Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1565/2013. Tribunalul ARAD

Tribunalul ARAD - Sentințe și decizii civile / 2013

Sentința nr. 1565/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 29-04-2013 în dosarul nr. 2302/108/2013

ROMÂNIA

TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504

SECȚIA CIVILĂ

DOSAR NR._

SENTINȚA CIVILĂ NR.1565

Ședința publică din 29 aprilie 2013

Președinte D. M.

Grefier V. M.

S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, acțiunea civilă precizată, exercitată de reclamantul A. M. în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin ANAF-MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.

La apelul nominal lipsesc părțile.

Procedura legal îndeplinită.

Ministerul Public este reprezentat de procuror S. T. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul A..

Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, constatându-se că mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 22 aprilie 2013, parte integrantă din prezenta hotărâre, când având nevoie de timp pentru deliberare instanța a amânat pronunțarea la termenul de astăzi.

TRIBUNALUL

Constată că, prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 06.02.2013, reclamantul A. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A. ca în temeiul disp. art.504 aliniat 1, art.504 aliniat 2, art.505 aliniat 1, art.505 aliniat 4 Cod procedura penală, art.52 (3) din Constituția României, art.20 din Constituția României să fie obligat pârâtul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa cu caracter politic la 15 (cincisprezece) ani muncă silnică și confiscarea averii, pentru crima de uneltire împotriva securității interne si externe R.S.R., faptă prevăzută și pedepsită de art.209 Cod penal, combinat cu art.1 lit.c, art. 4 si 7 din Decretul 199/1950, pentru modificarea Legii nr.14/1949, pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea statului și propășirea economiei naționale, închisoare pe care a executat-o între 22.08._63, respectiv aproape 12 (doisprezece) ani închisoare grea, despăgubiri în suma de 1.000.000 Euro (unmilioneuro), sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plații și obligarea părții adverse la plata tuturor cheltuielilor de judecată generate de prezentul proces .

În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că în fapt prin mandatul de arestare nr.466 emis de Procuratura Militară Teritorială Timișoara, la data de 09.12.1952 s-a dispus arestarea și deținerea sa în Penitenciarul Principal Timișoara, fiind învinuit de uneltire contra ordinii sociale.

Prin Sentința nr.66 din 1953 pronunțată de Tribunalul M. Timișoara la data de 07.03.1953, in dos. nr. 14/1953 - reclamantul A. M., (in unele acte - A.) născut la 05 ianuarie 1921 în ., fiul lui A. și F., cu unanimitate de voturi și cu acordare de circumstanțe atenuante, făcând aplicațiunea art.1 lit.c din Decretul nr.199/1950, cu art.4, 7 din același decret, și art.209 Cod penal. a fost condamnat la 15 (cincisprezece) ani muncă silnică, și confiscarea averii pentru crimă de uneltire împotriva securității interne și externe a R.S:R, de asemenea, i s-a confiscat în întregime averea. Dispozițiile prevăzute de art. 1 lit. c din Decretul nr.199/1950, cu aplicarea art.4,7 din același decret, pentru modificarea Legii nr.16/1949, pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, precum și cele prevăzute de art.209 Cod penal, în temeiul cărora a fost condamnat la 15 ani muncă silnică și confiscarea averii, se regăsesc in prevederile art. 1 (1) (2) litera «a» si lit.« i» din Legea nr.221/2009: constituie de drept condamnări cu caracter politic, condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art.209 din Codul penal lit. i.) Decretul nr.199/1950, pentru modificarea Legii nr.16/1949, pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale. Această Mișcare de Eliberare Națională în care a fost membru a fost condusă de Blagaila I. Și Grosolina I.. A dorit nespus să intre și să facă parte din organizație, motiv pentru care a și depus jurământul de credință, a recrutat noi membrii, a ținut ședințe secrete, citind de asemenea ziarul «Graiul Moților» - ziar interzis în acea vreme, fiind un membru fidel în această organizație, cu o activitate intensă, a ținut legătură permanent cu membrii acesteia și a încercat să-i ajute pe colegii săi de suferință.

Toate suferințele și chinurile îngrozitoare la care a fost supus, nu pot fi explicate prin cuvinte, dar o parte, o mică parte din acestea au fost redate pe hârtie în cuprinsul cărții scrise de V. G. - Sub Semnul Ororii Depline - Reeducare - Demascări - Procese - noiembrie 1995 pag.6 si următ. «Începând cu noaptea de 14 spre 15 mai 1948, pe întreg teritoriul României, s-a declanșat una dintre cele mai mari operațiuni polițienești cunoscută vreodată. Au fost arestați elevi, studenți, țărani, muncitori, intelectuali, bărbați și femei. Reușita a fost de proporții. Marea majoritate a anchetatorilor erau cadre vechi, cum tot vechi și verificate le erau metodele: delațiunea, șantajul, foamea, frigul, epuizarea fizică, tortura. Anchetele care au urmat au fost bestiale de-a dreptul: înfometarea, epuizarea fizică prin alergări si nesomn, ademenirea, șantajul, schingiuirile în cele din urmă.

