Obligaţie de a face. Hotărâre din 23-06-2014, Tribunalul ARAD
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul ARAD la data de 23-06-2014 în dosarul nr. 19546/55/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL ARADOperator 3207/2504
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.635
Ședința publică din data de 23 iunie 2014
Președinte C. C. A.
Judecător R. M.
Grefier L. K.
S-a luat în examinare la a doua strigare, apelul declarat de apelantul M. A. în contradictoriu cu intimatul M. A. prin Primar, împotriva Sentinței civile nr.1346 din 25.03.2014 pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal se prezintă apelantul și reprezentantul intimatului – consilier juridic C. D..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul este legal timbrat cu 20 lei taxă judiciară de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, constatându-se că la data de 6.06.2014 prin serviciul registratură intimatul a depus la dosar întâmpinare care a fost comunicată cu apelantul, iar la data de 19.06.2014 tot prin serviciul registratură apelantul a depus la dosar o cerere de amânare/suspendare a cauzei având în vedere că este posibilă soluționarea amiabilă a litigiului.
Instanța pune în discuție apelantului că a fost citat cu mențiunea de a depune la dosar originalul chitanței prin care s-a achitat taxa de timbru.
Apelantul arată că va depune originalul chitanței prin care s-a achitat taxa de timbru până la sfârșitul dezbaterilor.
Instanța pune în discuție părților cererea de amânare formulată și depusă la dosar de apelant.
Apelantul arată că își susține cererea de amânarea a cauzei și precizează că a avut înțelegeri cu primăria în acest sens și solicită ca, reprezentantul intimatului să se intereseze despre aceste înțelegeri. De asemenea, precizează că a solicitat un plan de sistematizare cu privire la parcare, să se prezinte un certificat de urbanism privind sistemul de parcare. Arată că este titularul amenajării locului de parcare pe care l-a folosit timp de 7 ani și care prin efectul legii este proprietatea sa.
Reprezentantul intimatului arată că nu are cunoștință despre aceste înțelegeri pe care apelantul susține că le-a avut cu Primăria, solicitând să prezinte înscris cele susținute.
De asemenea, precizează că parcarea este pe domeniu public, iar dacă apelantul susține că este proprietatea sa, atunci să prezinte acte doveditoare în acest sens.
În concluzie reprezentantul intimatului arată că se opune cererii de amânare formulată și depusă de apelant.
Tribunalul respinge cererea de amânare formulată și depusă de apelant având în vedere poziția procesuală a intimatului din care rezultă că nu se poate ajunge la o tranzacție.
Nemaifiind alte cereri de formulat, tribunalul reține dosarul spre soluționare și acordă cuvântul asupra apelului declarat în cauză.
Apelantul solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatului solicită respingerea apelului, fără cheltuieli de judecată.
Notă: După strigarea cauzei, înainte de sfârșitul dezbaterilor apelantul depune la dosar în original chitanța nr. XWF_ reprezentând taxă judiciară de timbru.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului înregistrat la Tribunalul A. la data de 20 mai 2014, constată că prin sentința civilă nr. 1346 din 25.03.2014 pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._ s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul M. A. – titularul Cabinetului Individual de Avocatură „Dr. M. A.”, împotriva pârâtului M. A., prin primar, având ca obiect obligația de a face, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin prezenta acțiune, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului de a amenaja o parcare rezidențială pe o suprafață de 14 mp, pe domeniul public al Municipiului A., în spatele blocului în care locuiește, pentru a-și putea parca autoturismele cabinetului de avocat și ale familiei.
Temeiul legal invocat constă în prevederile art. 1526 cod civil (art. 1079 Cod civil 1864), care reglementează punerea în întârziere a debitorului, prevederi din care nu rezultă însă un raport juridic obligațional, de drept civil, în temeiul căruia pârâtul, în calitate de proprietar/administrator al domeniului public, să poată fi obligat la amenajarea solicitată de reclamant. Cu privire la parcările de reședință în municipiul A., acestea fac obiectul Regulamentului de atribuire / licitare a locurilor de parcare în parcările de reședință din M. A., aprobat prin HCLM 439/2009, cu modificările și completările aprobate prin HCLM 100/2011, prin care s-au stabilit condițiile de atribuire / licitare a locurilor de parcare, respectiv numai după amenajarea, semnalizarea verticală și orizontală și numerotarea acestora de către administratorul parcării de reședință, administratorul fiind Primăria Municipiului A., Direcția Patrimoniu - Serviciul Administrare Parcări.
