Anulare act. Decizia nr. 1144/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1144/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 03-10-2013 în dosarul nr. 2257/55/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.1144/R
Ședința publică din 3 octombrie 2013
Președinte S. C. Ș.
Judecător N. C.
Judecător S. N.
Grefier C. S.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantul K. I., în contradictoriu cu pârâții S. R. prin Consiliul Local al Municipiului A. și N. F. C., împotriva sentinței civile nr.3359 din 24.04.2013 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, având ca obiect anulare act, pretenții.
La apelul nominal nu se prezintă nimeni.
Procedura completă, fără citarea părților.
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că dezbaterile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 26.09.2013, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului înregistrat la Tribunalul A. la data de 19.06.2013, constată că prin sentința civilă nr.3359 din 24.04.2013, pronunțată de Judecătoria A., în dosar nr._ s-au respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului A. și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul Municipiul A..
S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul Kesslergruber I., în contradictoriu cu pârâtul S. R., pentru anulare act și pretenții.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei N. F.-C. (fostă Kesslergruber) și s-a respins acțiunea formulată de reclamantul Kesslergruber I., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
A fost obligat reclamantul să plătească pârâtei N. F.-C. cheltuieli de judecată în sumă de 1000 lei.
Pentru a hotărî astfel prima instanță în conformitate cu art.137 alin.1 Cod procedură civilă, s-a pronunțat, cu precădere, asupra excepțiilor invocate care fac de prisos analiza pe fond a cauzei.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului A., instanța a constatat că aceasta este neîntemeiată, respingând-o. Pârâtul, acționând în numele Statului R., este parte în actul de ieșire în indiviziune invocat de reclamant și cota sa de proprietate este contestată de acesta. Având în vedere că potrivit actelor de la dosar există o aparență a dreptului reclamantului față de acest pârât și corelativ obligația lui de a respecta dreptul reclamantului (adică ceea ce este necesar din punct de vedere al calității procesuale pasive), analiza existenței efective a acestei obligații, a făcut obiectul soluționării fondului cauzei.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei N. F.-C. (fostă Kesslergruber), instanța a constatat că aceasta este întemeiată, admițând-o, având în vedere că însuși reclamantul a menționat în finalul acțiunii că nu are nicio pretenție de la această pârâtă.
Referitor la excepția prescripției dreptului reclamantului de a solicita obligarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului A. la plata sumei încasată cu titlu de sultă, invocată de pârât prin întâmpinare, s-a constatat că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în baza unui act juridic anulat este, în principiu, prescriptibilă extinctiv, indiferent că ar fi vorba de o nulitate relativă ori de o nulitate absolută, iar termenul de prescripție începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune (potrivit art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958), adică de la data declarării nulității actului juridic.
În speță, reclamantul a solicitat, în același timp, atât constatarea nulității actului de ieșire din indiviziune, cât și restituirea sultei încasate în temeiul lui.
Ca urmare, termenul de prescripție al dreptului de a solicita restituirea sultei începe să curgă la data declarării nulității actului în baza căreia aceasta s-a efectuat.
Apreciind față de cele mai sus expuse că termenul de prescripție al dreptului de a solicita restituirea sumei încasate de pârât cu titlu de sultă nu a început să curgă, instanța a respins excepția prescripției ca neîntemeiată.
Având în vedere modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei N. F.-C. (fostă Kesslergruber), celelalte excepții invocate de aceasta prin întâmpinare nu au mai fost analizate.
Pe fondul cauzei s-a constatat că imobilul situat în A., ., . jud. A., înscris în C.F. nr.5669 A., cu nr. top 2450/662/1/a/1/3/II, a fost proprietatea tabulară a numiților Kesslergruber I. și soția E.. La data de 23.10.1989, în baza Decretului de expropriere nr.223/1974, cota de 1/2 din imobilul sus-menționat, aparținând reclamantului a trecut în proprietatea Statului R.. Cealaltă cotă de ½ din imobil a revenit soției reclamantului și, prin transmisiuni succesive, fiicei acestora N. F.-C. (fostă Kesslergruber).
Ulterior, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului A. nr.110/06.04.2006, s-a aprobat ieșirea din indiviziune dintre N. F.-C. (fostă Kesslergruber) și S. R., cota acestuia din urmă fiind preluată de N. F.-C. (fostă Kesslergruber), care a achitat o sultă de_ Euro+TVA.
