Contestaţie la executare. Decizia nr. 78/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 78/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 30-01-2013 în dosarul nr. 14402/55/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr.14._
DECIZIA CIVILĂ NR. 78 R
Ședința publică din data de 30 ianuarie 2013
Președinte H. O.
Judecător A. Ș.
Judecător Ș. L.
Grefier D. S.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurentul S. C. Județean de Urgență A. în contradictoriu cu intimații P. M. și B. executor judecătoresc B. C., împotriva sentinței civile nr._/13.11.2012, pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._, având ca obiect contestație la executarea silită.
La apelul nominal se prezintă reprezentantul intimatei P. M.-avocat I. A. din Baroul A., absenți fiind reprezentantul recurentului și reprezentantul intimatului B. executor judecătoresc B. C..
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, constatându-se că recursul a fost declarat și motivat în termen, fiind scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
Reprezentantul intimatei P. M. declară că nu formulează alte cereri, iar instanța, constatând cauza în stare de soluționare, acordă cuvântul în dezbaterea pe fond a recursului.
Reprezentantul intimatei P. M. solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar concluzii scrise.
N o t ă: După formularea concluziilor în dezbaterea pe fond a recursului, dar înainte de ridicarea ședinței publice de judecată se prezintă în instanță reprezentanta recurentului-avocat L. V. din Baroul A. care solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
TRIBUNALUL>
Deliberând asupra recursului înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 11.01.2013, constată că prin sentința civilă nr._/13.11.2012, pronunțată în dosar nr._, Judecătoria A. a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului B. E. Judecătoresc B. C..
A admis în parte contestația la executare formulată de contestatorul S. C. Județean de Urgență A., în contradictoriu cu intimații P. M. și B. E. Judecătoresc B. C.:
A redus cheltuielile de executare stabilite prin procesul verbal din data de 14.09.2012 întocmit în dosarul execuțional nr. 97/2012 al B. B. C., de la suma de 970,40 lei la suma de 62,3 lei.
Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut în fapt următoarele:
Dosarul execuțional susmenționat are ca obiect cererea formulată de creditoarea intimată P. M. împotriva debitorului contestator S. C. Județean de Urgență A., pentru executarea silită a titlului executor constituit din decizia civilă nr. 477/10.03.2010, pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 4044._, prin care debitorul a fost obligat la plata către creditoare a diferențelor dintre drepturile salariale ce li se cuveneau potrivit salarizării din unitățile clinice și salariile efectiv plătite în varianta ,,neclinic” pe perioada 1.02.2005 - 1.04.2008, cu efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă, precum și la plata tichetelor de masă (20/lună), sau a contravalorii acestora în lei, aferent perioadei mai sus menționată, până la data pronunțării deciziei.
Prin cererea înregistrată la executorul judecătoresc, creditoarea a solicitat executarea silită a creanței de 13.252 lei, actualizată cu rata inflației, iar executorul a solicitat instanței de executare – Judecătoria A., conform art. 3711 al. 1 Cod de procedură civilă, încuviințarea executării silite.
Prin încheierea nr. 1173/2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, cererea de încuviințare a fost respinsă, reținându-se incidența prevederilor OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, conform cărora plata acestor sume a fost eșalonată pe un termen de 5 ani, în perioada 2012 – 2016, iar suma aferentă anului 2012 era scadentă doar la sfârșitul anului.
Prin decizia civilă nr. 892/07.06.2012 a Tribunalului A., a fost admis recursul creditoarei și a fost modificată în parte încheierea recurată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de încuviințare a executării silite, pentru 1,25 % din creanța reprezentând drepturi salariale, reținându-se că, potrivit art. 43 al. 1 din Legea nr. 293/2011 – Legea bugetului de stat pe anul 2012, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin OUG nr. 71/2009, în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale.
În urma acestei decizii, creditoarea a solicitat în cadrul dosarului execuțional efectuarea unei expertize contabile în vederea determinării sumei corespunzătoare procentului indicat de tribunal, iar după efectuarea expertizei, creditoarea a precizat că solicită punerea în executare a sumei exigibile în cuantum de 303 lei.
