Prestaţie tabulară. Decizia nr. 99/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 99/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 18-03-2013 în dosarul nr. 528/108/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 99
Ședința publică din 18 martie 2013
Președinte T. B.
Judecător M. A.
Grefier V. L.
S-a luat în examinare apelul declarat de apelanta R. A. DE DRUMURI MUNICIPALE A., societate în insolvență, reprezentată de administrator judiciar ACTIV G. IPURL împotriva sentinței nr. 9882/31.10.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._/55/2008, având ca obiect prestație tabulară.
La apelul nominal se prezintă reprezentantul apelantei – avocat Zăhoi C. A. din Bariul A. și intimații Tăședan M., Tăședan M., B. I., A. V., C. C., S. N., O. M., Z. M., U. R., H. T., G. G., A. C., C. Ghoerghe, V. V., G. L., T. G., T. G. și M. D. M. asistați de avocat M. Anișoara din Baroul T., lipsă fiind ceilalți intimați.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei după care reprezentanta intimaților depune la dosar copia sentinței civile nr. 482/27.02.2012 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei A., arătând că sentința civilă nr. 3970/25.05.2012 nu a fost recurată.
Reprezentanții părților arată că nu mai au de formulat alte cereri de probațiune.
Nemaifiind formulate alte cereri și considerând cauza în stare de soluționare instanța acordă cuvântul asupra apelului.
Avocatul apelantei solicită admiterea apelului, anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre soluționare Judecătoriei A. – completul 17, iar, în subsidiar, cere admiterea apelului și modificarea in tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii, fără cheltuieli de judecată.
Avocata intimaților solicită respingerea apelului, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, arătând totodată că nu există litispendență.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului înregistrat la această instanță la data de 28.12.2012, constată că prin sentința civilă nr. 9882/21.10.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._/55/2008, a fost admisă în parte acțiunea precizată a reclamanților R. T., R. G., Tasedan M., M. N., B. I., A. V., P. N., C. I., M. C., C. C., R. V., S. N., O. M., Z. M., U. R., H. M., H. T., N. M., B. N., G. G., A. V., C. G., V. V. și G. L. și cererile de intervenție formulate de intervenienții T. G. și T. N.-D., M. M. și M. D.-M., K. A. și K. A., C. I. și C. L. G., Amzuta M. în contradictoriu cu pârâta R. A. de Drumuri Municipale A., prin administrator judiciar Activ G. IPURL, și, în consecință a fost obligată pârâta să încheie, în condițiile și pe baza metodologiei de calcul prevăzută de Legea nr. 85/1992, contract de vânzare cumpărare cu reclamanții, după cum urmează:
- R. T., pentru apartamentul nr. 3, evidențiat în CF nr._-C1-U3 A., situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- R. G., pentru apartamentul nr. 36, evidențiat în CF nr._-C1-U36 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- Tăședan M., pentru apartamentul nr. 21, evidențiat în CF nr._-C1-U21 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- Tăședan M., pentru apartamentul nr. 28, evidențiat în CF nr._-C1-U28 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- M. N., pentru apartamentul nr. 7, evidențiat în CF nr._-C1-U7 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- B. I., pentru apartamentul nr. 2, evidențiat în CF nr._-C1-U2 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- A. V., pentru apartamentul nr. 38, evidențiat în CF nr._-C1-U38 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.,
- P. N., pentru apartamentul nr. 16, evidențiat în CF nr._-C1-U16 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- C. I., pentru apartamentul nr. 25, evidențiat în CF nr._-C1-U25 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- M. C., pentru apartamentul nr. 43, evidențiat în CF nr._-C1-U43 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- C. C., pentru apartamentul nr. 48, evidențiat în CF nr._-C1-U48 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- R. V., pentru apartamentul nr. 37, evidențiat în CF nr._-C1-U35 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- S. N., pentru apartamentul nr. 33, evidențiat în CF nr._-C1-U33 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- O. M., pentru apartamentul nr. 41, evidențiat în CF nr._-C1-U41 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- Z. M., pentru apartamentul nr. 34, evidențiat în CF nr._-C1-U34 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- U. R., pentru apartamentul nr. 23, evidențiat în CF nr._-C1-U23 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- H. M., pentru apartamentul nr. 8, evidențiat în CF nr._-C1-U8 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- H. T., pentru apartamentul nr. 15, evidențiat în CF nr._-C1-U15 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- N. M., pentru apartamentul nr. 40, evidențiat în CF nr._-C1-U40 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- B. N., pentru apartamentul nr. 4, evidențiat în CF nr._-C1-U4 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- G. G., pentru apartamentul nr. 31, evidențiat în CF nr._-C1-U31 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- A. C., pentru apartamentul nr. 20, evidențiat în CF nr._-C1-U20 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- C. G., pentru apartamentul nr. 29, evidențiat în CF nr._-C1-U29 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.,
- V. V., pentru apartamentul nr. 47, evidențiat în CF nr._-C1-U47 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- G. L., pentru apartamentul nr. 14, evidențiat în CF nr._-C1-U14 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- K. A. și K. A., pentru apartamentul nr. 18, evidențiat în CF nr._-C1-U18 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- Amzuța M., pentru apartamentul nr. 9, evidențiat în CF nr._-C1-U9 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- T. G. și T. N. D., pentru apartamentul nr. 50, evidențiat în CF nr._-C1-U50 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- C. I. și C. L. G., pentru apartamentul nr. 13, evidențiat în CF nr._-C1-U13 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
- M. M. și M. D. M., pentru apartamentul nr. 10, evidențiat în CF nr._-C1-U10 A., (provenit din conversia CF vechi_ A.), situat în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10, jud. A.;
S-a dispus ca, în caz de refuz al pârâtei, prezenta hotărâre urmând a ține loc unui asemenea contract de vânzare cumpărare; a fost autorizată înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamanților cu titlu de vânzare cumpărare; a fost respinsă acțiunea reclamantului Rohzetzer A. T., fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că, că imobilul înscris în CF nr._ A., compus dintr-un . în A., . (fosta Comunarzilor), nr. 8-10 a fost construit în anul 1970, iar edificarea blocului s-a făcut din fondurile statului și, în temeiul Legii nr. 15/1990, a trecut, la 21.11.1994, în proprietatea pârâtei R. A. de Drumuri Municipale A..