Solicitând ca S. R. să îi achite această sumă, reclamantul contestă, în fapt, calitatea sa de proprietar la momentul ieșirii din indiviziune, invocând că, ulterior datei de 01.01.1990, Decretul nr.223/1974, în baza căruia S. R. a devenit proprietar, toate efectele acestuia au devenit nule și neavenite.
Până la momentul prezentei acțiuni, reclamantul nu a mai inițiat niciun demers judiciar pentru constatarea nelegalității titlului Statului R..
Potrivit Deciziei 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 60/2007, obligatoriu a fi respectate conform art.329 Cod procedură civilă ,, Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialii generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.”
Prin decizia antemenționată instanța supremă a tranșat disputa cu privire la posibilitatea părților de a opta, cu ocazia revendicării imobilelor preluate abuziv de stat, între legea specială, care aste Legea 10/2001, și Codul civil, legea generală.
Cu toate acestea, prin aliniatul final al Deciziei se recunoaște posibilitatea părților de a promova o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile Codului civil „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.
În această privință s-a reținut că, potrivit art.1 din Protocolul 1 al Convenției "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor." Ca urmare, s-a impus a se verifica dacă reclamanții dețin în privința imobilului revendicat „un bun”, determinat conform criteriilor stabilite prin jurisprudența CEDO.
În cauza CEDO M. A. și alții împotriva României (publicată în Monitorul Oficial nr.778/2010), Curtea a statuat „că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII” și că ,, Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.’’
În aceeași hotărâre s-a mai reținut că ,,transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art.1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
D. urmare, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143), nu și temei al restituirii în natură a bunului.
În speță însă, nu s-a putut aprecia că reclamantul deține „un bun actual” întrucât nu au întreprins niciun demers judiciar și nu au obținut vreun act administrativ care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra cotei părți din imobilul revendicat. Ori, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, cu condiția să fi urmat procedura respectivă, astfel că față de considerente expuse întrucât reclamantul nu a întreprins până în prezent vreun demers pentru redobândirea bunului, neurmând procedura Legii nr.10/2001, instanța a respins acțiunea formulată ca inadmisibilă.
Văzând că pârâta N. F.-C. (fostă Kesslergruber) a solicitat cheltuieli de judecată și că reclamantul este în culpă procesuală față de aceasta, în sensul dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă, a fost obligat la plata sumei de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul K. I., solicitând admiterea recursului și modificați hotărârii primei instanțe în sensul admiterii acțiunii introductive, cu cheltuieli de judecată.
În motivare arată că, critică hotărârea primei instanțe, în esență, pentru două aspecte: în privința fondului chestiunii și în privința modului cum a rezolvat aspectul împrocesuarii fiicei sale N. F. C. și implicit obligării sale la cheltuieli de judecată față de aceasta.
În privința fondului, recurentul arată că, așa cum a arătat în cererea introductivă din punctul său de vedere, cota sa de proprietate din apartamentul în litigiu a trecut la Stat fără titlu. În condițiile în care S. R. a intrat în stăpânirea acelei cote în mod ilegal, conform unor principii consacrate încă din dreptul roman, el nu poate fi socotit ca proprietar legitim. Cu alte cuvinte, S. nu a dobândit în mod legal nici unul din atributele dreptului de proprietate. Cu atât mai puțin dreptul de dispoziție care să-i confere posibilitatea de a face acte de dispoziție cum a fost și cel prin care „și-a înstrăinat" cota de 1/2 către fiica sa.
În consecință, un neproprietar care intră în stăpânirea unui bun nu poate face acte legale de înstrăinare decât cu riscul anulabilității acelor acte.
D. urmare,orice act efectuat de S. R. - in principiu, un neproprietar - în afara actelor de conservare, este lovit de nulitate absolută.
Trimiterile pe care prima instanță le face la considerații ale CEDO și ale ICCJ privitor la pretinsa inadmisibilitate a acțiunii de drept comun ar putea fi acceptate ca pertinente dacă prin cererea introductivă de judecată ar fi sesizat instanța cu o acțiune în revendicare.
Într-adevăr, potrivit practicii interne - așezată pe o interpretare discutabilă a practicii CEDO - o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun ar trebui considerată ca inadmisibila atâta vreme cât S. R. a adoptat o legislație specială pentru situația bunurilor intrate în stăpânirea sa prin acte și acțiuni abuzive, anterior datei de 22 decembrie 1989.