Nu se urmarea doar recunoașterea faptelor săvârșite. Se urmarea răstălmăcirea lor și nu în ultimul rând, estorcarea de noi informații... » După doi ani și trei luni de la acea operațiune polițienească de proporții, care a avut loc pe teritoriul României, iar anchetatorii s-au experimentat în toate metodele la care s-a făcut referire mai sus, întrucât au avut destul timp pentru aceasta, respectiv, fără nici o justificare, totul fiind de altfel pus la cale de organele de represiune, respectiv securitate din acea vreme, în 22 august 1951, a fost arestat pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, respectiv împotriva securității interne și externe a R.S.R. Deși a făcut recurs, acesta i s-a respins de către Tribunalul M. pentru Unitățile Ministerului Afacerilor Interne București, prin Decizia nr.880/30.09.1953, așa cum reiese din cuprinsul Mandatului de Arestare nr.2248/1953, întocmit de acest Tribunal.

Reclamantul invocă mandatul de arestare la care a făcut referire mai sus precum și Mandatul de arestare nr.466/09.12.1952 emis de Procuratura Militară Teritorială Timișoara, precum si cartea « SĂ ȘTII SĂ SUFERI» dosar nr.14/1953 GROSOLINA I., scrisă în august 2000, autorul V. GHIORGHITA

Reclamantul arată că, în dimineața zilei de 22 august 1951, a fost arestat alături de alți membrii ai organizației, toți fiind duși la postul de miliție B., unde au fost legați la ochi, să nu se vadă unii pe alții și interogați fiecare în parte vreme de mai multe ore. Ulterior, reclamantul a fost transferat la securitatea din A. și închis singur în celulă o perioadă de timp. Anchetele securității erau deosebit de dure, cu metode de tortură fizică și psihică la care greu se putea face față, scopul acestora fiind denunțarea altor membrii. De altfel anchetatorii cu cât arestau mai multe persoane, cu atât primeau grade și premii substanțiale. În celulă erau introduși și informatori, care încercau să afle de la deținuți mai multe aspecte legate de mișcarea din care a făcut parte, cum au procedat, ce acțiuni au întreprins, cine sunt membrii acesteia, informații pe care anchetatorii nu le cunoșteau. Reclamantul își amintește perfect cum în iarna anului 1952 a fost pus sub un duș cu apă rece, iar apoi aruncat în carcera de la subsol, în așa fel încât hainele care le avea să înghețe. Toate aceste metode aveau un scop unic: obligarea sa de a recunoaște și alte persoane, pe care securitatea nu le știa, în așa fel încât lotul să fie cât mai consistent, iar meritele organului de represiune cât mai mari. Spre sfârșitul anului 1952 a fost transferat la Timișoara, unde a fost judecat de Tribunalul M. și condamnat la 15 ani muncă silnică, precum și confiscarea averii, potrivit sentinței penale nr.66/07.03.1953.

Cu privire la anii de închisoare pe care i-a făcut în mod nemeritat, reclamantul arată câteva aspecte pe care le consideră importante în soluționarea corectă și pertinență a cauzei și anume că. în închisoare - de altfel a fost transferat prin mai multe: A., Timișoara, Aiud, G., Jilava, Canal Capul Midia - colonie de muncă forțată, închisoarea Aiud, Delta Dunării în colonia de muncă Periprava, Salcia, Penitenciarul B., condițiile au fost extrem de grele, un adevărat infern, având și lanțuri la picioare, . a constat în bătăi repetate, înfometări, de altfel, datorită faptului ca nu primea de mâncare s-a îmbolnăvit, repercusiunile anilor de închisoare urmărindu-l toată viața. Metodele folosite de organele de represiuni erau din cele mai dure, a fost permanent supus înfometării, întrucât rația de alimente era insuficientă, a fost ținut în frig, fără încălzire în timpul iernii și fără îmbrăcăminte corespunzătoare, în celulă, în perioadele de timp cât nu era ținut la izolator, împărțea celula cu mai mulți deținuți, uneori fiind și 40. Paturile pe care trebuia să doarmă erau de lemn sau fier, de cca. 30 cm., fără saltea, fără pernă, iar în celulă nu era aer suficient. Permanent, în toată perioada cât a fost deținut, a fost supus la bătăi crunte și repetate, fiind obligat la muncă fizică până la extenuare. Infernul acelor ani de închisoare s-a concretizat prin măsuri cu caracter de exterminare: a fost bătut cu bestialitate, schingiuit, obligat la munci istovitoare, înfometat și ținut cu lanțuri la picioare. Efectele condamnării sale au avut repercusiuni nefaste și s-au manifestat și asupra familiei sale, invocă cartea scrisă de C. C. intitulată „Luptători Și Martiri Ai Rezistentei Anticomuniste Din Județul A. 1945 – 1989” la pag.25 se arata: «A. M. - țăran din Tăgădău, județul A. născut la 05.01.1921, condamnat de T.M. Timișoara cu organizația «Mișcarea Națională de Eliberare» condusă de Blagaila I. și Grosolina I., la 15 ani M.S., pe care i-a executat între anii 1951 -1963.»