Totodată s-a reținut că reclamanții și intervenienții locuiesc în acest imobil, în temeiul unor contracte de închiriere încheiate cu proprietarul pârât (R. T. – f.15, R. G. – f.24, Tăședan M. – f. 33, Tăședan M. – f. 37, M. N. – f. 50, B. I. – f. 55, A. V. – f. 62, P. N. – f. 67, C. I. – f. 71, M. C. – f. 78, C. C. – f. 83, R. V. – f. 86, S. N. – f.110, O. M. – f. 117, Z. M. – f. 121, U. R. – f. 129, H. M. – f. 145, H. T. – f. 152, N. M. – f. 161, B. N. – f. 18 -28 dosar_ */a2, G. G. – f. 92 dosar_ */a2, A. C. – f. 103 dosar_ */a2, C. G. – f.150 dosar_ */a2, V. V. – f. 156 dosar_ */a2, G. L. – f. 184 dosar_ */a2, K. A. și K. A. – f. 309, Amzuța M. – f. 358, T. G. și T. N. D. – f. 254, C. I. și C. L. G. – f. 333, M. M. și M. D. M. – f.258), iar inițial, la momentul introducerii acțiunii, în cartea funciară nu fusese efectuată apartamentarea blocului însă, în cursul procesului, pârâta a efectuat această apartamentare, în privința fiecărei unități locative nou formată fiind deschisă câte o carte funciară. Prin urmare, instanța s-a referit în continuare la actuala numerotare a apartamentelor și nu la cea anterioară. Instanța de fond a reținut că, problema ce se cere a fi soluționată este aceea dacă pârâta, unitate deținătoare a întregului imobil, are obligația de a vinde apartamentele. D. fiind că blocul a fost construit din fondurile statului, regimul juridic al acestuia este guvernat, printre altele, și de dispozițiile Legii nr. 85/1992. Prin acest act normativ și prin Decretul-lege nr. 61/1990 s-a conferit titularilor contractelor de închiriere dreptul de a cumpăra, la cerere, locuințele construite din fondurile statului și ale unităților economice sau bugetare de stat, cu excepția locuințelor de intervenție. Art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, făcându-se referire la locuințele construite din fondurile statului, se stabilește că acestea "pot fi cumpărate" sau "vor fi vândute" ca atare, ceea ce subliniază că nașterea raportului juridic este la latitudinea titularului contractului de închiriere, care, fără a fi legat de vreun termen, poate formula cerere de cumpărare. Prin urmare, corelativ dreptului chiriașului de a cumpăra locuința apare obligația unității deținătoare de a o vinde, vânzarea nefiind o facultate pentru deținător. Prima instanță a reținut că obligația de a vinde însă intervine doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: locuințele să fie construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la . legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare, iar locuințele să nu facă parte din categoria celor de intervenție, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992. Astfel instanța de fond a reținut că prima condiție este îndeplinită, niciuna dintre părți nesusținând că blocul a fost edificat din alte fonduri decât ale statului, astfel a apreciat ca fiind îndeplinită și a doua condiție, reținându-se totodată că este adevărat că o parte dintre reclamanți și-au schimbat locul de muncă iar aceasta este de natură a duce la încetarea contractului de închiriere însă acest lucru nu le este imputabil chiriașilor ci pârâtei, a cărei situație economică s-a deteriorat, culminând cu . insolvență. Aceasta a disponibilizat cea mai mare parte a angajaților și instanța a apreciat nedrept ca aceștia, după ce și-au pierdut locul de muncă, să fie lipsiți și de dreptul, prevăzut de lege, de a-și cumpăra locuința doar pentru că societatea la care au fost angajați a intrat în insolvență. Mai mult prima instanță a constatat că, potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 2296/2005 a Secției civilă și de proprietate intelectuală), condiția existenței unui contract scris nu este impusă de Legea nr. 85/1992, forma scrisă fiind cerută ad probationem și nu ad validitamen. Prin urmare, s-a considerat că relevant în cauză este faptul că reclamanții și intervenienții, în temeiul unor contract de închiriere, chiar dacă expirate, locuiesc în garsoniere și plătesc chirie. Cât privește ultima condiție, s-a reținut că este evident că locuințele nu sunt de intervenție, în înțelesul Legii nr. 114/1996, iar faptul că pârâta a înțeles să le califica astfel este irelevant. Aceste garsoniere sunt locuințe de serviciu și nu de intervenție și, prin urmare, din interpretarea per a contrario a art. 54 alin. 3 din Legea nr. 114/1996 rezultă că interdicția înstrăinării nu li se aplică. Ca urmare, constatând că dreptul reclamanților este unul prevăzut de lege, opozabil și pârâtei care, prin acte ale administratorului nu poate decide pur și simplu care îl respectă sau nu, instanța de fond, în temeiul textelor de lege susmenționate, a obligat pârâta să încheie, în condițiile și pe baza metodologiei de calcul prevăzută de Legea nr. 85/1992, contract de vânzare cumpărare cu reclamanții. La stabilirea prețurilor aferente fiecărui apartament, cu ocazia executării prezentei, s-a dispus ca părțile să se raporteze la calculul efectuat de expertului C. D. L., al cărui raport de expertiză (f. 301 - 318), va face parte integrantă din hotărâre. Acțiunea nu a fost admisă în privința reclamantului Rohzetzer A. T., reținându-se că acesta nu are calitatea de chiriaș al apartamentului nr. 26 (devenit nr. 28 după apartamentare). Titular al contractului aferente acestui apartament fiind reclamantul Tăședan M. și, prin urmare, acestuia instanța de fond i-a va recunoscut dreptul de a achiziționa locuința. Referitor la cheltuielile de judecată prima instanță a constat că reclamanții au plătit o expertiză pentru determinarea valorii locuințelor dar și pârâta a efectuat apartamentarea blocului și înscrierea garsonierelor în cartea funciară, scutindu-i astfel de o cheltuială pe reclamanți drept pentru care, în temeiul art. 276 Cod procedură civilă, a dispus compensarea cheltuielilor de judecată.
