Pretentii civile. Speta. Decizia 1642/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA nr.1642
Ședința publică din data de 12 august 2009
PREȘEDINTE: Elena Simona Lazăr
JUDECĂTORI: Elena Simona Lazăr, Cristina Pigui Vera
--- -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5,Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI, cu sediul în P,-, județul P, împotriva sentinței civile nr.1192 din 26 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, -, (), I, a, -, toți reprezentați de -, cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște,-, județul D și intimații-pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște,-, județul D, Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în B,-, sector 5 și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cu sediul în B,--3, sector 1.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Recursuri scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că intimații-reclamanți au depus la dosar întâmpinare, prin care au cerut judecarea cauzei în lipsă și că, prin motivele de recurs, pârâții au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și după deliberare a pronunțat următoarea decizie.
CURTEA:
Deliberând asupra recursurilor civile de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr-, reclamanții, -, (), I, a, -, au chemat în judecată pe pârâții Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și cu citarea obligatorie și a Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării, în temeiul art.27 din OG nr.137/2000 solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța pârâții să fie obligați la plata drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate de până la 30 % începând cu 10 iunie 2002 și în continuare, obligarea pârâților la plata dobânzii legale conform Ordonanței nr. 9/2000 privind nivelul dobânzilor legale pentru obligații bănești, precum și la indexarea sumelor datorate cu indicele de inflație și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
În motivarea acțiunii, s-a susținut de către reclamanți că pentru asigurarea mai eficientă a confidențialității privind informațiile clasificate, Statul român a emis o serie de acte normative menite să confere anumitor categorii de persoane, salariați civili și militari, care gestionează informații clasificate, sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la asemenea informații, exemplificându-se care sunt aceste categorii de salariați și actele normative în baza cărora li se acordă sporul de confidențialitate, respectiv disp.art. 13 din OG nr. 9/2001 pentru modificarea OUG nr. 57/2000 privind salarizarea personalului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, disp.art. 30 alin 3 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și prevederile art. 3 din OG nr. 38/2003, ale OG nr. 19/2006, ale OG nr. 64/2006 și OG nr. 10/2007.
Au mai susținut reclamanții că spre deosebire de aceste categorii de salariați, magistraților și personalului auxiliar care dețin certificate Ornis și gestionează informații clasificate le-a fost refuzată recunoașterea dreptului la sporul de confidențialitate prin acte normative învederându-se că prin art. 3 din Legea nr. 444/2006 pentru aprobarea OG nr. 19/2006, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul -avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază.
De asemenea, s-a făcut trimitere și la disp.art. 15 alin. 1 din OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, prin care s-a prevăzut acordarea sporului de confidențialitate nu numai funcționarilor publici prevăzuți de Legea nr. 444/2006, ci și altor categorii de funcționari publici, ce au fost indicați, susținându-se că bună parte din funcționarii publici cu statut special din sistemul de ordine publică și siguranță națională gestionează informații clasificate obținute sub supravegherea procurorilor în cadrul urmăririi penale efectuate în diferite cauze penale, pe când grefierii, care exercită activități prin care se obțin informații confidențiale, nu beneficiază de sporul de confidențialitate.
Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP D, a formulat întâmpinare prin care a invocat lipsa calității procesuale pasive susținând că acest minister răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat numai pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, arătând totodată că nu poate fi obligat să plătească drepturile bănești solicitate de angajații altor instituții publice, Ministerul Finanțelor Publice neavând atribuții în angajarea și salarizarea reclamanților, cu care nu are raporturi de muncă.
Și Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 10.06.2002-05.04.2006, pentru care acțiunea a fost formulată peste termenul legal de prescripție de 3 ani, iar în rest, s-a cerut respingerea acțiunii ca inadmisibilă susținându-se că admiterea acțiunii ar însemna depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, adăugându-se la legile de salarizare ale personalului din sistemul justiției, invocându-se și decizia nr. 821/3.07.2008 a Curții Constituționale, la al cărei conținut s-a făcut trimitere.
Totodată, s-a cerut și respingerea cererii de acordare a drepturilor pretinse actualizate cu indicele de inflație întrucât pârâtul nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, respingerea cererii privitoare la acordarea dobânzilor legale pe motiv că sunt inaplicabile disp.art.art. 3 alin. 3 din OG nr. 9/2000, ca și respingerea cererii privitoare la operarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, sporul solicitat de aceștia neincluzându-se în retribuția tarifară de încadrare.