În tradiția dreptului românesc a existat practica acordării de daune morale prin despăgubiri bănești, având ca fundament prejudicii cauzate prin atingeri aduse onoarei, cinstei și demnității, suprimarea vieții celor apropiați, leziuni psihice cauzate prin atingeri aduse integrității corporale, etc. (art.92 alin.2 din Codul penal din 1936, art.6 alin.l din Codul de procedura penală de la 1936). În perioada 1952 -1989, repararea bănească a daunelor morale a fost strict interzisă printr-o Decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem, dictată de conjunctura politică. În motivarea deciziei s-a susținut că „repararea daunelor morale are la baza ideea burgheză a transformării în bani a suferințelor morale, ceea ce ar constitui o abatere de la principiile fundamentale ale dreptului socialist, potrivit cărora munca trebuie să stea la baza oricărei înavuțiri”. Începând cu anul 1990 s-a revenit la practica reparării bănești a daunelor morale, care a fost permanentizată după ratificarea de către S. R. în anul 1994 a Convenției Europene a Drepturilor Omului, când jurisprudența CEDO în materia reparațiilor morale a devenit izvor de drept, instanțele naționale întemeindu-și, de cele mai multe ori, considerentele hotărârii pe decizii CEDO. Primul document important care a încercat să abordeze regimul totalitar prin analizarea acestuia l-a reprezentat Rezoluția nr. 1096 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare comuniste. Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.1096/1996 si nr,1481/2006 au recomandat ca, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale ., să fie reabilitate, să primească despăgubiri, să le fie restituite proprietățile confiscate, sau dacă restituirea nu mai este posibilă, să poată primi despăgubiri. Rezoluțiile menționate prevăd în mod expres că persoanele persecutate să primească compensații pentru daunele morale suferite, aceste reparații acordate victimelor justiției totalitare, să nu fie mai mici decât cele acordate condamnaților pe nedrept pentru infracțiuni de drept comun. În completare la cele de mai sus vin și dispozițiile prevăzute de art. 504 si 505 Cod procedură penală, care se referă la reparații morale ce trebuie acordate de către S. R. în cazul condamnării pe nedrept, sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal. Astfel pentru cazul în speță sunt întrunite elementele răspunderii civile instituite de art.504, 505 Cod pr.penală și art.52 alin.3 din Constituția României, impunându-se repararea integrală de către S. R. a pagubei suferite. Deși nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice și psihice, iar plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei (sau descendenților acesteia) unele alinări sau satisfacții, în materia daunelor morale principiul reparării integrale a prejudiciului, nu poate avea decât un caracter aproximativ. Suferințele de ordin fizic, psihic, moral nu pot fi apreciate și cuantificate cu situații care sunt similare în aparență, între cele doua ipoteze existând o distincție netă, clară. Aceste suferințe nu pot fi apreciate și cuantificate pe baza unui criteriu care are la baza metoda comparației, ele ținând intrinsec de personalitatea expusă măsurii cu caracter politic și de fiecare caz în parte.

La evaluarea dunelor morale în raport de prevederile legale menționate în cererea de chemare în judecată reclamantul consideră că instanța de judecată poate avea în vedere durata detenției, respectiv durata măsurii administrative cu caracter politic aplicată persoanei, durata scursă de la condamnare (respectiv aplicarea măsurii administrative cu caracter politic), consecințele produse pe plan fizic, psihic, social, moral, material asupra persoanei în cauză, asupra familiei acesteia, împrejurarea că în comunitatea din care făcea parte, i-au fost afectate reputația, prestigiul. Prin condamnarea sa abuzivă persoana în cauză a fost supusă la suferințe fizice și psihice, i s-a știrbit onoarea și i s-a îngrădit libertatea - toate acestea fiind drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege. De asemenea, prin condamnarea cu caracter politic sau prin aplicarea unor măsuri administrative cu caracter politic, persoana în cauză a fost lipsită de posibilitățile de a-și continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va putea avea în vedere atât pierderea și suferința cât și beneficiul nerealizat, inclusiv posibilitățile pe care le-a avut anterior vătămării și cele care i-au fost accesibile ulterior eliberării sale.

Instanța supremă a statuat următoarele: «Natura nepatrimonială a prejudiciilor face imposibilă echivalarea bănească a acestora. Repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, instanța putând fixa o sumă de bani, nu atât pentru a repune victima într-o situație similară aceleia avută anterior, cât pentru a-i procura satisfacții de ordin material, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat. Cuantumul prejudiciului moral nu este supus unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării de catre instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și în măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea percepției consecințelor vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială...» Înalta Curte de Casație si Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală - decizia nr.297 din 21.01.2009.

Reclamantul arată i-au fost afectate în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de persoana în cauză. Lipsirea sa de libertate o perioada atât de îndelungată de timp, a produs consecințe în planul vieții private și profesionale, fiind condamnat din motive politice, aceste consecințe resimțindu-se inclusiv după momentul eliberării sale, fiindu-i afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și sursele de venit. Conform art. 52 (3) din Constituție, se impune repararea integrală de către stat a pagubelor suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii pe cât posibil în situația anterioară a victimei. Așa cum s-a apreciat constant atât de instanța supremă cât și de CEDO, principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unor condamnări cu caracter politic (sau a unor măsuri administrative cu caracter politic), trebuie aplicat tuturor victimelor, sau descendenților acestora, în cazul în care persoana în cauza a decedat. Dispozițiile prevăzute de art.504 alin.l si alin.2, precum și art.52 (3) din Constituția României, sunt în concordanță și cu reglementările prevăzute de art.3 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr.30/1994. În cuprinsul acestei legi actualizată în 2006 se face trimitere inclusiv la art. l -obligația de a se respecta drepturile omului, art.6- Dreptul la un proces echitabil, art.14- interzicerea discriminării.

