Rectificare carte funciară. Decizia nr. 310/2013. Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 310/2013 pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 11-03-2013 în dosarul nr. 5595/55/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A. Operator 3207/2504
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.310
Ședința publică din 11 martie 2013
Președinte M. D.
Judecător M. A.
Judecător T. B.
Grefier V. M.
S-a luat în examinare recursul formulat de recurentul-reclamant O. L., în contradictoriu cu intimatul-pârât M. A. prin primar împotriva Sentinței civile nr._ din data de 13 decembrie 2012, pronunțată de Judecătoria A., în dosarul nr._, având ca obiect superficie .
La apelul nominal se prezintă reprezentantul recurentului avocat A. L. din Baroul A. și reprezentantul intimatului consilier juridic D. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este legal timbrat cu taxa judiciară de timbru în sumă de 361,00 lei și timbru judiciar în valoare de 3 lei.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentantul recurentului a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, timbru judiciar în valoare de 3 lei și practică judiciară .
Nemaifiind formulate alte cereri, ori alte probe de administrat, apreciind recursul în stare de soluționare, instanța declară terminată faza probatorie și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul recurentului solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței atacate în sensul constatării dreptului de proprietate prin construire asupra casei cu nr. administrativ 25 din . terenul proprietate a Statului Român înscris în CF nr.7714 A., cu nr.top.7358/6684, fără cheltuieli.
Reprezentantul intimatului solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate, fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului înregistrat la această instanță la data de 14.02.2012, constată că prin Sentința civilă nr._ din 13 decembrie 2012, pronunțată de Judecătoria A., în dosarul nr._, s-a respins cererea reclamantului O. L. în contradictoriu cu pârâtul M. A., având ca obiect superficie, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Pe terenul situat în .), nr.25, din mun.A., înscris în CF nr._ (nr.vechi 7714 A.), cu nr.top.7358/6684, proprietatea mun. A. se află o anexă conform Raportului de expertiză tehnică în specialitatea topografie și construcții, edificat care nu respectă condițiile minime prevăzute de Legea nr.114/1996, neputându-se vorbi de o locuință și nici de o valoare de circulație, ci de înlocuire, acest fapt presupunând dărâmarea și înlocuirea acesteia cu o construcție care să corespundă normelor tehnice.
În continuare, prima instanță a reținut faptul că, reclamantul locuiește pe ., din cartea de identitate de la fila 30 si interogatoriu întrebarea nr.1 și nr.7 de la fila 123.
Cu privire la construirea edificatului, din declarațiile martorilor și interogatoriul reclamantului rezultă că acesta a existat din timpul bunicilor reclamantului, iar după moartea acestora, reclamantul a realizat lucrări de reparații (chiar dacă reclamantul susține că a refăcut construcția de la fundație - întrebarea nr.3, martorii afirmă că „reclamantul a realizat lucrări de reparație”, respectiv „reclamantul a efectuat reparații la aceasta”, anume pereți, zidărie, acoperiș); doar martorul Dumbra I. susține că bunicul reclamantului a construit casa, fapt pe care îl cunoaște chiar de la acesta, în timp ce reclamantul afirmă că nu știe modul de dobândire de către bunicii săi a imobilului, crezând că l-au construit (interogatoriu întrebarea nr.4– fila 123), iar martorul B. F. afirmând doar că aceștia au locuit în acel imobil .
În ceea ce privește plata impozitului, chiar dacă reclamantul afirmă plata acestuia (interogatoriu reclamant întrebarea nr. 6– fila 123), acesta nu a făcut o astfel de dovadă, iar conform adresei Direcției Venituri din cadrul Primăriei mun. A. din data de 07.06.2012, imobilul nu figurează în evidențele fiscale și pentru acest teren nu se plătesc taxe și impozite.
În drept, cu privire la constatarea dreptului de proprietate, instanța de fond arată că în materia drepturilor reale, în special în cele privind dreptul de proprietate, calitatea procesuală activă se confundă cu fondul cauzei, presupunând analizarea acelorași aspecte. Prin urmare, instanța de fond a analizat aspectul invocat pe cale de excepție concomitent cu fondul cauzei, urmându-se a se pronunța o soluție unitară.