Același pârât a formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice solicitând ca în cazul în care se va admite acțiunea, Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților, cererea fiind întemeiată în drept pe art. 60-63 Cod pr.civilă.
Și pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieștia formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 10.06.2002-06.04.2006, iar pe fondul cauzei a cerut respingerea acțiunii ca inadmisibilă susținând, în esență, că instanța nu poate decât să interpreteze legea și să o aplice și nicidecum să adauge la lege, acordarea sporurilor solicitate fiind de competența exclusivă a puterii legislative
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința nr.1192 din 26 mai 2009, Tribunalul Dâmbovițaa admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă pentru perioada 10.06.2002-27.03.2006.
De asemenea, prima instanță a admis în parte cererea obligând pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița la plata către reclamanți a sporului de confidențialitate de 15 %, calculat la salariul de încadrare brut, în raport de perioada lucrată de fiecare reclamant, începând cu data de 27.03.2006 la zi, precum și pentru viitor, actualizate cu indicele de creștere a prețurilor, de la data la care trebuiau acordate și până la plata efectivă, dispunându-se și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Prin aceeași sentință a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive Ministerului Finanțelor Publice și s-a respins cererea.
De asemenea, s-a respins cererea formulată împotriva Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării,respingându-se și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice este întemeiată fiind admisă, pe motiv că prezenta cauză are ca obiect un conflict de muncă, iar potrivit art. 281 din Codul muncii, scopul jurisdicției muncii este acela al soluționării conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau după caz, colective de muncă, prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, părți în conflictele de muncă, putând fi, potrivit art. 282 din Codul muncii, salariații, angajatorii, sindicatele și patronatele ori alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau a codului d e procedură civilă.
Tribunalul a reținut că această instituție nu are calitate procesuală pasivă, având rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, fiind terț față de raporturile juridice de muncă din speță și neputând avea calitatea de pârât.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată și a admis această excepție în raport de prevederile art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii, care stabilesc că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și de dispozițiile art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc că dreptul la acțiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.
Drept urmare, prima instanță a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată pentru perioada 10.06.2002-27.03.2006, cererea fiind înregistrată la data de 27.03.2009.
Pe fond, tribunalul a reținut că prin decizia nr. 46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii în dosarul nr. 27/2008, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 18 alin.1 și 2 din Codul d eontologic al magistraților și art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15 % calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Cum, potrivit art. 329 alin.3 din Cod pr.civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate într-un recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, tribunalul a admis în parte acțiunea în sensul celor sus-arătate.
Tribunalul a apreciat că prin admiterea și capătului de cerere prin care s-a cerut actualizarea sumei reprezentând sporul de confidențialitate de 15 % neacordat, are loc o reparație integrală a prejudiciului cauzat reclamanților prin neacordarea la timp a acestor drepturi.
Prima instanță nu a primit susținerea pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în sensul că acordarea acestui spor este inadmisibilă, întrucât aceasta ar însemna depășirea limitelor puterii judecătorești și arogarea de către instanțe a unor atribuții de legiferare reținând că legislația care stabilește acordarea acestora altor categorii de personal este în vigoare, iar potrivit prevederilor art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cât și potrivit dispozițiilor art. 9 din Codul d eontologic al acestora, această categorie de personal este obligată să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care au cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.
Referitor la dobânda legală solicitată de reclamanți, tribunalul a apreciat că acesta nu poate fi acordată întrucât OG nr. 9/2000 se aplică în convenții pentru întârziere în plata unor obligații bănești, neavând incidență în speță.
Cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice a fost respinsă ca urmare a faptului că această instituție răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, este un terț față de raportul juridic dedus judecății și nu este răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea sumelor ordonatorilor principali de credite.
Totodată, acțiunea a fost respinsă față de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pe motiv că această instituție este un terț față de raporturile de muncă existente între reclamanți și pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, neavând obligații în ce privește plata drepturilor salariale a acestei categorii de personal.
Împotriva sentinței primei instanțe au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.
În recursul său, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat soluția primei instanțe ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art. 304 pct.4, 9 și art. 3041Cod pr. civilă.