De altfel, prin Constituția actuală a României, răspunderea Statului R. devine un principiu constituțional. Raportat la cele invocate mai sus, concluzia este aceeași și în interpretarea prevederilor art.3 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, care potrivit art.20 alin.(2) din Constituția României, este aplicabil în caz de conflict cu reglementările interne existente. Revenind la situația din cazul în speță, reclamantul apreciază că prevederile legale mai sus invocate sunt incidente și în cazul de față. Reclamantul a depus la dosar și Hotărârea cu nr.71/05.07.1990, emisă de Comisia pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice, conform Decretului - Lege nr.118/1990.

În susținerea acțiunii se atașează în copii certificate pentru conformitate, acte de stare civilă, respectiv certificatul său de naștere, cartea sa de identitate, arată că doar o zi, o singură zi de închisoare în condiții inumane, groaznice, aberante, au reprezentat un calvar, dar el a petrecut 12 ani în aceste condiții în care a fost torturat fizic, psihic, supus unor măsuri de exterminare, care nici nu pot fi exprimate în cuvinte. Ori chinurile nu s-au încheiat la ieșirea din închisoare, și au continuat până în Decembrie 1989, cu repercusiuni care nici nu pot fi descrise în cuvinte. De altfel, cei mai frumoși ani ai tinereții sale începând de la vârsta de 31 ani i-au fost furați de călăii regimului comunist, care l-au supus la chinuri îngrozitoare, repercusiunile acestora resimțindu-le întreaga viață, toate acestea afectându-l grav și iremediabil din toate punctele de vedere.

Prin serviciul registratură al instanței, la data de 07.03.2013 pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului A. a depus întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii, în principal pe calea excepțiilor prescripției, tardivității și inadmisibilității, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată și nedovedită.

Pârâtul a susținut că la dosarul cauzei nu există depusă nicio dovadă privind actul prin care reclamantul a fost condamnat la muncă silnică (hotărâre, ordin), respectiv dovada executării pedepsei.

Pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la prevederile art.1 din Legea nr.221/02.06.2009 invocate de reclamant, arătând că potrivit art.78 din Constituția României și art 12 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, legile intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României Partea I sau la o dată ulterioară, prevăzută în textul lor. În cazul Legii nr. 221/2009, care a fost a fost publicată în Monitorul Oficial nr.396/11.06.2009, termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice, sens în care se retine ca dată a intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 data de 15.06.2009. În condițiile în care acțiunea reclamantului a fost înregistrată la data de 06 februarie 2013, consideră pârâtul că dreptul reclamantului a de a formula o acțiune având ca temei de drept Legea nr. 221/2009 este prescris, termenul de 3 ani fiind împlinit în data de 15.06.2012.

Pârâtul a mai invocat excepția tardivității formulării acțiunii raportat la prevederile art. 504 și 505 din CPP invocate de reclamant, cu motivarea că, conform art. 506 alin. 2 C. pr. pen.: „ acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504".

Văzând data introducerii acțiunii 06.02.2013 și dispozițiile legale mai sus citate, raportat la momentul pronunțării Hotărârii penale nr. 66/07.03.1953, prin care reclamantul a fost condamnat la muncă silnică, acțiunea reclamantului este tardiv introdusă.

De asemenea, pârâtul a mai invocat și excepția inadmisibilitătii acțiunii raportat la prevederile art. 504 și 505 din CPP invocate de reclamant.

Acțiunea este inadmisibilă deoarece antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate printr-o condamnare considerată nedreaptă, reglementată de art. 504 C.pr.pen., este condiționată de existența unei hotărâri definitive dată în urma rejudecării cauzei penale, prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există, în consecință, are dreptul la repararea pagubei de către stat persoana condamnată definitiv, care în urma rejudecării cauzei este achitată pentru oricare dintre motivele prevăzute în C. Pr. pen., precum și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost achitată în temeiul oricăruia dintre cazurile de achitare prevăzute de același Cod ori, asemenea hotărâre nu există în cauza de față, astfel că acțiunea în plată de despăgubiri civile în temeiul art. 504 C.pr.pen. este inadmisibilă.

În ceea ce privește dispozițiile Codului civil invocate pârâtul a subliniat următoarele:

Cererea este prescrisă deoarece potrivit dispozițiilor art.2517 din Codul civil dreptul la acțiune în repararea prejudiciului pe temeiul dispozițiilor Codului civil se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani.

Prin urmare, având în vedere prevederile art.2528 potrivit cărora dreptul la acțiune în repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și pe cel care este obligat la repararea lui, și raportat la momentul eliberării din închisoare 15.01.1963, acțiunea în despăgubiri înregistrată la data de 06.02.2013 este prescrisă.

Pârâtul apreciază că și în situația în care termenul de prescripție ar fi cel de 10 ani, reglementat de art.2518 Cod civil, iar termenul de la care ar începe să curgă prescripția ar fi anul 1990, acțiunea ar fi prescrisă chiar și în acest caz.

Răspunderea civilă întemeiată pe dispozițiile Codului civil are caracter de drept comun, în raport cu răspunderea ce se antrenează după alte acte normative. Or, reclamantul invocă aceste dispoziții ale Codului civil având în vedere că prin acestea sunt consacrate câteva principii de răspundere, atât de largi și cuprinzătoare, încât orice activitate prejudiciabilă este susceptibilă să intre sub incidența lor.