Arată că nu a formulat o acțiune în revendicare a bunului litigios. Aceasta pentru simplul motiv că susține că nu a pierdut nici o clipă calitatea de proprietar al acelui bun câtă vreme, ulterior datei de 22 decembrie 1989, s-a constatat că actele prin care imobile de felul celui în litigiu au trecut în stăpânirea Statului sunt acte ilegale. Cu alte cuvinte, nu a fost nevoie să ceară să se constate că este proprietar câtă vreme prin acte normative imperative, s-a constatat contrariul și anume că S. R. nu este proprietar al acestor categorii de imobile.
În privința celui de-al doilea motiv de recurs, recurentul arată că instanța l-a obligat la suportarea cheltuielilor de judecată făcute de fiica sa N. F. C., nascută K., cu motivarea ca, fiind în culpă procesuală, este dator să suporte cheltuielile făcute de aceasta cu reprezentarea sa în proces.
În legătură cu aceasta, recurentul subliniază că din însăși conținutul cererii introductive de judecată rezultă că a înțeles să solicite citarea fiicei sale doar pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă.
Nu există nici un capăt de cerere prin care să fi formulat vreo pretenție explicită față de aceasta, dorind, tocmai, ca în eventualitatea în care acțiunea sa ar fi admisă, să nu existe nici o posibilitate ca S. R. să se îndrepte împotriva ei. Acesta a fost scopul unic și cât se poate de explicit al acțiunii sale prin care a cerut citarea ei ca și pârâtă.
Recurentul mai arată faptul că prin însăși cererea de chemare în judecată a arătat că: „aceasta ar presupune menținerea măsurii sistării stării de indiviziune cu pârâta K. F. C. - cu privire la care nu are nici o pretenție materială."
Într-o atari situație, apărea cât se poate de clar pentru orice persoană de bună credință faptul ca includerea fiicei sale în acest proces a avut ca unic scop opozabilitatea hotărârii ce urma să se pronunțe și față de aceasta.
Instanța, deși a avut în față aceeași cerere de chemare în judecată din care a extras, mai sus, citatul potrivit căruia față de Kessekgruber F. C. nu are nici un fel de pretenții materiale iar mai apoi, a luat act și de poziția expusă prin avocatul său, în ședința publică, potrivit căreia nu are pretenții de nici un fel față de susnumita, nu a înțeles care este adevărata sa poziție procesuală față de N. F. C., este cel puțin surprinzător.
În prezența elementelor amintite mai sus, instanța ar fi trebuit să observe că poziția fiicei sale a fost cel puțin excesivă atunci când a ales să se facă reprezentată în proces prin avocat deși nu există nici un motiv, de la bun început, care să determine și cea mai mică temere privind vreo atingere adusă drepturilor ei. Iar faptul că s-a revendicat cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 1.000 lei deși de la bun început a declarat în ședință publică faptul că nu înțelege să formuleze nici un fel de pretenții față de N. F. C. reprezintă, iarăși, expresia unei atitudini ostile din partea fiicei sale cu care nu are cele mai bune relații.
In drept recurentul invocă dispozițiile art.304 al.1 pct.7-9 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare intimatul Municipiul A., Consiliul local A. reprez. prin Primar, a solicitat respingerea recursului ca fiind neîntemeiat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței primei instanțe.
În motivare; invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului A. deoarece, după cum rezultă din prevederile art. 20 coroborat cu art. 62 punctul 1 din Legea 215/2001 - a administrației publice locale, Municipiul este persoană juridică de drept public cu capacitate juridică deplină, iar Primarul este cel care reprezintă municipiul în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum și în justiție.
Potrivit art. 36 din aceeași lege, Consiliul Local este o autoritate deliberativă, care are inițiativă și hotărăște, în condițiile legii, în problemele de interes local, având atribuții strict prevăzute de lege.
În temeiul prevederilor art. 137 alin. (1), invocă excepția prescripției dreptului la acțiune, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 11.800 Euro+TVA cu titlu de despăgubiri.
Așadar, acțiunea nu este formulată și susținută ca fiind una în constatare, ci ca o acțiune în pretenții, pentru plata de despăgubiri, care este supusă termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care, potrivit art. 7 și art.9, a început să curgă, cel mai târziu, de la data de 26.05.2006 când au fost efectuate înscrierile în Cartea Funciară.