Împotriva hotărârii în termen legal a declarat apel pârâta solicitând în principal admiterea apelului, anularea hotărârii deoarece instanța de fond, nu putea soluționa acest dosar suspendat irevocabil prin Decizia nr. l din 16.01.2012 pronunțata de Tribunalul A. - Secția civilă, precum și trimiterea spre rejudecare a Dosarului nr._ */a2 către Judecătoria A. completul 17, iar în subsidiar admiterea apelului, schimbarea in tot a hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
În motivarea cererii arată că prin încheierea comerciala nr. 51 CC/12.10.2009 (dosar nr._ ) a Tribunalului A. s-a deschis procedura de insolvență prevăzuta de Legea nr.85/2006, în formă generală față de R. Autonoma de Drumuri Municipale A., fiind numit administrator judiciar ACTIV G. IPURL A.. La data deschiderii procedurii insolvenței, se afla pe rol dosarul civil nr._/55/2008 dosar care a fost suspendat prin încheiere la data de 13.10.2009 în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006, iar la data de 25.08.2011 a fost formulată o cerere de repunere pe rol a cauzei, respinsă prin încheierea din data de 12.10.2011 în baza acelorași motive de fapt și de drept. Ulterior prin decizia civila nr. l/R/16.01.2012 a Tribunalului A. - Secția civilă a fost respins recursul declarat de reclamanți împotriva încheierii de suspendare, acest dosar fiind suspendat irevocabil până la finalizarea procedurii insolvenței. La 27.02.2012 reclamanții au formulat în dosarul de insolventă nr._ al Tribunalului A. cereri de intervenție, iar judecătorul sindic prin sentința civilă nr. 482/27.02.2012 a dispus recalificarea cererilor de intervenție în cereri principale declinând în favoarea Judecătoriei A. competența materială de soluționare a cererilor. La această instanță s-a format dosarul nr._ */a2. La termenul din data de 11.04.2012 Judecătoria A. - completul 17, având la bază și o cerere de repunere pe rol a dosarului_/108/ 2008, a dispus trimiterea dosarului la completul 15 în vederea conexării. La termenul din 25.04.2012 Judecătoria A. completul 15 a dispus conexare dosarului nr. 5017/ 108/2009*/a2 la dosarul nr._/108/2008 considerând că în speță este operabilă excepția litispendentei. Apelanta apreciază că nu operează litispendența în situația de față în care unul din dosare, respectiv dosarul nr. l_ era suspendat irevocabil prin Decizia nr. l/R/16.01.2012 a Tribunalul A. - Secția civilă. Litispendența presupune existența a două cereri identice prin părți, obiect și cauză iar cererile să fie în curs de judecată, pentru că dacă una a fost suspendată nu mai exista in ceea ce interesează litispendența. În aceasta situație, singurul dosar aflat în stare de judecată este cel cu nr._ */a2, considerând că acesta trebuia soluționat de completul întâi investit adică Judecătoria A. complet 17.
În subsidiar, solicită admiterea apelului, schimbarea in tot a hotărârii atacate in sensul respingerii acțiunii reclamanților, arătând că prezenta acțiune este una ce vizează înstrăinarea bunului imobil al debitoarei diminuându-i astfel masa de bunuri în defavoarea creditorilor, cu precizarea că la această dată, bunul imobil a cărui vânzare se solicită stă la baza îndeplinirii planului de reorganizare adoptat și aprobat de creditorii societăți, iar nerespectarea planului, diminuează la maxim reorganizarea debitoarei cu consecința de a intra direct în faliment ceea ce contravine scopului prevăzut de legea specială respectiv legea nr. 85/2006. Prin sentința comercială nr. 2730/15.11.2010 a judecătorului sindic în dosarul_ al Tribunalului A. a fost confirmat planul de reorganizare, așadar există putere de lucru judecat în ce privește planul de reorganizare și modalitatea de înstrăinare a imobilului, iar conform pct. 3.6 din planul de reorganizare „VALORIFICAREA DE ACTIVE" principala sursă de venit și de profit este vânzarea de active printre care apartamentele din . de către judecătorul sindic clarifică faptul că prin acest plan s-a stabilit faptul că apartamentele se vor vinde de către administratorul judiciar în cadrul procedurii insolvenței, iar cererea reclamanților este o cerere ce vizează înstrăinarea bunului imobil al debitoarei RADM, diminuându-i astfel masa de bunuri in defavoarea creditorilor. Nerespectarea planului, diminuează la maxim reorganizarea debitoarei cu consecința de a intra direct în faliment, ceea ce contravine scopului prevăzut de art.3 din L nr.85/2006. Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă de o alta hotărâre, astfel, arată că, atât în doctrină cât și în practica judecătorească se face distincție intre "autoritatea lucrului judecat " și "puterea lucrului judecat", autoritatea lucrului judecat fiind o calitate pe care o are hotărârea judecătorească din momentul pronunțării sale și până în momentul în care nu mai poate fi exercitată împotriva ei nici una din căile de atac aflate la îndemâna părților, iar puterea lucrului judecat este calitatea hotărârii judecătorești care nu mai poate fi reformată sau retractata. La data introducerii prezentei acțiuni, pârâții nu au calitatea de chiriași, în consecință nefiindu-le aplicabile prevederile Legii nr.85/1992 – art. 1, iar reclamanții nu mai au calitatea de chiriași nici in situația comună prevăzută de Legea nr. 114/1996-legea locuinței nici în situația specială prevăzută de Legea nr. 85/2006. Din punct de vedere al Legii nr. l14/1996, pârâții doar susțin că au un contract de închiriere valabil dar în realitate acesta și-a încetat valabilitatea conform înțelegerii dintre părți ei nemaifiind angajații RADM de la o dată mult anterioară. Pe de alta parte, ulterior prin apariția Legii nr. 114/1996 locuințele din speță au regimul unei locuințe de serviciu, sens în care invocă art. 2 lit. d, dar și art. 51. În condițiile în care contractul de închiriere nu ar fi fost denunțat de către administratorul judiciar, acesta nu ar mai fi fost valabil de la o dată mult anterioară denunțării din mai multe motive: locuința este de serviciu; - titularii de contract nu mai sunt angajații