Susține recurentul că intimații-reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare republicată, însă prin decizia nr. 821/3.07.2008 a Curții Constituționale, s-a constatat că disp.art. 2 alin. 1 și alin. 11, precum și disp.art. 27 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în competența instanței de judecată atribuția de a reține încălcarea principiului egalității în fața legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe, iar decizia Curții Constituționale este definitivă și obligatorie.
Se mai susține că în mod nelegal s-a dispus plata și pe viitor a drepturilor solicitate, adăugându-se la legea specială de salarizare, instanța cenzurând soluția aleasă de legiuitor și acordând reclamanților drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați și tot greșit a dispus prima instanță obligarea recurentului la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază depășind atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a personalului auxilar de specialitate, acțiunea fiind nefondată.
Arată recurentul că prin acordarea sporului de confidențialitate reclamanților pe considerentul că au fost discriminați de prevederile Legii nr. 446/2006 și ale Legii nr. 230/2005, privind modificarea și completarea Legii nr.656/2002, s-a procedat la adăugarea la textul Legii nr.567/2004 și al OUG nr. 8/2007, schimbându-se sistemul de salarizare prevăzut de legiuitor, în cauza de față lipsind o dispoziție imperativă cuprinsă într-o normă privind acordarea sporului de confidențialitate personalului auxiliar de specialitate.
Se mai arată că actul normativ pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile a intrat în vigoare la 1.02.2006, cererea reclamanților contravenind principiului neretroactivității legii, iar textul OG nr. 19/2006, aprobată prin Legea nr. 446/2006, se referă doar la cadre militare în activitate, funcționari publici cu statut special, militari angajați pe bază de contract și personal civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, reclamanții nefăcând parte din niciuna din aceste categorii.
O altă critică se referă la greșita actualizare a sumelor solicitate cu indicele de inflație, arătându-se că fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 18 din 27.02.2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata sumelor reprezentând actualizarea drepturilor salariale cu indicele de inflație, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Se mai susține că neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, " nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială" invocându-se și art. 29 alin.3 din același act normativ, conform căruia "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 din aceeași lege, "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Arată recurentul că Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
În consecință, față de solicitarea intimaților-reclamanți privind plata drepturilor pretinse actualizate cu indicele de inflație, se conchide că această obligație nu este întemeiată si nu se justifică.
Tot în mod nelegal, arată recurentul, instanța de fond a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice solicitându-se admiterea cererii întemeiată pe disp.art. 60-63 din Codul d e procedură civilă.
În speță, obligația de garanție între instituția pârâtă si cea chemată în garanție de către aceasta există, potrivit susținerilor recurentului, în temeiul art.131 pct(l) din Legea nr.304/2004, republicată, privind organizarea judiciară, conform căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat și mai mult, art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete și din aceste motive, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în calitatea sa de ordonator principal de credite - va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2009, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în prezenta cauză.
Se concluzionează că cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, interesul fiind născut și actual, personal și direct, legitim, juridic.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului și casarea sentinței, iar pe fond respingerea acțiunii cerându-se judecarea cauzei în lipsă.
Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieștia criticat la rândul său sentința instanței de fond ca nelegală și netemeinică invocând disp.art.3041Cod pr.civilă susținându-se că în mod greșit s-au actualizat sumele în raport cu rata inflației, de la data scadenței până la data plății efective.
De asemenea, se arată că recurentul a arătat prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond că instanța învestită cu un astfel de litigiu nu poate adăuga la lege, ci doar să o interpreteze, situație în care se impunea respingerea acțiunii și mai mult decât atât, respingerea capătului de cerere privind actualizarea sumelor, ca și acordarea sumelor pentru viitor.
Se mai învederează că nu pot fi reținute susținerile reclamanților potrivit cărora ar fi discriminați față de celelalte categorii de personal, beneficiare ale sporului de confidențialitate întrucât Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența acesteia că prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport cu natura deosebită a raporturilor reglementate, principiul egalității în fața legii neînsemnând uniformitate, astfel încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite, tratamentul nu poate fi decât diferit.
Se susține în continuare că discriminarea presupune un tratament inegal pentru personale aflate în aceeași situație, în baza unora din criteriile enumerate de art. 2 din OUG nr. 137/2000, expres enumerate, fiind constantă și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în a aprecia că a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri similare.