În acest fel, în situațiile cu privire la care lipsește o reglementare expresă specială, pentru angajarea răspunderii juridice se recurge la aceste texte ale Codului civil.

Pârâtul consideră că în speță au fost aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009 pentru că, după cum a statuat înalta Curte de Casație și Justiție "concursul dintre legea specială, și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială."

În consecință, legiuitorul a permis recunoașterea de drepturi persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, numai în condițiile Legii nr. 221/2009, act normativ cu caracter special, dar care și-a încetat efectele începând cu iunie 2012.

Reclamantul nu a dovedit în niciun fel suferințele pe care le-a îndurat, nu a depus nici un înscris care să facă dovada faptului că a fost încarcerat, respectiv că a fost prigonit din cauza măsurii la care a fost supus, sau orice alte consecințe care s-au răsfrânt asupra lui.

Pârâtul apreciază că stabilirea prejudiciului moral este un atribut al judecătorului investit cu soluționarea cauzei, dar acesta trebuie să facă o cercetare amănunțită asupra stării de fapt și nu una pur formală și superficială, deoarece numai în urma unei cercetări amănunțite a stării de fapt se pot stabili consecințele negative suferite de cei în cauză, importanța valorilor lezate. măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială, afectarea prestigiului social, în caz contrar are loc o greșită apreciere a cuantumului despăgubirilor cum s-ar întâmpla și în prezenta cauză deoarece stabilirea prejudiciului nu a avut la bază o apreciere rezonabilă pe baza echității, nu este în legătură cu starea de fapt existentă și nu este în deplin acord cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral susceptibile a înlocui valoarea de care reclamantul a fost privat efectiv deoarece acesta nu a indicat în concret prejudiciul suferit dar nici modalitatea prin care a ajuns la suma solicitată de 1.000.000 euro, că de asemenea, a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului si până în prezent - peste 50 ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului.

În acest sens, pârâtul a solicitat instanței să țină cont de practica constantă a instanței supreme, care a apreciat că prejudiciul moral se stabilește prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecății, bazat pe probe, care în speță nu există.

Instanța nu poate aplica aceste criterii deoarece reclamantul nu a produs argumente, indicii și nu în ultimul rând înscrisuri din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin constituție, i-au fost afectate și pe cale de consecință să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri a unor sume mari de bani, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce pretind dezdăunări în temeiul reglementărilor amintite.

Prin urmare, recunoașterea prin lege a unei astfel de despăgubiri și dificultatea de evaluare, ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral, nu trebuie însă interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante.

Mai mult, practica CEDO statuează, în baza principiului Restitutio in integrum, că dauna suferită să fie reparată prin aceleași mijloace prin care a fost produsă. Respectiv o daună materială să fie reparată prin mijloace materiale, iar o daună morală să fie reparată prin recunoașterea și condamnarea situației, a fenomenului.

Nu în ultimul rând, pârâtul a arătat faptul că despăgubirile financiare ce se acordă pentru un prejudiciu moral nu fac altceva decât să producă alte prejudicii materiale celorlalți cetățeni prin diminuarea bugetului de stat, concretizându-se în imposibilitatea susținerii de cheltuieli publice, lipsa fondurilor pentru susținerea sistemului public de sănătate, de învățământ, de investiții publice de care ar beneficia toți cetățenii țării, ori repararea unei daune nu trebuie să se facă prin crearea altei daune.

De asemenea, instanța va trebui să aibă în vedere că referitor la daunele morale, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate.

În drept pârâtul a invocat dispozițiile art. 115 - art. 118 Cod Pr. Civ.; Legii nr. 221/2009; art. 504 - 506 CPP și art. 2517 Cod civil.

Prin răspunsul la întâmpinare, filele 52-61, reclamantul a solicitat respingerea excepțiilor invocate și admiterea acțiunii sale astfel cum a formulat-o, susținând că poziția exprimată de pârâtă este nefondată, nereală, acțiunea sa nu e prescrisă in funcție de data apariției Legii nr.221/2009, aspect care nu are nici o tangenta cu cererea sa. reclamantul considerând astfel că se face o gravă eroare de interpretare a legii, reținându-se aspecte la care nu a făcut nicio referire in cuprinsul cererii de chemare in judecată..

Faptul ca Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, ar fi fost publicată in Monitorul Oficial nr.396 la 11.06.2009, respectiv data când aceasta a intrat in vigoare, termenul când s-au împlinit cei 3 ani de aplicabilitate a Legii nr.221/2009, precum și data introducerii acțiunii prezente, efectiv nu au nici cea mai mica legătură cu pretențiile reclamantului din acest dosar.