Astfel, art.492 C.civ. prevede că „Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra.” Deasemenea, art.30 alin.1 din Legea nr.7/1996 prevede că „Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul.”
S-a apreciat că, cele două articole instituie câte o prezumție relativă că orice construcție ar aparține proprietarului terenului, respectiv că o înscriere din cartea funciară prezumă că reflectă realitatea. Legea permite însă dovada contrară, cu consecința răsturnării acesteia și, implicit, dovada că, clădirea nu aparține proprietarului terenului, ci a fost edificată de altă persoană. Instanța de fond nu poate reține din situația de fapt descrisă mai sus faptul că, reclamantul ar fi construit anexa gospodărească.
Sub acest aspect, din probatoriul administrat la cererea reclamantului nu se poate reține anul construirii sau că bunicii acestuia ar fi deținut un drept de proprietate asupra edificatului, ci doar că l-au folosit și că reclamantul a realizat lucrări de reparații,în plus, având în vedere planșele foto de la dosar, precum și concluziile raportului de expertiză, nu se poate susține că edificatul prezent pe teren reprezintă o locuință, ci se impune înlocuirea acesteia.
În ceea ce privește buna sau reaua-credință a reclamantului, aspect invocat de către acesta, instanța de fond a apreciat că, reclamantul a dat dovadă de o vădită rea-credință. Conform art.486 C.civ. „posesorul este de bună-credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute” ori, reclamantul nu a făcut dovada existenței unui titlu translativ de proprietate.
Instanța de fond arată că evidențele de carte funciară au caracter public, putând fi consultate în orice moment, de orice persoană, astfel că nu se poate invoca necunoașterea titularului dreptului de proprietate, înscris încă din anul 1910; reclamantul cunoștea că terenul nu îi aparține (interogatoriu întrebarea nr.8 - fila 123), iar orice urmă de eventuală îndoială aparține culpei acestuia, care nu poate fi invocată în avantajul său.
În ce privește existența unui acord tacit al pârâtului cu privire la recunoașterea construcției, instanța de fond arată că, un efect juridic poate rezulta doar din săvârșirea de acte sau fapte, care să materializeze un acord de voință sau o atitudine din partea persoanei respective, în speță, nu s-a putut reține că proprietarul terenului cunoștea existența construcției din moment ce reclamantul nu a dovedit aducerea la cunoștința acestuia (nu a depus nici o notificare sau cerere comunicată) și nu a solicitat luarea în evidență fiscală, neachitând impozit pentru acest număr administrativ. Oricum, starea de pasivitate a pârâtului nu are incidență asupra bunei sau relei-credințe a constructorului, care trebuie apreciată raportat la starea subiectivă a acestuia dată de cunoașterea realității faptice la momentul intrării în posesie, iar nu de poziția ulterioară a proprietarului terenului. Acest aspect a fost analizat de doctrină doar cu ocazia dreptului de superficie, care nu face obiectul acestui proces (cum afirmă reclamantul la fila 100), drept care oricum nu poate fi instituit prin hotărâre judecătorească, în lipsa unui acord din partea proprietarului terenului, în acest sens fiind și Decizia nr. 386/2012 a ÎCCJ, Secția a II-a civilă. Față de acestea, instanța de fond a reținut reaua-credință a reclamantului în edificarea construcției.
Pe cale de consecință, astfel cum s-a arătat în doctrină și jurisprudență, principiul prevăzut de art.494 Cod civil, statuează că, proprietarul terenului are un drept de opțiune, anume fie devine prin accesiune și proprietarul construcțiilor cu obligația de a-l despăgubi pe constructor, fie poate solicita ridicarea lucrării, chiar cu plata unor despăgubiri în sarcina constructorului. Astfel, în absența unei convenții exprese între constructor și proprietarul terenului sau a unui acord tacit din partea proprietarul terenului cu privire la folosința terenului (care ar naște un drept de superficie, care presupune și proprietatea construcției), constructorul nu este titularul unui drept de proprietate asupra lucrării edificate pe terenul altuia, ci, cel mult, doar titularul unui drept de creanță condiționat (în funcție și de poziția proprietarului terenului), fapt care nu poate fi reținut însă în cauza de față, astfel că instanța de fond a respinge cererea astfel formulată.