Mai arată recurentul că instanța învestită cu un litigiu nu poate decât să interpreteze lege și să o aplice și nu să adauge la lege, acordarea sporurilor solicitate fiind de competența exclusivă a puterii legislative și întrucât capătul principal de cerere nu este întemeiat, nu se justifică nici actualizarea sumelor pretinse și nici acordarea acestor sume pentru viitor.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar, pentru situația menținerii admiterii acțiunii pe fond, admiterea și a capătului de cerere vizând obligarea MFP la alocarea fondurilor necesare, cerându-se judecarea cauzei în lipsă.
Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au cerut respingerea recursului ca nefondat, depunând la dosarul cauzei și copia deciziei nr. 46/15.12.2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.495/16.07.2009 și cerând judecarea cauzei în lipsă.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recursurile declarate, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursurile sunt nefondate, potrivit considerentelor ce urmează:
Prin decizia nr.46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, admițând-se recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a constatat, în interpretarea și aplicarea unitară a disp.art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin.1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004, privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art.9 din Codul d eontologic al acestora, că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Decizia sus-menționată, a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe, conform at.329 alin.3 Cod pr.civilă și nu se poate reține că prin soluția pronunțată instanța ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege.
Critica privitoare la greșita acordare pe viitor a drepturilor este, de asemenea, neîntemeiată întrucât, așa cum rezultă din cuprinsul deciziei nr. 46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial nr.495/16.07.2009 despăgubirile trebuie să fie date până la încetarea situației de discriminare.
Nici critica privitoare la greșita actualizare a sumelor solicitate cu indicele de inflație nu poate fi primită.
Aceasta, deoarece, așa cum s-a statuat în mod constant în practica și literatura juridică, actualizarea sumelor datorate cu rata inflației se impune întrucât creanța este pecuniară și în condițiile în care aceasta nu a fost achitată la scadență, reclamanții au fost în mod evident prejudiciați, actualizarea exprimând acoperirea prejudiciului prin erodarea creanței ca efect al inflației.
Dispozițiile legii privind finanțele publice nr. 500/2002 invocate de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul motivelor de recurs nu pot constitui, în aceste condiții, un argument suficient pentru respingerea cererii de reactualizare a sumelor datorate, în sensul celor dispuse de prima instanță.
Referitor la cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, aceasta a fost corect respinsă, Ministerului Finanțelor Publice neavând calitate procesuală pasivă.
Astfel, privitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice, se reține că raporturile juridice deduse judecății sunt raporturi specifice dreptului muncii, reclamanții învestind instanța cu soluționarea unui conflict de muncă, așa cum este definit de art.248 Codul muncii, Ministerul Finanțelor Publice neavând calitatea de angajator, astfel încât nu poate fi obligat la plata unor sume de bani pentru salariații altor instituții publice.
Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții directe legate de plata drepturilor respective către reclamanți, care nu îi sunt și nu i-au fost salariați, iar cele privind elaborarea proiectului bugetului de stat sunt determinate de propunerile pe care trebuie să le facă ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat.
Prin urmare, nu există identitate între persoana Ministerului Finanțelor Publice și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.
De asemenea, potrivit art.60 Cod pr.civilă, partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubire.
Or, în speță este vorba de un conflict de muncă, situație în care, ținând cont de natura raporturilor existente între cele două instituții publice - Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice - este exclusă posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanție, întemeiată pe disp.art. 60 Cod pr.civilă, astfel încât cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice nu poate fi primită într-un proces ca cel de față, acest minister neavând calitate procesuală pasivă.
Concluzionând, pentru considerentele mai sus-arătate, Curtea privește recursurile ca nefondate, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă le va respinge, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de casare ori modificare a sentinței indicate de recurenți în motivarea recursurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5,Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI, cu sediul în P,-, județul P, împotriva sentinței civile nr.1192 din 26 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, -, (), I, a, -, toți reprezentați de -, cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște,-, județul D și intimații-pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște,-, județul D, Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în B,-, sector 5 și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cu sediul în B,--3, sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 12 august 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Elena Simona Lazăr, Cristina Pigui Vera
--- - - - -- -
Grefier,
Red.
Tehnored.VA
Ex./8ex./28.08.2009
f- Tribunal
,
operator de date cu caracter personal
notificare nr. 3120
Președinte:Elena Simona LazărJudecători:Elena Simona Lazăr, Cristina Pigui Vera
