Obligație de a face. Decizia 771/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ Nr.771
Ședința publică din 18 septembrie 2008
PREȘEDINTE: G -
JUDECĂTOR 1: Gheorghe Oberșterescu
JUDECĂTOR 2: Daniela Calai
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei civile nr.187/12.03.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș - Secția civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâtul intimat Consiliul Local al Municipiului L prin Primar - Serviciul Public de Administrare și Întreținere a Domeniului Public, având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă reclamanta recurentă personal și consilier juridic în reprezentarea pârâtului intimat.
Procedura legal îndeplinită.
Recursul este legal timbrat cu 4 lei taxă judiciară de timbru și timbru judiciar de 0,15 lei.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, se constată că prin registratura instanței, la data de 17.09.2008, intimatul a depus întâmpinare și reclamanta recurentă a depus concluzii scrise.
Instanța procedează la comunicarea cu reclamanta a întâmpinării care, în raport de data tardivă a depunerii, va fi considerată a avea valoarea unor concluzii scrise.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța acordă cuvântul
în susținerea recursului.
Reclamanta recurentă solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea hotărârilor pronunțate în cauză și în consecință admiterea acțiunii, precizând în drept recursul pe dispozițiile art.304 pct.1 Cod procedură civilă și învederând că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 118/2.05.2007 privind organizarea și funcționarea activităților și practicilor de medicină complementară/alternativă, cabinetul în speță nefiind medical ci de masaj terapeutic.
Reprezentantul intimatului solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțată în apel.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
Prin decizia civilă nr. 187/12.03.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timiș - Secția civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr.2010/14.11.2007 pronunțată de Judecătoria Lugoj în dosarul nr-.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că eclamanta apelantă a închiriat spațiul, aflat în proprietatea Statului Român, pentru a desfășura activitatea de masaj terapeutic pe un termen de cinci ani începând cu 01 martie 2000 până la 28 februarie 2005, iar prin actul adițional nr. 14321/2005 a fost prelungit pentru încă doi ani, respectiv până la 28 februarie 2007, iar de la această dată, reclamanta apelantă a deținut în mod abuziv spațiul.
S-a reținut că afirmația reclamantei apelante potrivit căreia pârâtul intimat ar fi fost de acord cu prelungirea tacită a contractului nu a avut nici un suport legal deoarece pârâtul intimat nu a încasat nici o sumă de plată cu titlu de chirie din partea reclamantei apelante, iar conform art. 14 din contract: "în cazul anulării contractului de închiriere, locatarul care nu predă spațiul va plăti o taxă de despăgubire, folosință zilnică, egală cu valoarea chiriei, până la data predării efective", apreciind că motivele invocate de reclamanta apelantă nu puteau fi reținute, iar afirmația că după expirarea contractului i s-ar fi promis atât cumpărarea cât și prelungirea contractului, nu a fost reală deoarece spațiul care avea destinația de cabinet medical, a făcut obiectul nr.OUG 110/2005, aceasta având posibilitatea de a cumpăra spațiul, a formulat o cerere în acest sens dar nu a făcut dovada că desfășura o activitate conexă actului medical, iar prin expirarea contractului de închiriere, ulterior prelungit prin actul adițional, o nouă prelungire nu putea fi posibilă deoarece prin regimul juridic al spațiului, exista cadrul legal care impunea vânzarea acestuia.
A menționat că, contractul de închiriere este un contract consensual și nu poate fi încheiat sau prelungit doar prin voința unilaterală și arbritară a uneia dintre părți, iar reclamanta apelantă cunoștea durata contractului, precum și clauzele contractuale, deci nu putea invoca tacita relocațiune, care a fost prohibită în mod expres prin contract.
În drept, a invocat dispozițiile art. 115-118 Cod procedură civilă.
La termenul din 12 martie 2008, tribunalul a constatat că apelul este calea de atac, așa cum corect s-a indicat și în dispozitiv, față de faptul că reclamanta a criticat sentința doar în ce privește respingerea capătului de cerere privind prelungirea contractului de închiriere.
Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului intimat, conform art. 137 Cod procedură civilă, tribunalul constată că aceasta este neîntemeiată, întrucât spațiul închiriat de reclamanta apelantă se află în administrarea Consiliului L, astfel încât decizia de a prelungi contractul de închiriere îi aparține.
Instanța de apel reține că în mod indirect s-a invocat și excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Serviciului Public de Administrare și întreținere a Domeniului Public L, dar întrucât nu a fost chemat în mod distinct ca parte pârâtă, ci doar ca o formațiune din cadrul pârâtei Consiliul Local L, condiția sus menționată pentru a fi parte în proces nu trebuie să fie îndeplinită.