Raportat la prevederile acestui regulament, prima instanță a apreciat că nu există vreun temei legal prin care reclamantul, care și-a amenajat singur o platformă având destinația de loc de parcare pentru trei autoturisme, să fie îndreptățit să obțină obligarea pârâtului să amenajeze, semnalizeze (vertical și orizontal) și numeroteze locurile de parcare rezidențiale, precum și să-i închirieze reclamantului locurile de parcare respective, în absența unei amenajări a întregii parcări rezidențiale a blocului în care locuiește reclamantul și ulterior, a respectării procedurii de atribuire / licitare a locurilor de parcare, conform regulamentului.
În ce privește o eventuală obligație a pârâtului la efectuarea acestei amenajări complexe, prima instanță a apreciat că pârâtul, în raport de prevederile ar. 125 - 127 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, are o marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea priorităților de dezvoltare locală și alocarea fondurilor bănești aferente acestora, neputând fi obligat, pe calea unei acțiuni ca cea de față, să efectueze cu prioritate anumite amenajări în detrimentul altora.
Pentru considerentele arătate, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată. Nepunându-se problema cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărârii a declarat apel reclamantul M. A. pe care hotărâre o consideră nelegală și solicită admiterea apelului în baza art.480 alin. 1 Cod procedură civilă iar în baza art.480 alin.2 Cod procedură civilă schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată în sensul autorizării apelantului să aplice pe cheltuiala sa două dispozitive tip „parking cu încuietoare” și să achite o chirie de 100 lei pentru utilizarea terenului pe care a construit cu acceptul tacit al intimatului - construcție intrată astfel în legalitate în anul 2007(conform depoziției martorului Popovoci S., în urma cu cel puțin 5 ani) pe cheltuiala sa, investind peste 3.500 lei o platforma din pavele unde parchez cele 3 autoturisme, fără cheltuieli de judecată.
În motivare arată că prima instanță i-a respins acțiunea din cauza raționamentul greșit din considerentele sentinței atacate, motiv pentru care, soluția adoptată este nelegală, deoarece: Este adevărat că art. 2 alin. 3 din Regulamentul de atribuire/licitare a locurilor de parcare cu modificările ulterioare prevăd „Locurile de parcare din parcările reședință vor fi atribuite/licitate numai după amenajarea, semnalizarea verticală și orizontală și numărătoarea acestora de către administratorul parcării de reședința”.
În acest sens apelantul consideră că prima instanță, a omis să examineze și prin urmare să se pronunțe pe situația specială a acestuia, în sensul că: A construit parcarea în urmă cu cel puțin 5 ani (aproximativ în anul 2007), aceasta fiind verificată de 3 ori de corpul de control a Primarului, în scopul de a fi dezafectată, ceea ce nu s-a întâmplat, deoarece trecând peste doi ani de la finalizarea construcției, acesta a intrat în legalitate prin efectul Legii 50/1991 republicată, art. 31.
Acesta a fost și motivul/temeiul pentru care, nu s-a dat curs solicitării exprese de a fi dezafectată parcarea edificată de apelant prin investirea a peste 3.500 lei.
Pe considerentele de mai sus, consideră că în mod greșit prima instanță a reținut în sentința atacată la pag.3 alin.4, - „Reclamantul a solicitat ca instanța să instituie în sarcina Consiliului Local A., obligația de a amenaja o parcare rezidențială pentru acesta și familia acestuia, dar astfel de măsuri nu fac obiectul reglementărilor emise de către instanțele de judecată” în sensul că: Parcarea este amenajată deja, pe cheltuiala sa, de peste 5 ani, astfel că, nu era necesar ca intimatul să-i construiască o parcare. Parcarea a devenit o edificare a apelantului prin efectul Legii 50/1991. Justiția în virtutea rolului acesteia de a veghea și statua în privința realizării unor raporturi normale între cetățeni și luarea tuturor măsurilor pentru reglementarea acestora, nu numai că poate, ci, chiar este obligată prin intermediul magistratului, să i-a toate măsurile necesare asigurării bunei conviețuiri între cetățeni și între acestea și instituțiile statului, în condițiile legii.
Arată că a solicitat obligarea intimatului, iar în caz de refuz autorizarea apelantului pe cheltuiala sa pentru aplicarea a două dispozitive tip „parking cu încuietoare”, se impune pentru a se stopa escaladarea conduitei abuzive ale unor cetățeni agresivi care, l-au agresat pe apelant și pe soția sa în legătură cu folosirea parcării construita legal de acesta, motiv pentru care, apreciază că este greșită o asemenea poziție din partea magistratului și rezultă din aceasta neînțelegerea situației de fapt și de drept a pricinii.
De asemenea, consideră că este greșită, posibil tot urmarea a neînțelegerii cauzei, refuzul exprimat de magistrat în sentință la pag.4 alin.2 și alin.3. Această neînțelegere izvorăște din următoarele motive de fapt și de drept ale pricinii, deoarece, apelantul nu este în situația unui justițiabil care „și-a amenajat singur o platforma”.