Împotriva acestei soluții, a formulat recurs recurentul-reclamant O. L. solicitând casarea/modificarea Sentinței civile nr._/13.12.2012 atacate, aceasta fiind netemeinică și nelegală, în sensul admiterii cererii introductive astfel cum a fost formulată, în sensul constatării dreptului său de proprietate prin construire asupra casei cu nr administrativ 25 din . terenul proprietate a Statului R. înscris în CF nr.7714 A., cu nr. top.7358/6684 .
În motivarea poziției sale, recurentul a arătat că a dovedit prin expertiză efectuata în cauză și martorii audiați - faptul că a edificat, în urmă cu mai mult timp, o casă de locuit pe terenul proprietatea Statului Român, casă ce a fost construită pe locul unui imobil mai vechi care s-a dărâmat și care a aparținut părinților săi.
Prin urmare, recurentul constructor de buna-credință, având consimțământul tacit al proprietarului terenului - Statul Român - acord care poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv prin neformularea vreunei obiecții la edificarea construcției în speță, iar pasivitatea manifestată de proprietarul titular al fondului este generatoare de efecte juridice, convenția tacită astfel născută creând premisa instituită de art.492 C.civ, și anume de proprietate a reclamantului asupra construcției.
Din formularea acestui text de lege rezultă că se instituie o prezumție relativă legală, ce constă în dreptul de proprietate al proprietarului terenului asupra construcțiilor ori altor edificate atașate de sol, prezumție care poate fi însă răsturnată prin proba contrară. In speța este cert faptul ca aceasta dovada s-a făcut prin mijloacele de proba administrate - expertiza, martori - cât si prin atitudinea piritei care recunoaște în mod cert existența acestei construcții pe terenul proprietatea sa. De altfel, însuși instanța de fond în pronunțarea sentinței arată că„ reclamantul a edificat o construcție ...și a realizat lucrări de reparații..." prin urmare dovada ceruta de art.492 C.civ., este probata.
Recurentul subliniază faptul că, a făcut dovada edificării în totalitate și din temelii a casei aflată în litigiu -în care de altfel locuiesc-situata pe locul unei case mai vechi, aparținând bunicilor săi predecedați. Ori in sprijinul constituirii dreptului său de proprietate prin construire asupra edificatelor, recurentul reclamant a înțeles să invoce și dispozițiileart.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene al Drepturilor Omului ce consacră dreptul oricărei persoane la respectul bunurilor sale,
dispoziții perfect aplicabile conform art.11 alin.2, art.20 alin.2 Constituția României.
Prin urmare, imobilele identificate conform expertizei tehnice dispusă în cauză sunt construite de către recurentul reclamant pe un teren, proprietate a statului, dar a cărui posesia o exercită în mod pașnic și netulburat, fiind, prin urmare, constructor de bună-credință, și ca atare sunt întrunite cerințele prevăzute de art.480 si următoarele C.civ. Consideră că în mod clar sentința atacată este nelegală, cu atât mai mult cu cât vine în contradicție totală cu practica judiciară unitară instituită la
Judecătoria A., și anume acea de a permite justițiabililor aflați în atare
situație de a-și reglementa situația juridică a imobilelor în care locuiesc.
Judecătoria care, prin hotărârile pronunțate constată dreptul de proprietate prin construire al justițiabililor, drept instituit de Codul civil și practica judiciară. Dealtfel, o altă modalitate de constituire a dreptului de proprietate - solicitată de reclamant și omisă de instanța de fond - o reprezintă hotărârile judecătorești în situația în care au caracter constitutiv sau atributiv de drepturi.
Astfel, instanța de fond, în pronunțarea sentinței, constată faptul ca „existenta unui acord tacit al pârâtului cu privire la existența construcției, arată că un efect juridic poate rezultă doar din săvârșirea de acte sau fapte care să materializeze un acord de voință sau o atitudine din partea persoanei respective"" însă prima instanță se află într-o gravă eroare de apreciere, și consideră că aceasta a încălcat principiul disponibilității pârtilor, instanța fiind ținută să judece -în temeiul art.111 C.pr.civ. pe care l-a invocat în cererea introductivă - dacă reclamantul are sau nu dreptul asupra edificatelor, indiferent de atitudinea pârâtului, care, consideră că nu poate și nu trebuie să aibă dreptul a face apărări cu privire la edificate, ci doar cu privire la terenul proprietatea sa. Totodată, instanța de fond, in pronunțarea sentinței, constată faptul că „reclamantul a dat dovadă de o vădită rea credința", situație care nu poate
fi sprijinita de nici o proba administrata în cauză câtă vreme buna credința se
prezumă, și sarcina probei revine celui care alege reaua credință .Nu poate fi învinuit reclamantul de rea credința atâta vreme cât edificatul său are peste 20 de ani, timp în care pârâta și-a dat consimțământul tacit - prin neformularea nici unei obiecții la aceasta stare de fapt. Nu exista nici un temei de lege care să oblige constructorul la notificarea unui eventual proprietar ai terenului.