societății; contractul de închiriere trebuia să fie anual vizat de către RADM; a încetat de drept. Prin notificările de denunțare administratorul judiciar ACTIV G. IPURL în baza art.86 din Legea nr. 85/2006 denunță contractul de închiriere aferent imobilelor din . care locuiesc reclamanții, așa încât în prezent, chiar dacă ar avea un titlu valabil, nu mai au calitatea de chiriaș datorită denunțării contractului de închiriere conform legii 85/2006. Legea generală se aplică în orice materie și în toate cazurile, mai puțin în acelea în care legiuitorul stabilește un regim special și derogatoriu, instituind în anumite materii reglementari speciale, care sunt prioritare față de norma de drept comun, ce în astfel de situații se aplică numai unde legea specială nu dispune. Consideră că norma de drept specială cuprinsă în art.86 din Legea nr.85/2006 se aplică cu prioritate față de norma comună de drept civil prevăzută de art.969 cod civil în respectarea acestui principiu. Invocă art. 7 din Legea nr. 85/1992 arătând că este o normă imperativă, iar în caz de nesocotire sancțiunea ce intervine fiind nulitatea absolută, prevăzută de altfel expres în cadrul art. 19 din aceeași lege. Prețul preferențial la care chiriașii pot cumpăra locuințele, calculat conform dispozițiilor Decretului lege nr. 61/1990, a făcut obiectul mai multor excepții de neconstituționalitate, Curtea Constituțională reținând, că normele legale care reglementează stabilirea prețului sunt constituționale. Totuși, apreciază că art. 7 alin. 1 din Legea 85/1992 încalcă prevederile art. 1 din primul protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, iar Convenția Europeană amintită face parte din dreptul intern în urma ratificării ei de către Parlamentul României în anul 1994, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, iar o normă juridică care îi obligă să vândă aceste apartamente chiriașilor foști angajați cărora le-a asigurat o locuință din surse proprii cu o chirie modică, reprezintă o sfidare a dreptului de proprietate garantat de C.E.D.O, și un tratament legal profund discriminatoriu și inechitabil, în condițiile în care spiritul dreptului privat nu poate fi decât unul de deplină echitate. Cu privire la "utilitatea publică", care ar putea justifica încălcarea proprietății, consideră că nu există nici un argument, pentru a putea considera această condiție îndeplinită în cauza dedusă judecății, iar dincolo de aceste considerente, atâta timp cât aceste legi nu intră în coliziune cu alte legi speciale, ele sunt pe deplin aplicabile, iar în cazul în care există norme speciale cu care se intră în conflict trebuie să se procedeze la interpretarea acestora pe baza mai multor criterii. Invocă art. 156 din Legea insolvenței nr. 85/2006, care arată că: „la data intrării în vigoare a prezentei legi, (este vorba despre Legea nr.85/2006) Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului...precum și orice altă dispoziție contrară se abrogă”. Prin urmare, consideră că este vorba despre o deposedare silită, dar care nu poate fi calificată drept expropriere. In al doilea rând, arată că restrângerea exercițiului dreptului de proprietate nu este proporțională cu situația care a determinat-o. Astfel, obligația de a vinde forțat bunurile din patrimoniu nu se însoțește de obligația corelativă, pentru partea care dobândește aceste bunuri, de a plăti prețul bunului la valoarea reală de circulație a acestuia, ci un preț mult inferior, stabilit imperativ prin texte legale. Respectarea unei proporționalități este cu atât mai necesară în momentul în care vorbim despre o procedură concursuală în cadrul căreia maximizarea averii debitoarei este un principiu de bază și nu în ultimul rând, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, respectarea unui just echilibru între respectarea dreptului individual de proprietate și respectarea intereselor generale ale societății presupune, cu excepția unor cazuri absolut excepționale, necesitatea ca proprietarul deposedat silit să primească o indemnizație la valoarea reală de circulație a bunului, considerând că în caz contrar, principiul proporționalității este rupt, iar proprietarul suportă o sarcină specială și exorbitantă, care constituie violarea dreptului său. Față de situația în care instanța ar aprecia că în speță se aplică dispozițiile Legii nr. 85/1992 arată că: imobilele din speța au regim de locuința de intervenție așa cum a fost ea definita de prevederile Legii nr.85/1992, ulterior prin apariția Legii nr.114/1996 de locuința de serviciu, locuințele de intervenție conform art.7 al. 7 și 8 din Legea nr. 85/1992 nu se vând. Arată că ulterior prin apariția Legii nr. 114/1996 locuințele din speță au dobândit regimul unei locuințe de serviciu, iar la punctul 6 din contractul de închiriere se prevede obligativitatea vizei anuale a contractului pentru cei care sunt salariați ai Regiei și termenul de 3 luni în care locuința trebuie eliberată și predată pentru cei care nu mai sunt angajații Regiei. În conformitate cu prevederile pct.12 f din contract; contractul se reziliază la încetarea contractului de munca al chiriașului. Or, chiar prima instanța recunoaște faptul că parte din reclamanți nu mai sunt angajați ai unității ceea ce duce la încetarea contractului de închiriere și în consecință nu este îndeplinită condiția de titular al contractului de închiriere, condiție prevăzută de Legea nr. 85/1992. Parte din reclamanți au reziliat contractele de închiriere și au încheiat cu unitatea prin administratorul judiciar contracte noi de închiriere, contracte guvernate de legea insolvenței, contracte prin care locatorul recunoaște un drept de preemțiune în eventualitatea vânzării imobilului, reclamanții la data prezentei nemaiavând calitatea de angajați ai Regiei, contractele de închiriere nu mai sunt valabile încheiate, valabilitatea acestora încetând odată cu pierderea calității de salariați, astfel că reclamanții locuiesc în apartamente în mod abuziv și ilegal, fără a mai avea acest drept.