Or, acțiunea a fost introdusă la data de 13 februarie 2013, după împlinirea termenului general de prescripție în care putea fi exercitată o acțiune în pretenții.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii reclamantului ca fiind neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Imobilul situat în A., ., . jud. A., înscris în C.F. nr. 5669 A., cu nr. top 2450/662/1/a/1 /3/II, la data exproprierii, a fost proprietatea tabulară a numiților Kesslergruber I. și soția E.. La data de 23.10.1989, în baza Decretului de expropriere nr. 223/1974, cota de 1/2 din imobilul sus-menționat, aparținând reclamantului a trecut în proprietatea Statului R..
Așa cum a menționat și în fața primei instanțe, reiterează și cu ocazia soluționării prezentului recurs, că imobilul a cărui contravaloare se solicită prin prezenta acțiune intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din lege:
"(1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi."
Față de aceste prevederi exprese, intimatul invocă faptul că recurent-reclamantul nu a respectat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv nu a notificat unitatea deținătoare a imobilului în condițiile și termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din lege.
Mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 este alcătuit din două etape succesive, dintre care prima este obligatorie, iar cea de a doua facultativă și eventuală, întrucât privește controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestei legi în cadrul procedurii speciale de restituire în natură ori prin echivalent al imobilelor preluate abuziv.
Prima etapă, procedura specială, are caracter obligatoriu (art. 1, art. 22 alin. (1) și (5) și trebuie urmată în termenul prevăzut de lege, respectiv în 6 luni de la . legii (termen prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001), sancțiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea din dreptul de a mai solicita în instanță măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă."
În drept, invocă dispozițiile art.115, art. 137 din Codul de procedură civilă, Legea nr. 10/2001.
Prin întâmpinare intimații N. F. C. a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și nefondat.
În motivare arată că, criticile aduse de recurent sunt neîntemeiate, întrucât instanța de judecată atunci când a admis capătul de cerere privitor la cheltuielile de judecată în mod corect a reținut culpa procesuală a recurentului. În acest sens, solicită a se avea în vedere faptul că în fața primei instanțe a fost citată în calitate de pârâtă, motiv pentru care a fost nevoită să își formuleze apărări față de pretențiile recurentului. Având în vedere că în codul de procedură civilă nu este definită o anume calitate procesuală pentru cel care este chemat în judecată doar pentru opozabilitate, apreciază că reclamantul atunci când a ales să o cheme în judecată și-a asumat toate riscurile acestei acțiuni, inclusiv aceea a achitării cheltuielilor de judecată.
În altă ordine de idei, intimata solicită să se țină seama și de faptul că apărările emise prin cererea de recurs, potrivit cărora citarea sa s-a dorit a fi efectuată doar pentru a-i fi opozabilă sentința, nu pot avea un suport real atâta timp cât din punctul său de vedere nu există niciun dubiu în ceea ce privește reaua credință cu care a fost citată în fața primei instanțe. Astfel, cu toate că reclamantul cunoștea că încă din anul 2006 locuiește în Germania a solicitat să fie citată în A. la o adresa la care nu locuiește, tocmai pentru a nu putea afla de desfășurarea acestui proces.
Având în vedere toate aceste aspecte, precum și faptul că locuiește în Germania și neavând studii juridice a fost nevoită să își angajeze un apărător care să poată descifra modul ambiguu în care a fost formulată cererea de chemare în judecată în ceea ce o privește și care să îi apere interesele în fața instanțelor românești. Apreciază că prima instanță a apreciat în mod corect că atâta timp cât recurentul a înțeles să promoveze acțiunea introductivă și împotriva sa - se justifică obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce privește motivele de recurs privitoare la fondul cauzei, intimata apreciază că atâta timp cât recurentul a înțeles să-și reformuleze acțiunea și arată că nu are nicio pretenție față de ea și nici nu a criticat sentința recurată privitor la admiterea excepției calității procesual active, consideră că nu are calitatea procesuală necesară pentru a formula apărări și în ceea ce privește fondul cauzei.
În drept intimata invocă dispozițiile art. 304 și urm. Cod procedură civilă, art. 156 Cod procedură civilă.