Apelantul precizează că este titularul amenajării locului de parcare în discuție, prin efectul legii, în baza textelor invocate, altfel, de mult era dezafectată de către intimat acesta platformă, urmare a reclamațiilor făcute de cei invidioși dar, care, au refuzat când le-a solicitat, să contribuie și ei cu bani la amenajarea acesteia, pentru a o folosi în comun. Apelantul arată că nu este posibilă reglementarea parcării prin organizarea unei licitații, cum susține intimatul în condițiile în care amenajarea îi aparține și existând spațiu doar pentru cele două locuri de parcare, în rest, în jurul blocului este spațiu verde amenajat cu gazon și pomi ornamentali, nu este posibilă o licitație conform Regulamentului. În pag. 4 alin. 3, consideră că prima instanță nu a înțeles poziția intimatului exprimată prin întâmpinare.
Apelantul susține că a investit o suma importantă de bani și este legal și firesc să se folosească de rezultatul investiției, este în legalitate cu edificarea platformei, raporturile cu cei care intenționează să parcheze pe acest spațiu, pot oricând să degenereze. Nu este necesar să se investească alți bani, iar dacă sunt necesari, precizează că îi alocă el.
În concluzie apelantul arată că, intimatul nu s-a opus în adevăratul sens, admiterii acțiunii, cum greșit pretinde prima instanță, ci a invocat niște constrângeri bugetare, invocarea „lipsei de resurse bănești” este făcută în scopul de a „lasă la înțelepciunea magistratului” decizia, intimatul știind prin constatare proprie, pe teren, că, nu mai sunt necesari bani de alocat din bugetul comunității, iar dacă mai sunt îi va aloca apelantul.
Teza primei instanțe în sensul lipsei reglementării legale, în speță, este inadmisibilă, aceasta fiind sancționată de lege, în baza: art.488 alin.1 pct.5, Cod procedură civilă, apelantului producându-i-se astfel, o vătămare sancționată cu nulitatea actului/actelor procedurale lezatoare sau o hotărâre tot casabilă, în baza art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, prin încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Justiția, este datoare să soluționeze toate posibilele conflicte între cetățeni, în vederea intonării unei vieți normale în comunitate și nu poate asista pasivă, la soluționarea acestora.
În drept apelantul a invocat dispozițiile art. 466 Cod procedură civilă raportat la art. 480 Cod procedură civilă.
Intimatul a depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea apelului formulat împotriva Sentinței Civile nr. 1346 din 25.03.2014 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul_, iar pe cale de consecință respingerea acțiunii astfel cum a fost ea formulată.
În motivare arată că prima instanță a respins în mod corect și evident acțiunea apelantului având ca și obiect ,,obligarea intimatului să amenajeze o parcare rezidențială prin montarea unui dispozitiv de blocare pe suprafața de 14 mp pe care apelantul a construit-o prin contribuție proprie din pavele, pentru parcarea autoturismelor cabinetului de avocatură al acestuia și ale familiei sale”, reținând pe de o parte faptul că, raportat la prevederile HCLM 439/2009 cu modificările și completările aprobate prin HCLM 100/2011, nu există temei legal prin care apelantul, care și-a amenajat singur o platformă având destinația de loc de parcare pentru trei autoturisme, să fie îndreptățit să obțină obligarea intimatului să amenajeze, semnalizeze și numeroteze locurile de parcare rezidențiale, precum să-i închirieze acestuia locurile de parcare respective, în absența unei amenajări a întregii parcări rezidențiale a blocului în care locuiește apelantul și ulterior, a respectării procedurii de atribuire/licitare a locurilor de parcare, conform regulamentului.
De asemenea prima instanță a reținut că intimatul, în raport cu prevederile art. 125 - 127 din Legea 215/2001 a administrație publice locale, are o marja de apreciere în ceea ce privește stabilirea priorităților de dezvoltare locală și alocarea fondurilor bănești aferente acestor, neputând fi obligat, pe calea unei acțiuni ca cea de față, să efectueze cu prioritate anumite amenajări în detrimentul altora.
Intimatul precizează că în Hotărârea 439/2009 cu modificările și completările ulterioare aprobate prin HCLM 100/2011, se arată faptul că Primăria Municipiului A. va realiza amenajarea și administrarea locurilor de parcare în M. A.. Nu se precizează un termen până la care aceste lucrări de amenajare a locurilor de parcare trebuie finalizat, aceste lucrări fiind realizate în funcție de bugetul aprobat în fiecare an al unității administrative.
Dreptul de apreciere al organelor administrației publice locale reprezintă o facultate recunoscută de lege acestor subiecte de drept în alegerea soluțiilor celor mai adecvate pentru aplicarea eficientă a legii. Actele administrative sunt acte de realizare a legii, trebuie să fie în concordanță cu actul normativ și cu realitatea în care se aplică.