În drept invocă prevederile art. 282 și următoarele Cod procedură civilă, art.296, art.297 alin.2 Cod procedură civilă.
Intimații au solicitat, prin întâmpinare, respingerea apelului, cu consecința menținerii sentinței civile nr. 9882/31.10.2012 a Judecătoriei A., ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecata, cu motivarea că referitor pe primul motiv de apel, care vizează anularea hotărârii atacate cu apel, apreciază că susținerile pârâtei apelante nu sunt incidente în speță, având în vedere soluția dată de către Curtea de Apel Timișoara în etapa soluționării conflictului negativ de competență. Cererea de intervenție din dosarul nr._ a Tribunalului A. a fost calificată de către instanța de fond ca fiind o acțiune principală, fiind disjunsă pricina, formându-se un număr nou de dosar iar soluția dată prin respectiva încheiere nu a fost atacată de către apelantă din această pricină, iar acum este cu neputință să facă obiect de dezbatere în apel. Cu privire la apărările care se susțin prin prisma lipsei calității de chiriaș al locatarilor, arată că, imobilul din litigiu a fost construit anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, astfel că aceste locuințe pot fi vândute titularului contractului de închiriere, indiferent de calitatea de angajat al chiriașului la unitatea deținătoare, în conformitate cu prev. art. 7 din lege, iar în ce privește calitatea de chiriaș, au probat existența raporturilor contractuale care au fost prelungite atât prin acordul scris cât și prin tacita relocațiune. Apelanta-pârâta a acceptat plata chiriei lunare aferentă fiecărui apartament iar locuințele pot fi vândute indiferent de calitatea de angajat sau nu. Mai mult, consideră că pârâta a dispus trecerea angajaților în șomaj din diverse motive iar chiriașii au optat pentru obținerea unui loc de muncă care să le asigure un trai decent în condițiile de declin financiar al angajatorului, astfel că nu se poate reține existența unei culpe pentru pierderea calității de angajat al unității pârâte și nici o condiție de admisibilitate a apelului declarat. Cu privire la criticile referitoare la caracterizarea locuinței ca fiind de serviciu sau de intervenție, consideră că nu pot conduce la respingerea acțiunii pe fond întrucât nu s-a probat acest lucru, dimpotrivă s-au încheiat contracte de închiriere și persoanelor care nu au avut niciodată calitatea de angajat al pârâtei, iar caracterizarea naturii locuinței reprezintă o simplă alegație nesusținută de probe.
În drept invocă prevederile art. 114-118 Cod procedură civilă.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, tribunalul constată că nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Este adevărat că prin decizia civilă nr. 1/R/16.01.2012 a Tribunalului A. Secția Civilă (dosar nr._/55/2008/a1) a fost respins recursul exercitat de reclamanți împotriva încheierilor Judecătoriei A. din 13.10.2009 (prin care s-a dispus suspendarea judecății acțiunii în prestație tabulară de face obiectul dosarului de mai sus, în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006) și din 12.10.2011 (prin care a fost respinsă cererea de repunere pe rol a pricinii). Însă, această soluție a avut în vedere starea de fapt de la data pronunțării fiecăreia dintre încheierile respective.
În considerentele deciziei civile se arată că dacă s-ar continua judecarea acțiunii în prestație tabulară de către judecătorie, în eventualitatea admiterii acesteia, s-ar ajunge la o vânzare a apartamentelor ce nu este controlată de lichidator și judecătorul sindic, conform art. 25 lit. i și art. 129 din Legea nr. 85/2006.
La data pronunțării deciziei civile nr. 1/R/16.01.2012 a Tribunalului A. Secția Civilă, judecătorul sindic, pe rolul căruia se afla dosarul nr._ */a2 nu soluționase încă cererea de intervenție în interes propriu formulată de reclamanții din prezenta pricină.
Prin sentința civilă nr. 482/27.02.2012 a Tribunalului A. Secția civilă (dosar nr._ *), judecătorul sindic a recalificat cererile de intervenție în cereri principale și calitatea de intervenient cu cea de reclamant. A disjuns cererile de intervenție astfel recalificate din dosarul privind reorganizarea debitoarei R. A. de Drumuri Municipale A.. A declinat, în favoarea Judecătoriei A., competența materială de soluționare a cererilor formulate de reclamanții Tădeșan M., Tădeșan M., S. N., B. N., Z. M., M. C., O. M., N. M., A. V., M. N.,, P. N., G. G., A. C., H. M., R. T., B. I., H. T., C. G., V. V., Rohzetzer A., Tasedan M., U. R., G. L. G., R. G. T., C. I., toți având domiciliul procesual ales la sediul secundar al Cabinetului Av. M. Anișoara, situat în mun. A., ., corp A, ., cod poștal_, în contradictoriu cu pârâta-debitoare R. A. de Drumuri Municipale A., cu sediul în A., .-3, jud. A., înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul A. sub nr. J_, având CUI_, reprezentată de administratorul judiciar Activ G. IPURL A. cu sediul în mun. A., ., 1, ..
În motivarea sentinței civile nr. 482/27.02.2012 (dosar nr._ *), judecătorul sindic a reținut că în speță nu sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute de art. 931 din Legea nr. 85/2006, și anume:” Obligațiile rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul judiciar/lichidator la cererea promitentului-cumpărător, dacă:
- prețul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărător;
- prețul nu este inferior valorii de piață a bunului;
- bunul nu are o importanță determinantă pentru reușita unui plan de reorganizare.”