Ulterior, prin somația la executare emisă în dosarul execuțional, debitorului i s-a pus în vedere să achite suma de 1.273,40 lei, reprezentând creanță – 303 lei, și cheltuieli de executare silită – 970,40 lei, compuse, conform procesului verbal din data de 14.09.2012, din onorariu executor - 74,40 lei, cheltuieli de executare - 372 lei, onorariu avocat - 310 lei, onorariu expert - 202 lei și taxă de timbru - 12 lei.
Prin contestația formulată, contestatorul a solicitat anularea somației, întrucât nu au fost respectate prevederile OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, precum și procesul verbal privind cheltuielile de executare, apreciate ca nejustificate și nedatorat pretinse.
În acest context, instanța a apreciat că, fiind în discuție cheltuielile de executare stabilite de executorul judecătoresc, inclusiv legalitatea onorariului acestuia, este justificată calitatea procesuală pasivă a B., astfel că a fost respinsă excepția invocată de intimata creditoare.
Cu privire la incidența OG nr. 22/2002, această ordonanță prevede, în esență, că în cazul creanțelor stabilite prin titluri executorii in sarcina instituțiilor publice acestea se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă, iar in ipoteza in care executarea creanței nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, in termen de șase luni de la data la care a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată.
În speță însă, s-a reținut că sunt incidente dispozițiile speciale și derogatorii prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009, referitoare la plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, în baza cărora instituția debitoare beneficiază termene de grație și eșalonări într-un grad evident extins față de dispozițiile generale ale OG nr. 22/2002.
A reține, cum susține contestatorul, că acesta beneficiază atât de prevederile OUG nr. 71/2009 – eșalonare a creanței pe 5 ani, cât și de cele ale OG nr. 22/2002, înseamnă practic a lipsi de efecte prevederile art. 43 din Legea nr. 293/2011, afectând nejustificat dreptul de creanță al creditorului, cu atât mai mult cu cât prevederile OUG nr. 71/2009 erau cunoscute de o perioadă de timp suficientă pentru ca instituția debitoare să fi făcut demersurile necesare achitării drepturilor de natură salarială către creditoare.
Cu privire la cheltuielile de executare instanța a constatat în primul rând că onorariul executorului judecătoresc – de 74,40 lei – nu respectă prevederile art. 39 al. 1 lit. a din Legea nr. 188/2000 și nici ale Ordinului nr. 2550/2006 emis de Ministrul Justiției (modificat prin Ordinul nr. 2561/C din 30 iulie 2012, publicat în Monitorul Oficial nr. 569 din 10 august 2012), conform cărora onorariul maxim este de 10% din valoarea creanței ce face obiectul executării silite; prin urmare, raportat la suma de 303 lei, rezultă un onorar maxim de 30,3 lei.
În ceea ce privește onorariul de avocat în faza de executare silită, în cuantum de 310 lei, în mod evident și acesta trebuie raportat la valoarea creanței ce face obiectul executării silite.
În condițiile în care în faza de executare rolul principal îi revine executorului judecătoresc, instanța a avut în vedere onorariul acestuia, astfel că, în temeiul art. 274 al. 3 din Codul de procedură civilă, a redus onorariul de avocat la suma de 20 lei.
Referitor la onorariul pentru expert, în cuantum de 202 lei, instanța a apreciat că în dosarul de executare nu era necesară efectuarea unei asemenea expertize, cu consecința că onorariul pentru expert nu poate fi pus în sarcina contestatorului.
A rezultat cu claritate din dosarul execuțional, că expertiza s-a raportat la tabelele puse la dispoziție de către debitor, inclusiv în dosarul de fond în care s-a pronunțat titlul executor. Faptul că în dosarul execuțional a fost necesară calcularea unui procent din întreaga creanță nu justifică în niciun fel necesitatea efectuării unei expertize de specialitate.
Instanța a înlăturat și cheltuielile de executare, în sumă de 372 lei, apreciind că, deși s-a făcut dovada efectuării unor asemenea cheltuieli, prin trimiterea mai multor adrese de înființare a popririi la mai mulți terți popriți, creditoarea și executorul judecătoresc aveau posibilitatea evitării sau reducerii drastice a acestor cheltuieli, astfel că este nerezonabil a le imputa debitorului.
