Revendicare imobiliară. Decizia nr. 72/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 72/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 06-03-2013 în dosarul nr. 6014/55/2011
ROMANIA
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECTIA CIVILA
DOSAR NR._ /A/2011
DECIZIA CIVILA NR.72/A
Ședința publică din data de 06 martie 2013
Președinte H. O.
Judecător A. Ș.
Grefier D. M.
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamantul H. O. în contradictoriu cu pârâta ., împotriva sentinței civile nr._ din 03.12.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal se prezintă reprezentantul intimatei, consilier juridic N. C. E., lipsă fiind apelantul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care se constată că apelul a fost declarat și motivat în termen și legal scutit de plata taxelor de timbru.
Reprezentantul intimatei depune la dosar delegație de reprezentare și declară că nu formulează cereri.
Constatând că nu mai sunt formulate alte cereri și nici probe de administrat, instanța declară cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reprezentantului intimatei.
Reprezentantul intimatei solicită respingerea apelului și menținerea sentinței instanței de fond ca legală și temeinică.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului înregistrat pe rolul Tribunalului A. la data de 10.01.2013 sub nr._, constată că prin sentința civilă nr._ din 03.12.2012 pronunțată în dosarul nr._ Judecătoria A. a respins acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantul H. O., în contradictoriu cu pârâta ., fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că reclamantul H. O., în contradictoriu cu pârâta ., a solicitat revendicarea imobilului situat în Tisa Noua nr. 101, înscris în CF 264 Tisa Nouă, top 114-115/b, trecut în proprietatea Statului Român, conform Deciziei nr. 557/1985 a Consiliului Popular al Județului A. și, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei ce va rezulta în urma efectuării expertizei tehnice cu titlul de despăgubiri pentru imobilul -casă și teren - ce i-a fost preluat abuziv.
A apreciat că acțiunea reclamantului este nefondată, întrucât, reclamantul nu a parcurs procedura reparatorie a Legii nr.10/2001 fără a fi împiedicat în acest sens.
Astfel instanța a reținut că, potrivit Deciziei nr.2179 din 23 martie 2012, pronunțată de secția I civilă a I.C.C.J., acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.
Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
A aprecia că există posibilitatea de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
În cauză, instanța reține că reclamantul nu contestă împrejurarea că nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și nici nu invocă existența unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal. Însă reclamantul consideră că, indiferent de această împrejurare, poate formula oricând o acțiune în restituirea bunului.
Ori, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, reclamantul ar trebui să aibă un „bun” în sensul acestui articol.
În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. În primul rând, dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după . Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către statul român.
În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția Convenției, trebui că facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime.
Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătoreasca fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.
Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „un nou drept de proprietate” sau cel puțin o speranță legitimă în patrimoniul reclamantului, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.
În speță, reclamantul nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care Curtea consideră că acesta nu are un „bun” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În lipsa notificării și în condițiile inexistenței unui drept de proprietate în patrimoniul său, reclamantul nu mai poate pretinde restituirea în natură a bunului în temeiul legii speciale de reparație, dar nici pe calea dreptului comun.
Această soluție este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”, situație care nu se regăsește în speță.
Analiza conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană, invocat de reclamant în motivare, s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul său. Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunțate împotriva României, Curtea Europeană a reținut că mecanismul Legii nr. 10/2001 și Fondul Proprietatea, nu sunt funcționale într-o manieră care să corespundă exigențelor Convenției. Însă, în toate situațiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților din cauzele respective.
În ceea ce privește dreptul de acces la instanță al reclamantului, instanța a considerat că acesta avea la dispoziție calea legii speciale, care îi permitea, cu respectarea condițiilor legale, să obțină, fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent și care stabilea o procedură specială de acces la instanță.
Potrivit art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării putea fi atacată de reclamant la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
În aplicarea prevederilor legii speciale, practica judiciară, unificată prin decizie dată de instanța supremă, a statuat că instanța de judecată poate analiza pe fond notificarea, chiar și în ipoteza refuzului unității deținătoare de a răspunde la notificare (Decizia nr. XX/2007).
O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană. În repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.
În ce măsură o astfel de cale era una concretă și efectivă s-ar fi impus a se examina în măsura în care s-ar fi făcut dovada că reclamantul a îndeplinit condițiile prevăzute de lege pentru a putea beneficia de restituire, prima dintre ele fiind aceea de a formula notificarea în termenul legal.
Din moment ce reclamantul nu a făcut dovada că a notificat, în termenul Legii 10/2001, unitatea deținătoare a imobilului și nici nu a dovedit vreo împiedicare în acest sens, rezultă că acesta nu deține un „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu alte cuvinte, reclamantul nu are o speranță legitimă de a redobândi bunul revendicat, motiv pentru care instanța a respins acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantul H. O., în contradictoriu cu pârâta ..