Pe fond, prima instanță a reținut corect din clauzele contractuale că relocațiunea tacită nu este permisă, astfel că plata în continuare a chiriei nu are efectul prelungirii contractului inițial fără acordul locatorului - art. 10 din contract.
De asemenea, motivele legate de îmbunătățirile efectuate, lipsa unui alt loc de muncă, obligația de întreținere pe care o are față de mama sa nu reprezintă criterii în raport de care instanța să suplinească acordul de voință al unei părți contractante la prelungirea contractului de închiriere, nefiind prevăzută de lege o astfel de modalitate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamanta solicitând modificarea ei și a sentinței și în consecință admiterea acțiunii.
Deși motivul legal al recursului nu a fost indicat în cererea reclamantei, aceasta a precizat în recurs că este vorba de cel referitor la nelegalitatea hotărârii, identificat de instanță ca fiind art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În motivarea în fapt a recursului s-a invocat faptul că în mod greșit s-a considerat de către instanțe că acceptarea de către instituția pârâtă a plății chiriei și după expirarea termenului legal al contractului nu este o tacită relocațiune.
S-a arătat de asemenea că spațiul ce i-a fost închiriat a avut nu destinația unor cabinete medicale ci cea a unor spații administrative, că acestora le-au fost aduse îmbunătățiri.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs formulate cât și din oficiu, potrivit art.306 alin.2 Cod procedură civilă, sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, instituția intimată pârâtă a invocat nulitatea recursului pentru nemotivarea lui conformă cu dispozițiile art.302 și art.306 alin.3 Cod procedură civilă, excepție pe care Curtea a respins-o ca nefondată în funcție de precizările făcute de reclamantă, anterior menționate.
În ceea ce privește fondul pretențiilor reclamantei, intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat considerând că instanțele au făcut o corectă aplicare a legii în cauză.
Rezultă astfel că refuzul obligării pârâtei de către instanțe la prelungirea contractului de închiriere încheiat între părți este legal justificat.
Părțile au încheiat inițial un contract de închiriere pentru spațiul în discuție, sub nr.5137/2000 pentru o perioadă de 5 ani, prelungit apoi prin act adițional pentru un termen de 2 ani, termen care a expirat la data de 28.02.2007.
Prin însuși contractul inițial s-a stabilit de comun acord că el nu poate fi prelungit decât cu acordul părților, acord care s-a realizat în fapt o singură dată prin actul adițional menționat.
Prelungirea acestui termen stabilit prin voința ambelor părți nu poate fi dispusă de către instanță întrucât s-ar înfrânge atât dreptul de dispoziție al instituției pârâte asupra propriului bun cât și clauzele expres convenite prin contract, care este legea părților și de a cărui respectare, cu bună-credință, ambele sunt ținute în mod egal, indiferent de situațiile personale dificile în care s-ar afla.
În cauză nu se poate nesocoti voința părților și pentru că nicio dispoziție legală imperativă - ca în cazul spațiilor de locuit la care se referă nr.OUG 8/2004 - nu permite prelungirea de drept a contractelor de închiriere.
Cum însăși reclamanta recunoaște, activitatea pe care o desfășoară în acest spațiu este cea de prestări servicii masaj și masaj terapeutic și că acest lucru este singura posibilitate de a se întreține pe sine și pe mama sa aflată în nevoie.
Cum pentru celelalte spații în care funcționează cabinete medicale, prin novație s-au prelungit contractele de închiriere, reclamanta solicită să i se recunoască și ei același beneficiu.
Spațiul în care-și desfășoară activitatea nu are o destinație ca cea anterior menționată după cum nu o are nici pe aceea de spațiu destinat serviciilor medicale propriu-zise, de aceea ea nu poate beneficia de aceleași facilități ca celelalte două cabinete medicale pentru care Consiliul Local al Municipiului Laa doptat o hotărâre prin care se închiriază acestora spațiile deținute.
Se constată, deci, de către C că în cauză nu poate fi vorba nici de posibilitatea prelungirii de drept a contractului, nici a celei judiciare dar nici de o prelungire tacită a contractului de închiriere.
În acest sens Curtea apreciază că simpla acceptare a plății chiriei și după expirarea contractului, în condițiile în care reclamantei i s-a solicitat (așa cum de altfel se convenise de comun acord) să părăsească spațiul după această dată, nu poate avea semnificația unei tacite relocațiuni ci doar pe aceea a acceptării justificate a unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a acestui spațiu.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul reclamantei.
Luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei civile nr.187/12.03.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș - Secția civilă în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 18 septembrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR 3: Florin Șuiu
G - - - - -
GREFIER,
- -
Red./23.09.2008
Tehnored. /2 ex./30.09.2008
Prima instanță:
Instanța de apel:,
Președinte:Gheorghe OberșterescuJudecători:Gheorghe Oberșterescu, Daniela Calai, Florin Șuiu