În finalul analizei acestor condiții, judecătorul sindic a arătat că „cea mai importantă condiție – ultima cu privire la importanța bunului este, în mod evident neîndeplinită” și, declinându-și competența materială în favoarea Judecătoriei A., a îndrumat, în egală măsură reclamanții „să se adreseze Adunării creditorilor RA Drumuri Municipale A., fie direct, fie prin intermediul administratorului judiciar sau al celui special cu propunerea de cumpărare a propriilor locuințe și să negocieze, eventual prețul și termenele de cumpărare, pentru a putea să regleze chestiunile legate eventual de finanțarea prețului cu unitățile specializate.”
În atare condiții, instanța de apel reține că prin sentința civilă nr. 482/ 27.02.2012, judecătorul sindic a modificat starea de fapt avută în vedere la pronunțarea încheierilor de suspendare a judecății dosarului nr._/55/2008 și a deciziei civile nr. 1/2012 a Tribunalului A., din moment ce a considerat nu doar că nu are competența de a soluționa cererile de obligare a debitorului aflat în insolvență la vânzarea locuințelor în baza Legii nr. 85/1992, dar a și constatat că bunul imobil aflat în litigiu nu are o importanță determinantă pentru reușita planului de reorganizare a apelantei și chiar a îndrumat reclamanții să se adrese adunării creditorilor apelantei cu cererile de cumpărare a apartamentelor.
Or, în acest sens, tribunalul constată că reclamanții au demarat, în anul 2008, procedura de cumpărare a apartamentelor, în baza Legii nr. 85/1992, anterior declanșării procedurii insolvenței privitor la apelantă și, tocmai datorită nesoluționării cererilor lor de cumpărare, prin încheierea contractelor de vânzare – cumpărare, reclamanții au dedus instanței de judecată acțiunile lor civile în prestație tabulară.
Din moment ce suspendarea judecății pricinii din dosarul nr._/55/2008 a fost determinată doar de insolvența pârâtei – apelantei și, implicit, de faptul că bunul imobil făcea parte din planul de reorganizare al acesteia, iar judecătorul sindic, prin sentința civilă nr. 482/27.02.2012, a înlăturat acest motiv, considerând că poate fi realizată vânzarea apartamentelor, nu mai subzista motivul suspendării judecății dosarului nr._/55/2008, așa încât, în mod corect, a fost reluată judecata în dosarul respectiv de către prima instanță.
În aceeași măsură este corectă și dispoziția primei instanțe de admitere a excepției de litispendență cu consecință unirii dosarului nr._ */a2 cu dosarul nr._/55/2008, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 163 alin. 1 din Codul de procedură civilă: ambele acțiuni aveau aceleași părți, în aceeași poziție procesuală, același obiect și aceeași cauză, ambele dosare fiind pe rolul activ al instanței
În aceste condiții nu este întemeiată solicitarea apelantului de anulare a sentinței civile pentru motivul că alt complet de judecată trebuia să judece la Judecătoria A. cauza cu reținerea că aceasta trebuia să rămână suspendată.
Prin sentința comercială nr. 2730/15.11.2010 a Tribunalului A. Secția Comercială (dosar nr._ ), judecătorul sindic a confirmat planul de reorganizare al debitoarei R. A. de Drumuri Municipale A. și a dispus începerea reorganizării societății debitoare.
Împrejurarea că imobilul în litigiu face parte din planul de reorganizare al societății apelante nu împiedică vânzarea lui în condițiile Legii nr. 85/1992, fapt confirmat de același judecător sindic prin sentința civilă nr. 482/27.02.2012 (dosar nr._ *), judecător ce a reținut că bunul imobil în litigiu nu are o importanță determinantă pentru reușita planului de reorganizare.
În consecință, prin admiterea acțiunii în prestație tabulară nu se aduce atingere puterii de lucru judecat a sentinței comerciale nr. 2730/15.11.2010 a judecătorului sindic, cu atât mai mult cu cât reclamanții nici nu sunt părți în dosarul de insolvență.
În continuare, apelanta susține că reclamanții nu aveau calitatea de chiriași la data introducerii acțiunii, însă acest fapt este lipsit de relevanță, întrucât această calitatea de chiriași trebuie deținută la momentul formulării cererii de cumpărare, conform art. 1 și 7 din Legea nr. 85/1992, având în vedere că odată cu formularea cererii se declanșează procedura de vânzare.
În plus, apelanta se prevalează de propria culpă în susținerea acestei critici, având în vedere că deși cererile reclamanților au fost realizate anterior deschiderii procedurii insolvenței, pârâta nu le-a soluționat, așa încât după începerea procedurii de reorganizare, a avut loc disponibilizarea de către aceasta a reclamanților și s-a împlinit termenul închirierii. Pârâta a refuzat, în continuare, pe de o parte, prelungirea contractelor, pe de altă parte, vânzarea apartamentelor, deși nu avea acest drept, astfel cum s-a stabilit și prin decizia nr. 3/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Completul competent să judece recursurile în interesul legii.
Apelanta a susținut că a intervenit modificarea destinației locuințelor, în funcție de diferitele modificări legislative, în materia locațiunii apartamentelor construite de fondurile statului, arătând că inițial au fost locuințe de serviciu, apoi locuințe de intervenție. Legea nr. 85/1992 interzice vânzarea doar a locuințelor de intervenție, iar nu și a celor de serviciu. Or, din contractele de închiriere depuse la dosar rezultă faptul că locuințele în discuție erau de serviciu, iar nicidecum de intervenție.