Instanța a avut în vedere că pe rolul executorului s-au înregistrat un număr de aproximativ 60 de dosare execuționale, cu 60 de creditori și un singur debitor (angajatorul creditorilor), toate în baza aceluiași titlu executoriu. Or, dacă în faza de judecată reclamanții au constituit un consorțiu procesual, fiind reprezentați de un avocat, era firesc ca și în faza de executare să fie păstrat același consorțiu, ceea ce ar fi dus la evitarea unor cheltuieli inutile, disproporționate cu valoarea creanței puse în executare silită.
În fine, având în vedere și taxa de timbru aferentă cererii de executare silită, în cuantum de 12 lei, instanța a dispus reducerea cheltuielilor de executare, de la suma de 970,40 lei la suma de 62,3 lei.
Față de cele de mai sus, în temeiul prevederilor art. 399, 402 și 404 Cod de procedură civilă, instanța a admis în parte contestația la executare, în sensul reducerii cheltuielilor de executare.
Nepunându-se problema cheltuielilor de judecată, acestea nu au fost acordate.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatorul S. C. Județean de Urgenta A. solicitând instanței de control judiciar, în urma admiterii căii de atac, modificarea hotărârii atacate in sensul exonerării Spitalului C. Județean de Urgență A. în totalitate de plata cheltuielilor de executare.
În motivele de recurs, invocând art.309 punctul 9 Cod procedura civila, recurentul a apreciat că hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Recurentul a susținut că în motivarea hotărârii instanța fondului a reținut greșit că în măsura în care executarea creanței din speța trebuia făcuta conform procedurii reglementata de O.U.G. 71/2009, nu mai sunt incidente/nu mai operează dispozițiile O.G. nr. 22/2002. Recurentul a apreciat greșit acest punct de vedere deoarece OG nr.71/2009 nu reglementează restrângerea aplicării dispozițiilor OG nr.22/2002 și nici nu există un alt temei legal prin care să se facă această restrângere in situația in care creanța reprezintă drepturi salariale. OG nr.22/2002 reglementează modul de executare a tuturor creanțelor stabilite în sarcina instituțiilor publice iar nu selectiv, excluzând din acestea o anumită categorie de creanțe cum ar fi cele ce reprezintă drepturi salariale. În aprecierea recurentului, O.U.G. nr. 71/2009 eșalonează plata creanței dar nu exclude procedura de executare de executare reglementată de OG nr.22/2002
În aprecierea recurentului, în motivele hotărârii, instanța de fond a analizat temeiul de legalitate fără a ține cont de starea de fapt sau a analizat starea de fapt fără a ține seama de toate reglementările legale incidente. Astfel, instanța nu a reținut ca potrivit art.1 din OG 22/2002 plata creanțelor se face strict din fonduri alocate cu aceasta destinație iar potrivit art.4 din Legea finanțelor fondurile publice alocate nu pot fi cheltuite/utilizate decât strict potrivit destinației lor. Instanța a reținut procedura de executare/plata a creanțelor ce reprezintă drepturi de natura salarială conform procedurii reglementata de OG nr.71/2009 însă a omis rețină ca aceasta plată putea fi făcută numai in măsura in care au fost alocate fonduri bugetare pentru aceasta destinație. Făcând trimitere la plata benevola, instanța fondului nu a arătat posibilitatea achitării benevole câtă vreme fondurile necesare nu au fost alocate si nici nu indică temeiul de drept care să reglementeze o asemenea posibilitate. Alocarea fondurilor necesare nu a stat și nu stă in sarcina spitalului iar spitalul nu putea fi ținut răspunzător de nealocarea fondurilor bugetare necesare și în consecință nici de urmările acestor nealocări. În aceeași ordine de idei, recurenta a susținut că OG nr.22/2002 reglementează tocmai situația lipsei fondurilor bugetare necesare plății creanței și procedura de urmat tocmai pentru a nu crea o situație și mai grea instituției publice in legătura cu executarea creanței, insa instanța nu a ținut seama de aceste reglementari socotind nejustificat ca în măsura in care se aplică dispozițiile OG nr.71/2009 nu ar mai fi incidente dispozițiile OG nr.22/2002 deși nu rezultă nicio reglementare în acest sens.