Pe de alta parte, faptul ca ar fi făcut referire în cuprinsul acțiunii la art.209 din Codul penal în vigoare la data condamnării sale, dispoziții in temeiul cărora a fost condamnat la 15 ani muncă silnică și confiscarea averii, pentru crima de uneltire împotriva securității interne si externe a R.P.R. și că acestea se regăsesc in cuprinsul art. l (1), (2) din Legea nr.221/2009, nu poate conduce la concluzia că acțiunea ar fi prescrisă și aceasta cu atât mai mult cu cât temeiul de drept pe care și-a formulat cererea de chemare în judecată este cu totul altul, respectiv, dispozițiile prevăzute de art. 504 alin.1 si art. 504 aliniat 2, art. 505 alin.l art.505 aliniat 4 Cod procedură penală, dispozițiile prevăzute de articolul 52 (3) din Constituția României, cu privire la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publica, dispozițiile prevăzute de art.20 din Constituția României cu privire la Tratatele internaționale privind drepturile omului, dispozițiile prevăzute de art.21 din Constituția României cu privire la accesul liber la justiție, art.22 din Constituția României cu privire la dreptul la viață, la integritatea fizică și psihică, art.2, art. 3, art.5,art.6, art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, reglementările prevăzute de art.3 din Protocolul nr.7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, art.2518 coroborat cu art.15, 61 si următoarele, art.71 si următoarele, art.1531, art.2537 pct.l, art.2538 (1), art.2541, art.2542din Codul civil. Legea 30/1994 cu modificările ulterioare -privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale si a protocoalelor adiționale la aceasta convenție și art.1,4 din Legea nr.303/2004 cu modificările ulterioare.

Reclamantul a invocat prevederile art.l alin.(l), (2) din Legea nr.221/2009, tocmai pentru a sublinia faptul că această condamnare la care a fost supus la data de 22.08.1951 in temeiul dispoz. art.209 din Codul penal, constituie de drept o condamnare cu caracter politic.

Atâta timp cit pretențiile din acest dosar nu au nimic în comun cu prevederile art.5 pct.l lit.a.) art.5 pct.l lit.b.), art.4(2) din Legea nr.221/2009, invocarea excepției prescripției dreptului la acțiune, este fără nici o susținere legala și pe cale de consecință solicită respingerea ei.

Reclamantul susține că, termenul invocat de pârâtă, de 3 ani de la data apariției Legii nr.221/_09 - 14.06.2012, nu este aplicabil în acest dosar având în vedere aspectul esențial și anume cel potrivit căruia pretențiile sale sunt susținute de mai multe dispozițiile legale invocate, care nu au nimic in comun cu dispozițiile art.5 pct.l lit.a din Legea nr.221/2009.

Se pretinde de asemenea de către partea adversă faptul că, potrivit art.506 alin.2 Cod pr.penală acțiunea putea fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art.504, iar în raport cu data hotărârii penale de condamnare nr.66/07.05.1953 acțiunea ar fi tardiv introdusă. Este un fapt de notorietate și anume cel potrivit căruia la data condamnării, nu a primit nici sentința penală de condamnare și niciun alt înscris care să confirme închisoarea pe care a făcut-o pe criterii politice.

Cu certitudine anterior anului 1990 nu a avut posibilitatea de a obține sentința de condamnare și întregul dosar de condamnat pe criterii politice și implicit de a promova o acțiune împotriva Statului roman pentru obligarea acestuia Ia plata unor despăgubiri cu caracter moral, in temeiul art.504 Cod procedură penală. D. la data de 14.06.2009 a intrat in vigoare Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, o lege reparatorie, îndelung așteptată de persoanele care au avut de suferit din cauza vechiului regim de dictatură și teroare, lege care din păcate a fost golită de conținut de Curtea Constituționala prin decizia nr.1358/2010.

De altfel după eliberarea din închisoare, nu a fost posibil să exercite o acțiune în despăgubiri împotriva statului roman întrucât în acea perioadă excesul de represiune a instituțiilor statului era la cote maxime.

Mai mult, acest caracter nelegal al privării sale de libertate nu a fost stabilit decât atunci când au fost înlăturate toate efectele hotărârii judecătorești prin care a fost condamnat pe nedrept, așa cum a arătat mai sus.

Condamnarea la închisoare pe motive politice i-a cauzat prejudicii materiale și morale, ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum si atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare si reputație. De asemenea lipsirea sa de libertate, a produs consecințe și in planul vieții private și profesionale, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața de familie, imaginea și sursele de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii statului.

În situația în care onorata instanța va retine ca acest termen de 18 luni ar fi fost depășit, solicită să se aprecieze că aceste împrejurări pot constitui cauze temeinic justificate pentru ca termenul de 18 luni prevăzut de art.506 din Codul de procedură penală a fost depășit, motiv pentru care reclamantul apreciază ca poate fi repus in termenul prevăzut de lege. Sunt incidente astfel și dispoz.art.103 Cod procedură civilă, fiind vorba de o împrejurare mai presus de voința sa să exercite în termen acțiunea.

Nu lipsit de interes este și faptul că potrivit dispoz.art.2523 cod civil prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut, sau după împrejurări trebuia să cunoască nașterea lui. În cazul in speță, având in vedere condițiile anterioare anului 1990 cu certitudine nu putea introduce o asemenea acțiune, iar ulterior nu a avut posibilitatea, respectiv nu a existat un cadru, clar, cert care să-i permită promovarea unei acțiuni de acest gen. Acest cadru - din păcate pentru o scurtă, foarte scurtă perioadă de timp datorită intervenției Curții Constituționale - a fost creat prin apariția Legii nr.221/2009 când au fost înlăturate de drept toate efectele hotărârilor de condamnare pentru persoanele condamnate pe criterii politice. Ori . apreciez ca nu se poate cunoaște cu exactitate care a fost data când s-ar fi născut dreptul său Ia acțiune.