Art. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992 republicată și modificată prevede că „Locuințele de intervenție, în sensul prezentei legi, sunt cele destinate cazării personalului unităților economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența, permanentă sau în caz de urgență, în cadrul unităților. Aceste locuințe nu se vând”, iar art. 7 alin. 8 stabilește că „Unitățile economice sau bugetare pot să dețină și să construiască din fonduri proprii locuințe de serviciu, destinate închirierii salariaților acestora, cu contract de închiriere accesoriu la contractul de muncă. Modul de administrare și eventuala înstrăinare a acestor locuințe se vor stabili de consiliile de administrație, respectiv de conducerile unităților”.
În acord cu aceste norme, art. 2 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 114/1996 republicată definește locuință de serviciu ca fiind „Locuință destinată funcționarilor publici, angajaților unor instituții sau agenți economici, acordată în condițiile contractului de muncă, potrivit prevederilor legale.”, iar art. 2 alin. 1 lit. e determină locuință de intervenție ca fiind „Locuință destinată cazării personalului unităților economice sau bugetare, care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența permanentă sau în caz de urgență în cadrul unităților economice.”
În consecință, diferența între locuințele de serviciu și cele de intervenție constă în faptul că cele din urmă au, în plus, față de cele dintâi, și scopul asigurării prezenței permanente a salariaților sau în caz de urgență în cadrul unităților economice.
Or, pe de o parte, apelanta nu a probat în nici un fel faptul că locuințele în litigiu erau de intervenție, în condițiile în care o astfel de precizare trebuia realizată în contractele de închiriere, iar, pe de altă parte, nu a dovedit nici însăși împrejurarea că deținea locuințe de intervenție și că ar fi prestat, anterior insolvenței, activități urgente pentru asigurarea desfășurării cărora să aibă nevoie de locuințe de intervenție.
O denunțare a contractelor de închiriere de către administratorul judiciar al apelantei – debitoare este lipsită de eficiență, întrucât dreptul de cumpărare al reclamanților s-a născut la data formulării cererii de cumpărare (în anul 2008, anterior declanșării procedurii insolvenței apelantei și a desemnării administratorului judiciar), aceeași dată marcând și nașterea obligației pârâtei de a vinde. Or, la momentul respectiv, aceasta nu intrase în insolvență judiciară.
Nu sunt întemeiate nici argumentele apelantei grupate sub criteriul „Aplicabilitatea generală a Legii nr. 85/1992 și a Decretului – Lege nr. 61/1990” (fila 8), privitoare la încălcarea de către art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a drepturilor omului, acestea fiind înlăturate în considerarea soluțiilor instanței supreme asupra recursurilor în interesul legii soluționate prin decizia nr. 5/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite și decizia nr. 3/2012 a ÎCCJ Completul competent să judece recursurile în interesul legii.
Astfel, prin decizia nr. 5/21.01.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în soluționarea recursului în interesul legii s-a statuat că dispozițiile Legii nr. 85/1992, republicată, sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ, reținându-se că obligația de vânzare a acestor imobile este una in rem, așa cum rezultă din analiza dispozițiile art. 1 alin. 1 și art. 7 alin. 1 din Legea nr. 82/1992. În continuare s-a stabilit că pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 85/1992, republicată, solicitantul trebuie să aibă calitatea de chiriaș în momentul realizării acordului de voință (data înaintării cererii de cumpărare), și nu la data intrării în vigoare a legii.
La fel, Curtea Constituțională a statuat, în mod constant, caracterul propter rem al obligației proprietarilor acestor locuințe de vânzare către chiriași a locuințelor, în condițiile Legii nr. 85/1992, republicată (deciziile Curții Constituționale nr. 814/2008, nr. 437, nr. 651/2009, nr. 1.146/2010 și nr. 814/2011), avându-se în vedere faptul că în cazul privatizării unităților din ale căror fonduri a fost construită locuința ce a făcut obiectul vânzării, obligația de vânzare către chiriași, prevăzută de dispozițiile Legii nr. 85/1992, republicată, este o obligație in rem, instituită în considerarea obiectului (locuință construită din fondurile unității economice sau bugetare), iar nu o obligație in personam, reglementată în considerarea subiectului de drept în sarcina căruia există obligația de vânzare (societatea comercială al cărei capital social a suferit modificări în procesul de privatizare). Prin aceleași decizii, Curtea a constatat că "textele de lege criticate nu prevăd o expropriere și nici o naționalizare sau orice altă măsură de trecere silită a locuințelor în proprietatea publică a statului”, consacrând, de fapt, o normă de justiție socială, întrucât dau „posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele la construirea cărora au contribuit direct sau indirect în vechiul sistem statal-juridic”.
Revenind la decizia nr. 5/2008, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a reținut că prin reglementarea obligativității vânzării ce intră sub incidența Legii nr. 85/1992, republicată se instituie o limitare a principiului autonomiei de voință a părților. Astfel, atât prin Legea nr. 85/1992, republicată, cât și prin Decretul-lege nr. 61/1990, s-a conferit titularilor contractelor de închiriere dreptul de a cumpăra, la cerere, locuințele sau spațiile cu altă destinație construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat, cu excepția locuințelor de intervenție, nașterea raportului juridic fiind la latitudinea titularului contractului de închiriere.
Obligația de a vinde intervine atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: locuințele să fie construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat până la . legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare, locuințele să nu facă parte din categoria celor exceptate de lege.
Or, apelanta nu a negat existența vreuneia dintre aceste condiții, invocând doar absența calității de chiriași a reclamanților la momentul înregistrării la Judecătoria A. a acțiunii în prestație tabulară.
Prin decizia nr. 3/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Completul competent să judece recursurile în interesul legii a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 și art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, s-a stabilit că aceste prevederi instituie o obligație legală pentru societățile comerciale cu capital integral privat, devenite proprietare prin privatizare, de a vinde locuințele construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, cu excepțiile prevăzute de lege. Această decizie este obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
În analiza acestui recurs în interesul legii, Înalta Curte a avut în vedere, în principal, exigențelor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale raportat la faptul că potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările ulterioare, bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, așa încât societatea comercială, în calitate de titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, deține "un bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Aceste dispoziții nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor, dreptul de proprietate nefiind unul absolut, așa încât poate fi supus anumitor limitări.