Intimata P. M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Referitor la incidența și implicațiile prevederilor O.G. 22/2002 intimata a arătat că situația de fapt demonstrează că, deși a beneficiat în mod cert de clemența legiuitorului prin stabilirea eșalonărilor la plată, clemență de care debitorii persoane private nu au avut niciodată parte, contestatorul debitor nu a înțeles să se respecte termenele de plată instituite ex lege, neachitând nici procentul modic al debitului actualmente scadent, în condițiile în care creditorii acestor obligații au o . obligații de plată (rate, cheltuieli curente, taxe, impozite) pentru care nu a beneficiat și nu beneficiază de niciun termen de grație.
Cu privire la raportul dintre disp. OG nr.22/2002 și OUG nr.71/2009 intimata a arătat că, având în vedere disp. OUG 71/2009 completele învestite cu soluționarea în primă instanță a pricinii sale au apreciat în mod temeinic că o atare soluție vine să tranșeze raportul dintre prevederile OUG 71/2009, prin care, pe de o parte, s-a dispus suspendarea ex lege a exigibilității unor creanțe împotriva instituțiilor publice stabilite irevocabil prin hotărâri judecătorești, amânare ce operează până în 2012 (în cazul intimatei amânarea vizează un titlu executoriu din 2010 pentru creanțe mult anterioare - drepturi salariale din 2005— 2008), iar pe de altă parte au fost eșalonate plățile într-un interval de 5 ani de zile (2012-2016), tocmai pentru a se acorda posibilitatea unității debitoare de a bugeta sumele datorate, și prevederile OG 22/2002, care acordă la rându-i unele eșalonări în privința executării titlurilor împotriva instituțiilor publice pentru a se bugeta sumele ce fac obiectul executării silite.
În opinia intimatei, admițând că OUG nr. 71/2009, prin care se suprimă practic caracterul executoriu al unor hotărâri judecătorești, a avut în vedere o conjunctură de moment, nu este mai puțin adevărat că finalitatea actului normativ a fost tocmai aceea de a permite statului si instituțiilor/autorităților publice că, în intervalul de timp pentru care a operat amânarea obligației de plată să asigure bugetarea sumelor necesare acoperirii creanțelor ce fac obiectul O.U.G. 71/2009, cu atât mai mult cu cât pentru anul 2012 devenea exigibil doar 5% din totalul creanțelor.
Or, aceeași finalitate este vizată și de prevederile art. 2 din OG nr.22/2002, existând o suprapunere în ceea ce privește domeniul de legiferare, OG nr.22/2002 având însă un domeniu mai larg de aplicare.
Prin urmare, intimata a apreciat că în mod judicios, prima instanță a constatat caracterul special al reglementării cuprinse în O.U.G. 71/2009, reglementare oricum mai favorabilă și ca termene și ca finalitate decât cea din art. 2 OG 22/2002, constatând că debitorul fiind ținut de dispozițiile OUG 71/2009 și de termenele de plată prevăzute acolo, respectiv în Legea Bugetului de stat din 2012 (Lg. Nr.293/2011) nu mai poate invoca și prevederile art. 2 din OG 22/2002, trimiterea la un termen de grație de 6 luni fiind nefondată.
Referitor la aplicarea prevederilor OG nr.22/2002 din perspectiva dreptului european și tratatelor la care România este parte, intimata a precizat că dincolo de considerentele instanței de fond care au interpretat, în opinia sa, în mod temeinic incidența prevederilor OG 22/2002 în spețele deduse judecății, a înțeles să invoce și un alt aspect esențial întru soluționarea cauzei.