In sfârșit consideră că prima instanță și-a depășit în mod clar atributele puterii judecătorești și limitele cadrului juridic procesual trasat de către reclamant prin cererea introductivă, acordând atât ceea ce nu s-a cerut cât și mai mult decât s-a cerut, recalificând practic obiectul cererii introductive, fără o dezbatere contradictorie, fără a fi pus în discuția părtilor, și fără a da posibilitatea acestora să-și formuleze apărări specifice, iar pe de alta parte, consideră că aceasta a încălcat principiul disponibilității părtilor, instanța fiind ținută să judece -în temeiul art.111 C.pr.civ. pe care l-a invocat în cererea introductiva – dacă reclamantul are sau nu dreptul asupra edificatelor, indiferent de atitudinea pârâtului, care, consideră că nu poate și nu trebuie să aibă dreptul a face apărări cu privire la edificate, ci doar cu privire la terenul proprietatea sa.
Intimatul-pârât M. A. nu a depus întâmpinare .
Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate, a art 304 pct 8 și 9 și a art.304^1 Codul de procedură civilă, tribunalul constată că acesta este nefundat pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs ce vizează, faptul că,recurentul este constructor de buna-credință, având consimțământul tacit al proprietarului terenului - Statul R. prin neformularea vreunei obiecții la edificarea construcției, iar această pasivitate a proprietarului titular a creat premisa instituită de art.492 C.civ și anume de proprietate a reclamantului asupra construcției, îl va respinge ca nefondat .
Astfel, prin art.492 cod civil din 1864 (aplicabil ca temei în virtutea art.58 din Legea nr.71/2011, ce prevede,,În toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării." ) se menționa că “orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până de dovedește din contră.”
Rezultă astfel că, aceste dispoziții instituie în favoarea proprietarului terenului, o prezumție relativă de proprietate asupra construcțiilor edificate pe acel teren, prezumție ce poate sa fie însă combătută, în sensul dovedirii prin orice mijloc de probă de către un terț a faptului că el este proprietarul construcțiilor edificate, iar nu proprietarul terenului.
Potrivit art.494 alin.3 cod civil, teza a doua, dacă construcțiile au fost ridicate cu bună-credință,proprietarul terenului devine, prin accesiune, proprietarul construcției, fără a putea cere demolarea sau ridicarea ei.
Așadar, buna sau reaua credință are relevanță sub aspectul tratamentului care se va aplica constructorului: dacă el a fost de rea credință, proprietarul terenului poate să invoce accesiunea devenind proprietar al construcției sau poate să ceară demolarea construcției, pe cheltuiala constructorului; în schimb, dacă constructorul a fost de bună credință, proprietarul terenului nu va putea cere demolarea construcției, el devenind proprietarul acesteia, având obligația de despăgubire în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză, legea oferindu-i dreptul de opta între indemnizația constructorului cu o sumă de bani egală cu valoarea materialelor și prețul muncii sau plata unei sume de bani reprezentând sporul de valoare a terenului înregistrat ca urmare a edificării construcției.
Față de dispozițiile art.488 Cod civil („tot ce se unește si se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului”) si art.494 alin.1 Cod civil („daca plantatiile, constructiile si lucrarile au fost facute de catre o a treia persoana cu materialele ei, proprietarul pamântului are dreptul de a le tine pentru dânsul sau de a îndatora acea persoana sa le ridice”), în absența unei conventii între constructor si proprietarul terenului, privind dobândirea de catre constructor a dreptului de proprietate asupra lucrarilor, în mod legal,instanța de fond a respins acțiunea astfel cum a fost precizată prin înscrisul de la filele 41-42.