În considerentele deciziei nr. 3/2013 a Înalte Curți de Casație și Justiție se reține că obligarea unei persoane juridice de a vinde un bun din patrimoniul său, intră sub incidența dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât posibilitatea vânzării este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, constând în oferirea posibilității chiriașilor de a cumpăra locuințele, în considerarea contribuției lor la edificarea acestora, precum și a stării materiale a acestor locuințe, aducând o limitare a dreptului de proprietate al vânzătoarei, sub aspectul reglementării dreptului de dispoziție, în sensul de a o obliga să vândă. „În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu garantează în toate situațiile o compensație integrală pentru lipsirea de proprietate, iar obiective legitime, de utilitate publică, precum cele ce urmăresc măsuri de reformă economică sau justiție socială pot milita pentru o rambursare inferioară valorii de piață a bunului.” Or, tocmai din această perspectivă, nu se poate reține că, prin vânzarea acestor locuințe la un preț de protecție socială, societățile comerciale privatizate care au devenit proprietare ale unor astfel de bunuri ar fi puse în situația de a suporta o sarcină exorbitantă, pe motivul că ar fi afectată însăși substanța dreptului de proprietate
Sunt, de asemenea, neîntemeiate, și criticile apelantei grupate sub criteriul „Aplicabilitatea Legii nr. 85/1992 în ipoteza lichidării judiciare”, ce vizează prioritatea în aplicare a Legii nr. 85/2006 față de Legea nr. 85/1992, căci această problemă de drept a fost rezolvată, cu putere de lucru judecat, de judecătorul sindic, prin sentința civilă nr. 482/27.02.2012 a judecătorului sindic (dosarul nr. 5017/108/ 2009*), când a reținut că bunul imobil nu are o importanță deosebită în planul de reorganizare și a declinat competența de soluționare a cererilor de prestație tabulară ale intervenienților (reclamanți în prezenta pricină) la Judecătoria A., îndrumându-i, în același timp, să înainteze cererile lor de cumpărare și adunării creditorilor apelantei.
Obligația de a vinde locuințele nu reprezintă o deposedare forțată a apelantei, ci este consecința unei politici sociale ce are în vedere situația chiriașilor, raportat la contribuția directă sau indirectă la construirea acestor apartamente în vechiul sistem social, dar și în considerarea faptului că astfel de locuințe au fost construite, în general, din fondurile statului, având în vedere proprietatea de stat omniprezentă.
Or, din încheierea comercială nr. 51/CC/12.10.2009 a Tribunalului A. Secția Comercială – judecătorul sindic (dosar nr._ ) prin care a fost admisă cererea formulată de debitoarea RA Drumuri Municipale A. pentru deschiderea procedurii insolvenței, în temeiul Legii nr. 85/2006 rezultă că unicul acționar al acesteia este Consiliul Local al Municipiului A., ceea ce confirmă, în acest caz, prezumția construirii imobilului din fondurile statului.
În final, apelanta reia apărările privitoare la lipsa calității de chiriași a reclamanților și la regimul de locuințe de intervenție al apartamentelor, ce au fost deja analizate de instanța de apel.
Dreptul reclamanților decurge din contractele de închiriere încheiate anterior insolvenței apelantei, convenții ce erau în ființă la data formulării cererilor de cumpărare, neavând relevanță din perspectiva art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 încetarea ulterioară a locațiunii și încheierea unor alte convenții de închiriere cu administratorul judiciar al apelantei.
Pentru aceste considerente, tribunalul, în baza art. 296 din Codul de procedură civilă, va respinge apelul, ca neîntemeiat, iar, în conformitate cu prevederile art. 274 din același cod, va obliga apelanta să plătească intimaților, în solidar, suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariul avocațial a cărui plată este dovedită de chitanța nr. 7/28.02.2013 eliberată de Cabinet Avocat M. Anișoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge apelul exercitat de apelanta R. A. DE DRUMURI MUNICIPALE A., societate în insolvență, cu sediul în A., .-3, jud. A., înmatriculată la ORC sub nr. J_, Cod fiscal RO_, reprezentată de administrator judiciar ACTIV G. IPURL, cu sediul în A., .. 1, . în contradictoriu cu intimații R. T., R. G., Tăședan M., Tăședan M., M. N., B. I., A. V., P. N., C. I., M. C., C. C., R. V., S. N., O. M., Z. M., U. R., H. M., H. T., N. M., B. N., G. G., A. C., C. G., V. V., G. L., K. A., K. A., Amzuța M., T. G., T. N. D., C. I., C. L. G., M. M., M. D. M., cu dom. ales în A., ., Corp A, . (la Cabinet avocat M. Anișoara) împotriva sentinței civile nr. 9882/31.10.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._/55/2008.
Obligă apelanta să plătească intimaților, în solidar, suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată în apel.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 18 martie 2013.
Președinte Judecător Grefier
T. B. M. A. V. L.
Red. M.A./Dact. V.L./M.A.
38 ex./17.04.2013
36 com./_
Se comunică:
1. apelant R. A. de Drumuri Municipale A., prin administrator judiciar Activ G. IPURL - A., .. 1, .
2. intimații R. T., R. G., Tăședan M., Tăședan M., M. N., B. I., A. V., P. N., C. I., M. C., C. C., R. V., S. N., O. M., Z. M., U. R., H. M., H. T., N. M., B. N., G. G., A. C., C. G., V. V., G. L., K. A., K. A., Amzuța M., T. G., T. N. D., C. I., C. L. G., M. M., M. D. M. –în A., ., corp A, . Avocat M. Anișoara)
după rămânerea irevocabilă, se comunică:
Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară A. – A., .>
Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. – A., .
Primă instanță – Judecătoria A. – Judecător R. A.
| ← Rezoluţiune contract. Sentința nr. 1152/2013. Tribunalul ARAD | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
