Anulare act. Hotărâre din 02-12-2015, Tribunalul ARGEŞ
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul ARGEŞ la data de 02-12-2015 în dosarul nr. 3763/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL ARGEȘ[*]
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 3763/2015
Ședința publică de la 02 Decembrie 2015
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE D. D. A.
Judecător R. V.
Grefier A. M. S. P.
Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de apelanta-pârâtă S.C. V. R. S.A. PRIN REPREZENTANT LEGAL împotriva sentinței civile nr. 108/05.02.2015 și împotriva încheierilor premergătoare pronunțate de Judecătoria Curtea de Argeș în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimatul- reclamant - M. N., având ca obiect- anulare act
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns pentru intimatul- reclamant - M. N. procurator M. N. asistat de avocat S. I. cu împuternicire avocațială pe care o depune la dosar, lipsă fiind apelanta-pârâtă S.C. V. R. S.A. PRIN REPREZENTANT LEGAL
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează stadiul procesual ca fiind primul termen de judecată.
Apărătorul intimatului- reclamant depune la dosar întâmpinare într-un singur exemplar.
Tribunalul, din oficiu, invocă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Argeș -Secția Civilă în soluționarea căii de atac a apelului, având în vedere calitatea de profesioniști a apelantei-pârâte S.C. V. R. S.A. PRIN REPREZENTANT LEGAL și existența Tribunalului Specializat Argeș ca instanță distinctă înființată prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 2624/C/2004, excepție pe care o pune în discuție .
Apărătorul intimatului- reclamant, având cuvântul, arată că Tribunalului Specializat Argeș este competent în soluționarea căii de atac a apelului.
Tribunalul rămâne în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale a Tribunalului Argeș -Secția Civilă în soluționarea căii de atac a apelului.
TRIBUNALUL
Asupra cauzei civile de față, constată:
Sub nr._ 16 ianuarie 2013 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Argeș cererea formulată de reclamantul M. N. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A., prin care s-a solicitat să se constate caracterul abuziv și pe cale de consecință anularea clauzelor contractuale prevăzute în convenția de credit nr._/04.04.2008 menționate în condițiile speciale ale convenției, respectiv nr._/04.04.2008, menționate în condițiile speciale ale convenției, respectiv pct. 3, lit. d și e, pct. 5 lit. a, pct. 5 lit. b, pct. 5 lit. d și cele prevăzute în condițiile general ale convenției respectiv pct. 3.5, 3.6, 3.10, 3.11, 6 alin. 4 și 10.1, precum și stabilirea pe cale judiciară a modalității de calcul a dobânzii.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în baza prev. Legii 193 din 2000 are calitatea de ,,consumator” și a încheiat cu S.C. V. R. S.A, prin Sucursala Curtea de Argeș, contractul de credit nr._/04.04.2008, iar raportat la prevederile articolelor 1, 2 alin. 1), 4, 6 și 7 ale Legii 193 din 2000 privind clauzele abuzive cu aplicarea prevederilor art. 27, art. 56 teza ultima, art. 74, 76, 78, 79 ale Legii 296 din 2004 privind codul consumului, la încheierea contractului de credit S.C. V. R. S.A. urma a se abține de la inserarea în convenția de credit a unor clauze abuzive de natură a crea un dezechilibru evident în defavoarea consumatorilor, dar în ciuda acestor obligații legale instituția de credit a inserat texte al căruia caracter abuziv este evident. Reclamantul a detaliat clauzele apreciate ca fiind abuzive, arătând că sintagma ,,schimbări semnificative pe piața monetară” este echivocă creând posibilitatea majorării dobânzii prin invocarea unor criterii neprecizate exact, că D. 7,02 % este un termen evident tehnic nicăieri detaliat ca și conținut, implicând cunoștințe de specialitate, fără o precizare potrivit căreia să poată aprecia care sunt criteriile de variație a D. și care este implicația acestora în calculul datoriei, că în cazul comisionului de risc 0,22 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată durata de derulare a Convenției de credit, banca introduce un concept fără nici un fel de explicații asupra a ce înțelege prin ,,risc”, iar orice risc de neexecutare este integral acoperit în condițiile în care restituirea este garantată ipotecar, că referitor la comisionul de analiză textul este echivoc, nu cuprinde niciunde care sunt prestațiile realizate de bancă denumite generic ,,analiză”, că nici despre comisionul de administrare garanții, contraprestația băncii referitor la acest comision nu este nicăieri explicitată, în mod evident banca neadministrând în nici un fel garanția constituită. Reclamantul a mai arătat că pentru consumator, problema prețului pe care îl are de achitat pentru prestația băncii este fundamentală, iar la secțiunea ,,Definiții” se menționează că valoarea pe care o are de plătit lunar se calculează după formula: „Suma principală x rata dobânzii curente/12[1-1/(1+rata dobânzii curente/12) număr de luni)”, iar o formulă de acest tip necesită cunoștințe temeinice de matematică, ea putând fi respectată numai dacă ar fi fost explicată măcar la un nivel mediu. Totodată, dată fiind menționarea în interiorul formulei de calcul a anuității a noțiunii de ,,dobânzii curente”, în mod imediat a încercat a identifica criteriul de calcul al acesteia, or nu este explicată legătura între D. și dobânda curentă, pentru a se înlătura echivocurile în înțelegerea conceptului de dobândă. Despre dobândă, reclamantul a arătat că dobânda anulată efectivă induce un echivoc evident, nefiind clar identificat care este varianta aplicabilă prezentei relații juridice, cea a restituirii creditului în rate, sau cea pentru rambursarea creditului în anuități, iar la costuri suplimentare se induce în sarcina consumatorului obligații fără o determinare exactă, care pot apare ulterior, instituția bancară introducând o evidentă clauză abuzivă. Reclamantul a susținut că, consecința anulării clauzelor abuzive, sunt două efecte de natură juridică: necesitatea impunerii pe cale judiciară a unei formule de calcul a dobânzii în raport de moneda de acordare a creditului care este francul elvețian ,,CHF”; restituirea sumelor plătite nedatorat de către reclamanți, încasate fără temei de bancă. În drept, s-au invocat art. 1, 2 alin. 1) 4, 6 și 7 ale Legii 193 din 2000 privind clauzele abuzive cu aplicarea prevederilor art. 27, art. 56 teza ultima, art. 74. 76, 78, 79 ale Legii 296 din 2004. Ca probe, s-au solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu și expertiză.
