivul pe care se fundamentează recunoașterea dreptului magistraților la sporul de vechime, de risc și de suprasolicitare, îl constituie constatarea încălcării dispozițiilor din legea de abilitare a guvernului de legiferare, adică depășirea limitei transferului dreptului de legiferare de la Parlament către Guvern, adică actul subsidiar normei principale, prin care se abrogă drepturile magistraților la sporuri. În aceste condiții, orice persoană rezonabilă cercetează, în primul rând, legalitatea normei cu dispozițiile constituționale, creându-se o prezumție extrem de puternică, că Guvernul, când a edictat norma legală, a respectat limitele mandatului care i-a fost încredințat. A impune justițiabilului să cerceteze dacă instituțiile statului, atunci când legiferează, îndeplinesc cu adevărat condițiile și limitele mandatului, înseamnă a crea o neîncredere și o suspiciune continuă cu privire la legalitatea demersurilor acestor instituții, înseamnă a impune o continuă cercetare a fundamentelor acestor instituții, care practic înseamnă o subminare a statutului prin crearea suspiciunii de nelegalitate. Această susținere este inadmisibilă într-un stat cu mecanisme constituționale de funcționare, astfel încât, cetățenii nu pot fi sancționați pentru lipsa de suspiciune, iar această lipsă de suspiciune nu poate fi calificată ca fiind lipsă de acțiune, delăsare sau nepăsare în apărarea drepturilor și intereselor lor, cu atât mai mult cu cât competența verificării îndeplinirii condițiilor de adoptare a unui act normativ revine justiției și nu cetățenilor.
În aceste condiții, nu se poate susține că termenul de prescripție a început să curgă de la data da 01.01.2000, în condițiile în care actul normativ care abrogă drepturile magistraților avea vicii de procedură, vicii care nu puteau fi descoperite la o analiză normală a nr.OG 83/2000. Culpa adoptării nr.OG 83/2000, cu nerespectarea dispozițiilor legii de abilitare, nu poate fi transferată justițiabilului. Culpa aparține organelor statului, prin adoptarea unor acte normative, fără a avea competența necesară, iar această culpă a statului nu trebuie să priveze cetățeanul de drepturile sale legale și legitime, pe care le-ar fi obținut în lipsa acestei culpe a statului cu privire la legiferare. Dacă legea nu ar fi creat o puternică aparență de nedrept, atunci am fi fost în fața culpei magistraților de lăsare a curgerii termenului de prescripție. Așadar, nu poate fi sancționat un cetățean cu neacordarea unor drepturi ale sale, pentru o culpă a statului.
În măsura în care ar fi fost previzibil că legea va fi interpretată în sensul recunoașterii dreptului la sporuri anulate în mod expres de nr.OG 83/2000, atunci s-ar fi putut aprecia că a început să curgă prescripția la data adoptării acestui act normativ, sancționând justițiabilul pentru lipsa lui de diligență în vederea apărării drepturilor și intereselor sale, însă norma legală nu a fost previzibilă, dovadă interpretările diferite date de instanțe.
De urmare, pentru aceste considerente, Curtea reține, așa cum de altfel și instanța de fond a reținut în mod just, că dreptul la acțiune s-a născut de la data pronunțării deciziei nr. 40/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, astfel că, excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada anterioară de 3 ani de la data introducerii cererii de față nu este întemeiată și nu va fi primită.
Pe cale de consecință și recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților apare ca fiind neîntemeiat.
Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 al.1 pr. civ. Curtea va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală Finanțelor Publice a Județului S, împotriva sentinței nr. 538 din 17 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Suceava - Secția civilă (dosar nr-).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15 decembrie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
ptr.jud.-, aflată în
semnează președintele instanței,
Red.
Tehnored.
Ex.2
Jud.fond:;
12.01.2010
Președinte:Mitrea Muntean DanielaJudecători:Mitrea Muntean Daniela, Bratu Ileana, Frunză