Consideră că actele emise de Consiliul Local A., ca și autoritate a administrației publice locale, sunt supuse controlului judecătoresc în măsura aprecierii instanței dacă actul administrativ a fost emis în limitele legii.
Potrivit competențelor stabilite prin Legea 215/2001, a administrației publice locale, Consiliul Local aprobă bugetul local, formarea, administrarea și executarea acestuia, legiuitorul conferind administrațiilor publice locale dreptul de a conduce, prin buget, treburile publice locale. Consiliul Local este organul deliberativ care are competentă exclusivă de apreciere a oportunității alocării de fonduri pentru realizarea unor obiective de acest gen. De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. 3 din Regulamentul de atribuire/licitație a locurilor de parcare în parcările reședință din Municipiu A., aprobat prin HCLM 439/2009, cu modificările și completările ulterioare aprobate prin HCLM 100/2011, prevăd: ”Locurile de parcare din parcările reședință vor fi atribuite/licitate numai după amenajarea, semnalizarea verticală și orizontală și numerotarea acestora de către administratorul parcării de reședință”.
Arată că instanța este chemată în realitate de către apelant, să instituie în sarcina Consiliului Local A. obligația de a amenaja o parcare rezidențială pentru acesta și familia sa, dar astfel de măsuri nu fac obiectul reglementărilor emise de către instanțele de judecată.
Pentru toate motivele expuse, intimatul solicită respingerea apelului formulat împotriva Sentinței Civile nr. 1346 din 25.03.2014 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul_, iar pe cale de consecință respingerea acțiunii apelantului.
Examinând apelul formulat, tribunalul apreciază că acesta este nefondat, potrivit celor ce succed:
Prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică raportând dispozițiile legale la starea de fapt reținută în baza probelor administrate.
Nu pot fi primite motivele invocate de apelant, potrivit cărora, acesta ar fi devenit proprietarul edificatului „parcare” în urma prescrierii sancțiunii contravenționale și drept urmare, intimata trebuie să-i amenajeze o parcare rezidențială. În acest sens, tribunalul reține că, pe de o parte, prescrierea dreptului de a aplica sancțiunea contravențională, reglementată de art.31 din Legea nr.50/1991 rep., nu duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției executate, ci exonerează doar constructorul de sancțiunea administrativă, iar pe de altă parte, intimata nu poate fi obligată la amenajarea unor locuri de parcare în favoarea apelantului pentru considerentele expuse de prima instanță. Astfel, din prevederile Regulamentului de atribuire a locurilor de parcare în parcările de reședință din M. A., aprobat prin HCLM 439/2009, cu modificările și completările aprobate prin HCLM 100/2011, prin care s-au stabilit condițiile de atribuire / licitare a locurilor de parcare, nu rezultă un temei legal prin care apelantul-reclamant, care și-a amenajat singur o platformă având destinația de loc de parcare pentru trei autoturisme, să fie îndreptățit să obțină obligarea intimatului-pârât să amenajeze, să semnalizeze și să numeroteze locurile de parcare rezidențiale, precum și să-i închirieze reclamantului locurile de parcare respective, în absența unei amenajări a întregii parcări rezidențiale a blocului în care locuiește reclamantul și ulterior, a respectării procedurii de atribuire / licitare a locurilor de parcare, conform regulamentului. În egală măsură, nu rezultă nici obligația intimatului-pârât de efectua o amenajare pentru apelantul-reclamant, intimatul beneficiind, conform legii administrației publice locale, de o marjă de apreciere în ce privește alocarea fondurilor necesare pentru amenajarea parcărilor, neputând fi constrâns să acorde preferință anumitor cetățeni.
Din expozeul de mai sus rezultă că apelul declarat este nefondat, urmând a fi respins în baza art.480 alin.1 Cod procedură civilă.
Văzând că nu se pune problema cheltuielilor de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelantul M. A. CNP_ cu domiciliul în A., Calea Radnei, ., ., județ A., în contradictoriu cu intimatul M. A. PRIN PRIMAR cu sediul în A., str. ., județ A., împotriva Sentinței civile nr.1346 din 25.03.2014 pronunțată de Judecătoria A..
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 23.06.2014
Președinte, Judecător,
C. C. A. R. M.
Grefier,
L. K.
Red.CCA/Thred.LK
Data:27.06.2014
4ex.2com./
Se comunică:
apelantul M. A. cu domiciliul în A., Calea Radnei, ., ., județ A. intimatul M. A. Prin Primar cu sediul în A., str. ., județ A.
Prima instanță – Judecătoria A. – judecător H. B.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 206/2014. Tribunalul ARAD | Validare poprire. Decizia nr. 214/2014. Tribunalul ARAD → |
|---|