A considerat că eventuala aplicare a prevederilor art. 2 din OG 22/2002 de care debitorul se prevalează pentru a anihila pe deplin procedura execuțională, menită a asigura punerea în aplicare a celor dispuse prin Decizia 477/2010 a Curții de Apel Timișoara— peste dispozițiile OUG 71/2009, intră în contradicție vădită cu garanțiile recunoscute de art. 6 paragraful 1 din cadrul Convenției pentru apărarea drepturilor si libertăților fundamentale ale omului, prevederile art.l din cadrul Protocolului 1 adițional al Convenției, art.47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în condițiile în care debitorul a beneficiat și de un termen de grație extins și de o eșalonarea a datoriilor în baza OUG 71/2009, tocmai pentru a i se permite să aloce în bugetul instituției sumele necesare pentru acoperirea debitului datorat și pentru a plăti, la termenele stabilite de lege (31.03, 31.06, 30.09, 31.12) sumele datorate. Or, în condițiile în care debitorul nu s-a conformat obligațiilor legale, înăuntrul termenelor acordate expres, invocarea și recunoașterea unor noi termene pentru a-și îndeplini obligațiile, peste cele acordate de legiuitor, este de natură a leza iremediabil drepturile civile și cele procesuale ale creditorilor, cu trimitere la următorul cadru legal: Art.20 din Constituție și Art. 6 alin.l din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale.
Pe cale de consecința, având în vedere existenta conflictului între dispozițiile art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 110/2007 și prevederile art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturile Omului si a Libertăților Fundamentale, instanța în baza art. 11 si 20 din Constituție, ținând cont de forța superioara a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului în raport de dispozițiile cuprinse în dreptul intern, este chemata să constate constatarea preeminenței dispozițiilor CEDO, urmând a înlătura de la aplicare prevederile art.2 din Ordonanța Guvernului nr.22/2002, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 110/2007.
O atare soluție corespunde de altfel și Deciziei de îndrumare 1/2012 a ICCJ potrivit căreia "de altfel, instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directa a legislației comunitare, atunci când legislația naționala este în contradicție cu aceasta",
Deși considerentele respective vizează preeminenta dreptului comunitar, raționamentul este aplicabil mutatis mutandis si în materia drepturilor fundamentale ale omului, în considerarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicata, care prevăd aplicarea prioritara a reglementarilor internaționale, în cazul în care exista neconcordante între acestea si legile interne."
Soluția se impune cu atât mai mult cu cât omisiunea debitorului de a achita benevol sumele scadente, în cuantumul redus de 1,25%/ trimestru (în anul 2012), dincolo de termenele de gratie si eșalonările oferite de OUG 71/2009, pentru a invoca subsecvent în apărarea sa prevederile OG 22/2002 pentru a obține anularea unor forme de executare silita, constituie un veritabil abuz de drept.
Intimatul B. executor judecătoresc B. C. nu a formulat apărări scrise și nu a avut reprezentant în instanță.
Analizând sentința atacată în limitele învestirii prin criticile formulate în cuprinsul cererii de recurs și în considerarea dispozițiilor art.304 și art.3041 Cod proc.civ., tribunalul apreciază că recursul nu este fondat, soluția judecătoriei fiind legală și temeinică.
Întreaga dezbatere contradictorie a părților din fața instanței de recurs gravitează în jurul unei singure probleme de drept, respectiv: în ce măsură dispozițiile O.U.G. nr.71/2009 sunt speciale și derogatorii în raport de prevederile O.G. nr.22/2002, cu consecința inaplicabilității termenului 6 luni pentru efectuarea benevolă a plății de către instituția bugetară debitoare, termen calculat de la primirea somației de executare, dispoziție cuprinsă în art.2 din O.G. nr.22/2002.
O simplă lectură a dispozițiilor O.G. nr.22/2002 conferă cititorului, avizat din punct de vedere juridic, posibilitatea de a concluziona că acest act normativ reprezintă o încercare de a da eficiență principiului constituțional conform căruia creanțele asupra statului sunt garantate, înscris în art.44 alin.1 din Constituția României, dar în același timp de a evita executări silite intempestive a bunurilor ori fondurilor de care dispun autoritățile și instituțiile publice finanțate de la bugetul de stat, executări silite de natură a provoca consecințe nefaste și păguboase nu numai pentru instituția de stat debitoare dar și pentru interesul general al societății.