Împrejurarea că M. A. a tolerat efectuarea lucrărilor, ramânând în pasivitate, sunt elemente în baza cărora se poate stabili buna ori reaua-credință a constructorului, cu consecințele prevăzute de art.494 alin.2 si 3 Cod civil, însă nu pot substitui convenția la care s-a fâcut referire în paragraful anterior, conventie care nu a fost dovedită în prezenta cauză.
Nu se poate reține în speță faptul că, proprietarul terenului, respectiv Statul R. cunoștea existența construcției din moment ce, reclamantul nu a efectuat demersuri în acest sens prin aducerea la cunoștința acestuia și, un aspect foarte important -nu a solicitat luarea în evidență fiscală, pentru achitarea impozitului aferent edificatului cu nr administrativ 25 din .> Apoi, se reține că, în mod corect, prima instanță a apreciat că, reclamantul a dat dovadă de rea-credință, raportat la art.486 C.civ.„posesorul este de bună-credință când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale cărui viciuri nu-i sunt cunoscute” în condițiile în care, reclamantul nu a făcut dovada existenței unui titlu translativ de proprietate, în plus, din evidențele de carte funciară ce au caracter public, reclamantul cunoștea că terenul nu îi aparține .
Cu privire la motivul de recurs ce vizează, faptul că, prima instanță și-a depășit atributele puterii judecătorești și limitele cadrului juridic procesual trasat de către reclamant prin cererea introductivă, acordând atât ceea ce nu s-a cerut cât și mai mult decât s-a cerut, recalificând practic obiectul cererii introductive, fără o dezbatere contradictorie, fără a fi pus în discuția părtilor, fără a da posibilitatea acestora să-și formuleze apărări specifice, cu încălcarea principiului disponibilității părtilor, fiind ținută să judece în temeiul art.111 C.pr.civ. pe care l-a invocat în cererea introductivă,în sensul dacă reclamantul are sau nu dreptul asupra edificatelor, indiferent de atitudinea pârâtului, Tribunalul A. îl va respinge, de asemenea ca nefondat.
Inițial, prin cerereaînregistrată la Judecătoria A. la data de 09.04.2012 reclamantul O. L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M. A., constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra imobilului înscris în CF nr._ A. (CF vechi nr.7714 A.), cu nr. top.7358/6684, constând în teren intravilan.
Ulterior, prin cererea precizată ( filele 41-42),reclamantul O. L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M. A., constatarea dreptului de proprietate asupra construcției, situată în A., . de pe terenul înscris în CF nr._ A. (CF vechi nr.7714 A.), cu nr.top.7358/6684, cerere analizată judicios de către prima instanță, în contextul dispozițiilor legale aplicabile- art.486, art.492 și art. 494 Cod civil – fără a se considera, în acest fel că s-a depășit atributele puterii judecătorești și limitele cadrului procesual .
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, nefiind incidente nici unul dintre motivele de casare sau de modificare prevăzute de art.304 codul de procedură civilă și nici de art.304 ind.1 Codul de procedură civilă, Tribunalul A., în baza art.312 al.1 Codul de procedură civilă, va respinge recursul declarat de recurentul reclamant O. L., cu domiciliul procesual ales în A., ..19, . în contradictoriu cu intimatul-pârât M. A., cu sediul în A.,.,împotriva Sentinței nr._ din 13 decembrie 2012, pronunțată de Judecătoria A., în dosarul nr._ .
Văzând că nu se pune problema cheltuielilor de judecată;
PENTRU ACESTE MOTIV
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge recursul declarat de recurentul reclamant O. L., cu domiciliul procesual ales în A., ..19, . în contradictoriu cu intimatul-pârât M. A., cu sediul în A., ., împotriva Sentinței nr._ din 13 decembrie 2012, pronunțată de Judecătoria A., în dosarul nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 11 martie 2013.
Președinte Judecător Judecător
M. D. M. A. T. B.
Grefier
V. M.
Red.D.M..
Tehnored.M.V.
2 ex./ 02.04.2013
Nu se comunică.
Prima instanță: Judecătoria A., judecător H. Ș.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 308/2013. Tribunalul ARAD | Contestaţie la executare. Decizia nr. 197/2013. Tribunalul ARAD → |
|---|