Pe de alta parte, acțiunea sa nu este prescrisă in raport cu dispozițiile prevăzute de art.2537 pct.l, art.2538 (1), art.2541, art.2542 din Noul Cod civil, atât timp cit a intervenit întreruperea prescripției, prin recunoașterea de către pârâtă a dreptului a cărui acțiune se prescrie. Astfel, analizând cu atenție poziția sa scrisă astfel cum se regăsește în înscrisul depus la dosar la termenul de judecată anterior intitulat „INTIMPINARE", statul prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generala a Finanțelor Publice A. a recunoscut producerea prejudiciului față de reclamant.

Cele doua excepții ridicate de pârâtă și la care a făcut referire mai sus, sunt astfel nefondate.

Cu privire la excepția inadmisibilitatii acțiunii raportat la prevederile art.504, 505 Cod procedură penală, ridicată de pârâtă, reclamantul a solicitat respingerea ei, arătând că inadmisibilitatea unei acțiuni presupune faptul că o acțiune nu poate fi dedusă judecații in fata unei instanțe judecătorești, constituind o excepție de la dreptul de acces la justiție reglementat constituțional și prin art.6 din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Cert este ca inadmisibilitatea unei acțiuni trebuie să fie prevăzută expres de lege și justificată pe cauze obiective și proporționale cu scopul urmărit printr-o asemenea reglementare.

Atât timp cât instanța de judecată este sesizata cu o cerere referitoare la un drept subiectiv civil, instanța trebuie să-1 analizeze in contextul tuturor regulilor și principiilor de drept aplicate, în caz contrar putând ajunge in situația denegării de dreptate. Toate aceste considerente sunt aplicabile și în prezenta speță, cererea fiind admisibilă în raport cu starea reală de fapt, cu prevederile legale ce-i sunt aplicabile, având in vedere totodată și faptul că temeiul de drept al acțiunii nu este strict limitat la prevederile art.504 si art.505 Cod procedură penală.

Nu se poate vorbi nici de autoritatea de lucru judecat in raport cu acțiunea anterioară promovată in temeiul disp.art.5 pct.l lit.a.) din Legea nr.221/2009 atât timp cit situația din cazul in speța nu a ajuns să fie analizată in dosarul anterior pe fondul cauzei, iar instanța de judecata în acel dosar cu nr._ s-a pronunțat pe o excepție, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii - art.5 pct.l lit.a din Legea nr.221/2009.

Pe fondul cauzei reclamantul a reiterat considerentele de drept și de fapt arătate în cererea introductivă de instanță.

Analizând solicitările reclamantului prin prisma materialului probator administrat în cauză și a dispozițiilor legale incidente, tribunalul constată următoarele :

Reclamantul a avut calitatea de membru al organizatiei ,,Mișcarea de Eliberare Națională,, unde a avut o activitate intensă, motiv pentru care, în data de 22.08.1951 a fost arestat împreună cu alți membri ai organizației, iar ulterior, prin Sentința nr.66/7 martie 1953 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial Timișoara, a fost condamnat la 15 (cincisprezece) ani de muncă silnică și confiscarea averii, pentru crimă de uneltire împotriva securității interne și externe a R.S.R, faptă prevăzută și pedepsită de art.1 lit.c) din Decretul nr.199/1950.

Prin sentința de condamnare s-a reținut în sarcina sa, că se face vinovat de uneltire împotriva securității interne și externe a R.P.R., deoarece s-a constituit, împreună cu alți participanți, într-o organizație de tip fascist, al cărei scop vădit și declarat era răsturnarea prin violență armată a regimului democrat popular din țara noastră.

Recursul declarat împotriva acestei hotărâri, a fost respins de Tribunalul M. pentru Unitățile Ministerului Afacerilor Interne București, prin Decizia nr.880/30.09.1953, iar reclamantul a fost transferat prin mai multe penitenciare unde condițiile au fost extrem de grele, fiind eliberat din închisoare la 15.01.1963 din Penitenciarul B. .

Privitor la excepția tardivității formulării acțiunii raportat la prevederile art. 504 și 505 din CPP, văzând data introducerii acțiunii 06.02.2013 și dispozițiile legale mai sus citate, raportat la momentul pronunțării Hotărârii penale nr. 66/07.03.1953, prin care reclamantul a fost condamnat la muncă silnică, acțiunea reclamantului este tardiv introdusă.

De asemenea, actiunea este prescrisă deoarece potrivit dispozițiilor art.2517 din Codul civil dreptul la acțiune în repararea prejudiciului pe temeiul dispozițiilor Codului civil se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani.

Privitor la excepția inadmisibilitătii acțiunii, Tribunalul A. retine că, antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate printr-o condamnare considerată nedreaptă, reglementată de art.504 C.pr.pen., este condiționată de existența unei hotărâri definitive dată în urma rejudecării cauzei penale, prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există, în consecință, are dreptul la repararea pagubei de către stat persoana condamnată definitiv, care în urma rejudecării cauzei este achitată pentru oricare dintre motivele prevăzute în C. Pr. pen., precum și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost achitată în temeiul oricăruia dintre cazurile de achitare prevăzute de același Cod ori, asemenea hotărâre nu există în cauza de față, astfel că acțiunea de despăgubiri civile în temeiul art. 504 C.pr.pen. este inadmisibilă.