În considerarea acestui scop al legiuitorului, plecând de la premisa că sumele stabilite prin titluri executorii, din perspectiva instituției ori autorității publice finanțată de la bugetul de stat, reprezintă cheltuieli bugetare neprognozate și nebugetate, se poate afirma că dispoziția cuprinsă în art.2 din O.G. nr.22/2002 constituie măsura legislativă de oportunitate, menită a asigura debitorului răgazul de timp suficient pentru a cuprinde debitul în bugetul de cheltuieli și a asigura creditarea corespunzătoare a conturilor cu sumele necesare realizării efective a creanței creditorului prin plată.
Această procedură reglementată de O.G. nr.22/2002 reprezintă procedura de drept comun privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii iar termenul de 6 luni, reglementat de art.2 din acest act normativ, nu este altceva decât un termen general de plată a sumelor cuprinse în titlurile executorii prezentate la plată.
Din lectura O.U.G. nr.71/2009, cu modificările ulterioare, se poate constata că, în privința plății sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, legiuitorul a stabilit termene de plată speciale. Astfel, conform art.1 din acest act normativ, ținând seama și de toate modificările ulterioare ale acestuia:
(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Cu referire strictă la plata tranșei de 5% aferentă anului 2012, sunt incidente dispozițiile art.43 alin.1 din Legea bugetului de stat pe anul 2012 - nr.293/2011 – lege organică, care stipulează că: ,,În anul 2012, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal", în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale.”
Este în afara oricărui dubiu că legiuitorul, prin O.U.G. nr.71/2009 și art.43 alin.1 din Legea nr.293/2011 a stabilit termene speciale de plată în privința plății sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, legiuitorul a stabilit termene de plată speciale.
Previzibilitatea plății tranșei de 5% în cursul anului 2012, în 4 tranșe trimestriale, precum și existența unor termene speciale de plată a acestor categorii de creanțe, reprezintă elementele de diferență dintre creanțele obișnuite asupra statului la care se referă art.1 din O.G. nr.22/2002 și categoria de creanțe cu privire la care s-a adoptat O.U.G. nr.71/2009.
Acestea sunt în aprecierea tribunalului argumentele de text și de interpretare a legii care converg înspre concluzia că termenul general de 6 luni, prevăzut de art.2 din O.G. nr.22/2002 pentru plata creanțelor obișnuite asupra statului, cuprinse în titluri executorii nu este incident în speță, câtă vreme pentru creanțele constatate prin titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, legiuitorul a stabilit cu anticipație, prin O.U.G. nr.71/2009 și Legea nr.293/2011, termene speciale de plată și care se aplică cu prioritate în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art.312 alin.1 Cod proc.civ. tribunalul va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul S. C. Județean de Urgență A. în contradictoriu cu intimații P. M. și B. executor judecătoresc B. C., împotriva sentinței civile nr._/13.11.2012, pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._, având ca obiect contestație la executarea silită.
Urmare a respingerii recursului, în considerarea dispozițiilor art.274 Cod proc.civ., tribunalul va obliga recurentul să plătească intimatei P. M. suma de 200 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depusă la dosarul cauzei.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul S. C. Județean de Urgență A. în contradictoriu cu intimații P. M. și B. executor judecătoresc B. C., împotriva sentinței civile nr._/13.11.2012, pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._, având ca obiect contestație la executarea silită.
Obligă recurentul să plătească intimatei P. M. suma de 200 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 30 ianuarie 2013.
Președinte: Judecători:
H. O. A. Ș. Ș. L.
Grefier:
D. S.
Red. Ș.L. Tred. S.D.
2 ex- 11 02 2013
Nu se comunică părților:
S. C. județean de Urgență A., cu sediul în A., ..2-4, jud. A.
P. M., domiciliată în A., ., .> B. E. Judecătoresc B. C., cu sediul în A., ., nr. 41, județul A.
Judecător primă instanță-H. B. -Judecătoria A.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 542/2013. Tribunalul ARAD | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