Recursul este nefondat urmând a fi respins în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, cu mențiunea că în urma examinării cauzei din oficiu, în limitele conferite de art.306 alin.2 Cod procedură civilă nu au fost identificate motive de ordine publică de natură a atrage nulitatea sentinței recurate.
Prima instanță a făcut o corectă aplicare a deciziei nr.32/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Î.C.C.J și obligatorie pentru instanțe potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă (1865), stabilind că în speță reclamantul nu a urmat nici un demers judiciar pentru constatarea nelegalității titlului Statului până la momentul prezentei acțiuni și că, urmare hotărârii CEDO în cauza M. A. și alții împotriva României, pentru a pretinde încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, reclamantul ar fi trebuit să facă dovada deținerii unui „bun actual” ori „speranță legitimă” concretizate într-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate și i s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
De altfel, reclamantul pretinde numai despăgubiri, iar nu restituirea bunului, însă și în această situație se constată că nu s-a conformat procedurii speciale edictate de legiuitor în acest scop.
Mai mult, tribunalul constată că prin modul de concepere a acțiunii, reclamantul tinde să ocolească revendicarea bunului imobil, care se poate întemeia doar pe calitatea de proprietar, însă dorește obținerea unor efecte specifice dreptului de proprietate – respectiv obținerea sultei cuvenite coproprietarului, cu unica motivare că în urma abrogării Decretului nr.223/1974, efectele acestui act normativ au fost declarate ca nule și neavenite.
Ori, atare susținere nu poate fi primită deoarece abrogarea unui act normativ nu conduce la nulitatea actelor juridice încheiate în perioada când era în vigoare, (supusă principiului aplicării legilor în timp) ci semnifică încetarea pentru viitor a aplicării dispozițiilor actului normativ.
Este ocolită astfel întreaga problematică a preluării cu titlu/fără titlu a imobilelor prin acte-normative edictate de stat, inclusiv a concordanței actului normativ de preluare cu dispozițiile Constituției și ale tratatelor internaționale la care România este parte, care ar fi impus o analiză detaliată a modului în care actul normativ contestat s-a aplicat situației particulare a reclamantului.
Ideea că reclamantul ar fi rămas coproprietar al imobilului până la data ieșirii din indiviziune, contrazisă de evidența de carte funciară, nu se mai poate sprijini nici pe dispozițiile fostului aliniat 2 al art.2 din Legea nr.10/2001 ce vorbeau despre păstrarea calității de proprietar de către persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, atât pentru că textul legal instituia această prezumție în favoarea celor ce recurgeau la procedura Legii nr.10/2001 (dovada fiind condiționarea exercitării acestei calități de primirea deciziei de restituire conform legii), cât și pentru faptul că această prevedere legală a fost abrogată prin Legea nr.1/2009, anterior promovării prezentei acțiuni.
În fine, tribunalul mai remarcă faptul că în viziunea instanței supreme, concretizată în considerentele finale ale deciziei pronunțate în interesul legii sus-menționate, convertirea obiectului revendicării într-o pretenție de despăgubiri și formularea unei acțiuni cu caracter personal nu schimbă datele problemei deoarece „legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie incorporat în textul legii speciale”, rămânând neexplicată lipsa de acțiune a reclamantului în temeiul legii speciale care i-ar fi conferit posibilitatea de a accede la despăgubiri.
În privința obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de pârâtă, prima instanță a aplicat în mod legal dispozițiile art.274 Cod procedură civilă, deoarece dobândind calitatea de parte în proces, pârâta a fost îndreptățită să apeleze la serviciile unui avocat pentru a combate pretențiile reclamantului chiar dacă acesta a dorit ca hotărârea pronunțată să fie doar opozabilă pârâtei.
Văzând că potrivit art.274 Cod procedură civilă nu se impune acordarea de cheltuieli de judecată în recurs în favoarea intimatei, deoarece nu s-a făcut dovada existenței și cuantumului acestor cheltuieli,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul K. I. împotriva sentinței civile nr.3359/24.04.2013, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei A..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 3.10.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
S. C. Ș. N. C. S. N.
Grefier C. S.
Red.SCS
Thred..
Prima instanță: Judecătoria A., jud.C. H.
Ex.2
Nu se comunică
| ← Expropriere. Sentința nr. 2716/2013. Tribunalul ARAD | Pretenţii. Sentința nr. 3187/2013. Tribunalul ARAD → |
|---|