Împotriva acestei sentințe în termen legal și motivat a declarat apel reclamantul și a solicitat admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinței instanței de fond în sensul admiterii acțiunii.
Prin motivele de apel critică soluția atacată în sensul că instanța de fond în mod greșit a calificat excepția inadmisibilității acțiunii ca fiind apărare de fond, astfel instanța era obligată să se pronunțe asupra excepției și eventual a respinge acțiune ca fiind inadmisibilă. De altfel, instanța de fond nesocotește aspectele invocate cu privire la caracterul abuziv al preluării imobilului, respectiv dacă imobilul a fost preluat fără vreo despăgubire și fără existența vreunei situații de utilitate publică. Totodată instanța d e fond nu a analizat consecințele ce decurg din preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român, respectiv faptul că dreptul său de proprietate subzistă în cazul preluării abuzive a imobilului de către Statul Român iar titlul subsemnatei este preferabil în cazul comparării sale cu titlul Statului român.
În drept a invocat art.282-298 cod procedură civilă.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond întrucât apelantul nu face dovada calității de moștenitor după Durbek E., fost proprietară tabulară a imobilului, astfel în mod temeinic și legal prima instanță a calificat ca inadmisibilă acțiunea reclamantului.
Tribunalul analizând apelul în condițiile art.295 cod procedură civilă și prin prisma motivelor scrise constată că nu este fondat.
Prima instanță atunci când a pronunțat hotărârea a avut în vedere o stare de fapt corectă susținută de probatoriul administrat.
Este evident că pe fondul cauzei problemele de discutat au în vedere preluarea imobilului care s-a făcut potrivit Dct.223/1974, respectiv în situația în care cetățenii români fie formulau cerere de plecare legală definitivă în străinătate, fie în situația în care plecarea din țară se făcea în mod fraudulos.
În anul plecării antecesoarei reclamantului, respectivul decret reprezenta o lege care certifica dreptul statului de a intra în proprietatea imobilelor în condițiile stabilite și pe care evident respectivele persoane care erau în situația de a pleca din țară o cunoșteau. Plecarea antecesoarei s-a făcut în anul 1985 dată la care statul s-a întabulat în cartea funciară. Ulterior validitatea unui astfel de titlu a fost contestată și s-a stabilit că nu era un act normativ care să respecte dreptul de proprietate și Constituția.
Sub un alt aspect însă în momentul apariției Legii nr.10/2001 se poate discuta despre posibilitatea pe care au avut-o toate persoanele cărora li s-au luat în mod abuziv imobilele să formuleze cerere de restituire. Termenele pentru depunerea notificărilor s-au făcut sau au fost prelungite ajungându-se la o perioadă de un an și 6 luni. Mai există de asemenea, decizia nr.33/2008 a Î.C.C.J. care a făcut referire directă la concursul dintre legea generală și legea specială aplicabilă în această materie iar concluzia a fost aceea că legea generală se poate aplica dacă nu sunt încălcate alte drepturi de proprietate sau securitatea raporturilor juridice.
În atare situație din probatoriul administrat rezultă cu certitudine că reclamantul apelant care are la rândul său domiciliul în străinătate și care este născut în anul 1951 potrivit declarației de la dosar, avea în anul 1985 vârsta de 34 de ani și ca o concluzie certă nu avea cum să nu cunoască împrejurarea că acest imobil a trecut în proprietatea statului la data plecării familiei sale în Germania.
Legea reparatorie care a venit tocmai în scopul reglementării unor astfel de situații era pe deplin aplicabilă iar reclamantul apelant putea să se prevaleze de aceasta. Nu a procedat în acest mod iar acțiunea introdusă la 10 ani după . acestei legi nu este justificată de vre-o împiedicare sau de liberul acces la justiție.
Astfel fiind nu există nici o culpă în ceea ce privește pârâtul, că reclamantul nu a utilizat de drepturile prevăzute de lege și care erau cunoscute ca fiind lege reparatorie și la care trebuia să recurgă.
În consecință, prima instanță a pronunțat o hotărâre corectă, temeinică și legală și neexistând motive pentru schimbarea acesteia, în baza art.296 cod pr.civilă, apelul se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge apelul reclamantului H. O. în contradictoriu cu pârâta ., împotriva sentinței civile nr._ din 03.12.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința public azi, 06 martie 2013.
Președinte, Judecător, Grefier,
H. O. A. Ș. D. M.
Red./H.O.
Dact.D.M./04.04.2013
Ex.4/2 . comunică cu:
- apelant – H. O. – A. . nr.43
- intimat – ., jud.A.
Instanța de fond – Judecătoria A. – judecător – C. C.A.
| ← Obligaţie de a face. Sentința nr. 2767/2013. Tribunalul ARAD | Pretenţii. Decizia nr. 169/2013. Tribunalul ARAD → |
|---|