În plus, se retine că, reclamantul a sesizat instanța cu o acțiune întemeiată pe disp. art. 504 alin.1 si 2 Cod procedură penală și pe art. 52 alin. 3 din Constituție, reglementări care stabilesc cadrul legal în care intervine răspunderea patrimonială a statului român pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Răspunderea statului se angajează în mod direct în cazul în care se face dovada că reclamantul a fost victima unei erori judiciare, ceea ce în speță ar fi însemnat dovedirea faptului că arestarea reclamantului ,a fost nelegală, însă nelegalitatea acestei măsuri trebuie dovedită, dovadă care nu s-a făcut în cauză .

Prin art.504-507 Cod procedura penala este reglementata procedura speciala prin care persoana fata de care s-a facut actul de justitie, poate cere statului sa-i repare prejudiciul material facut.

Astfel, potrivit art.504 alin.1 Cod procedura penala, persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de catre stat a pagubei suferite, daca în urma rejudecarii cauzei s-a pronuntat o hotarâre definitiva de achitare. De asemenea, are dreptul la repararea pagubei si persoana care în cursul procesului penal a fost privata de libertate în mod nelegal.

Din cuprinsul textului mentionat rezulta ca temeiul dreptului la repararea pagubei îl constituie declararea ca nedreapta a hotarârii de condamnare, dovadă care de asemenea nu s-a făcut

Totodată, pentru condamnarea suferită de către reclamantul A. M., prin Sentința Civilă nr.300/14 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul A., în dosar nr._, s-a apreciat faptul că, constituie o condamnare cu caracter politic conform art.1 alin.2 lit.i) din Legea nr.221/2009 - care face trimitere la condamnările pronunțate în temeiul Decretului nr.199/1950 - astfel că, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. M., în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A., având ca obiect despăgubiri în temeiul Legii nr.221/2009, în sensul obligării pârâtului să plătească reclamantului echivalentul în lei la data executării a sumei de 120.000 de Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit .

Prin această sentință s-a apreciat că, suma de 120.000 de Euro este în măsură să dea o satisfacție justă, echitabilă și rezonabilă din partea Statului R. de astăzi, ai căror resortisanți și contribuabili nu au nimic în comun cu ororile provocate de cei care la momentul post 1945 au exercitat puterea de stat (la stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere cca.10.000 euro/an detenție, cu luarea în considerare și scăderea corespunzătoare la stabilirea acestui cuantum și a drepturilor de care reclamantul a beneficiat în temeiul Decretul-Lege nr.118/1990, în condițiile în care, jurisprudența CEDO relevă o practică ce se situează la acordarea unei reparații echitabile de cca. 10.000 –15.000 de euro/an, în actualele condiții, iar nu în regimul de detenție a acelor vremuri).

Prin Dcizia civilă nr.474/A din 7 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timisoara, în acelasi dosar, s-a respins apelul reclamantului A. M. împotriva Sentinței civile nr.300/28.04.2010 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, admis apelul declarat de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de către D.G.F.P. A. împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată, în sensul respingerii acțiunii reclamantului în totalitate.

În motivarea acestei decizii s-a avut în vedere că, prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art.5 alin.1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, ori Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur) .După cum se poate observa efectul de „lucru judecat” al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni: Stricto sensu semnifică autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză (exclusivitatea);Lato sensu semnifică puterea de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Tribunalul A. mai retine Decizia 631/10 martie 1973 a Tribunalului Suprem, Secția Civilă care a statuat următoarele: “pentru ca să existe identitate de obiect între doua acțiuni, nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele acțiuni în același mod, ci este suficient ca din cuprinsul acestor acțiuni să rezulte că scopul final urmărit de reclamant este același în ambele acțiuni și, chiar daca în primul litigiu s-a discutat numai pe cale incidentă un drept invocat de o parte, soluția dată de instanța are putere de lucru judecat într-o acțiune în care se încearca valorificarea aceluiași drept” .

Ori, din cuprinsul acțiunii de față rezultă că scopul final urmărit de reclamant este obligarea aceluiasi parat la acordarea acelorasi despăgubiri, în sumă de 1.000.000 Euro (unmilioneuro), pentru prejudiciul moral suferit prin aceeasi condamnare la 15 (cincisprezece) ani muncă silnică și confiscarea averii, închisoare pe care a executat-o între 22.08._63, respectiv aproape 12 (doisprezece) ani închisoare grea.

Pentru considerentele de fapt si de drept mai sus expuse, Tribunalul A. va respinge acțiunea civilă exercitată de reclamantul A. M., cu domiciliul procesual ales la Cabinet av A. Ghnga T., situat în A.,.,jud.A. în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A.,cu sediul în A., ., jud A. .

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată, acestea nu vor fi acordate;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge acțiunea civilă exercitată de reclamantul A. M., cu domiciliul procesual ales la Cabinet av A. Ghnga T., situat în A.,.,jud.A. în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A.,cu sediul în A., ., jud A. .

Fără cheltuieli de judecată.

Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 29 aprilie 2013.

Președinte Grefier

D. M. V. M.

Red.D.M

Tehred:V.M. 5 ex/3 .

Se . A. M., cu domiciliul procesual ales la Cabinet av A. Ghnga T., situat în A.,.,

- pârâtul S. R., reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A., cu sediul în A., ., jud.A.

- Parchetului de pe lângă Tribunalul A.

← Pretenţii. Decizia nr. 169/2013. Tribunalul ARAD		Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr.... →

Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1565/2013. Tribunalul ARAD

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1565/2013. Tribunalul ARAD