Odată cu cererea de chemare în judecată, reclamantul a depus și înscrisuri (convenția de credit nr._/4 aprilie 2008 încheiată de reclamantul M. N. și pârâta S.C. V. R. S.A.).
La data de 12 martie 2013 s-a înregistrat la dosar întâmpinarea formulată de pârâta S.C. V. R. S.A., prin care s-a solicitat respingerea acțiunii reclamantului, ca fiind neîntemeiată. Pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând respingerea acțiunii reclamantului îndreptată împotriva acestei pârâte ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, întrucât reclamantul a înțeles să cheme în judecată SUCURSALA CURTEA DE ARGEȘ a ., deci a unei societății comerciale fără personalitate juridică, menționând faptul că efectele juridice ale convenției de credit nr. 0147/43/04.04.2008 s-au produs pe de o parte între reclamant și societatea ,,mamă” ., nicidecum față de Sucursala Curtea de Argeș. A mai precizat că această din urmă societate comercială a acționat în calitate de mandatar, de reprezentant al ., astfel încât nefiind titularul drepturilor și obligațiilor care ar decurge din convenția de credit nr._/04.04.2008, nu poate justifica calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză. Pârâta a mai susținut că sucursala bancară nu are personalitate juridică potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990, și art. 7 din OUG nr. 99/2006 și nici organe proprii de conducere, motiv pentru care, conform dispozițiilor art. 41 alin. 2 C.pr.civ. nu poate avea calitatea de pârâtă. Pârâta a invocat și excepția inadmisibilității cererii reclamantului de se constata caracterul abuziv al anumitor clauze inserate convenția de credit nr._/04.04.2008 și anularea acestora, arătând că operațiunile bancare efectuate de pârâtă fac parte din obiectul său de activitate, obiect cu caracter comercial conform art. 3 pct. 11 din Codul comercial, unde în mod expres este stabilit faptul că se consideră fapte de comerț operațiunile de bancă și schimb. S-a mai menționat că pârâta este o persoană juridică, o societatea comercială bancară, iar pretențiile solicitate de către reclamant sunt pur comerciale, decurgând din activitatea bancară, astfel că și din punct de vedere subiectiv, obligația dedusă judecății este supusă legii și jurisdicției comerciale, conform art. 56 din Codul comercial. Pârâta a susținut că astfel, înțelegând să introducă o cerere de chemare în judecată, având caracter patrimonial, fără ca anterior acestui aspect să îndeplinească dispozițiile imperative și expres prevăzute de art. 720 (1) C.pr.civ., se impune ca acțiunea reclamantului să fie respinsă, deoarece norma reglementă de art. 720 (1) C.pr.civ., este una de ordine publică, astfel încât nerespectarea acesteia atrage anularea actului în conformitate și cu dispozițiile art. 105 alin. 1 C.pr.civ. S-a mai arătat că aceeași dispoziție de ordin imperativ este de asemenea reglementă și în dispozițiile art. 109 alin. 1 C.pr.civ. unde se statuează în mod expres că: ,,sesizarea instanței de judecată se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile dacă legea prevede în mod expres aceasta”, adică doar după ce anterior a fost îndeplinită procedura prealabilă reglementă expres de legiuitor în art. 720 alin. 1 C.pr.civ. Pârâta a mai menționat că din conținutul cererii de chemare în judecată cât și din motivarea acesteia rezultă că au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 193/200 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori și agenții economici, dar legiuitorul a reglementat în conținutul acestui act normativ două proceduri distincte. Pe de o parte, în conformitate cu dispozițiile art. 8 – 12 și art. 13, consumatorul se poate adresa cu o plângere ANPC, care are obligația de a controla agentul economic, iar în împrejurarea în care decide că ar exista anumite clauze ce ar putea avea un caracter abuziv, învestește instanța de judecată, să se pronunțe asupra acestora, situație în care consumatorul poate interveni în proces prin formularea unei cereri de intervenție. Pe de altă parte însă, în art. 14 din Legea nr. 193/2000, același legiuitor a stabilit și posibilitatea consumatorului de a se adresa direct instanței dar nu în temeiului dispozițiilor speciale, ci ale dreptului comun, respectiv Codul civil și Codul de procedură civilă. Soluționarea acțiunii în temeiul dispozițiilor dreptului comun, are la baza procedura aleasă (electa una via…) de către reclamant, respectiv aceea de a formula direct în fața instanței de judecată o acțiune în anulare. S-a mai susținut că dispozițiile art. 14 din Legea 193/2000, reprezentând o excepție de aplicabilitate a legii speciale, sunt de strictă interpretare, astfel încât nu pot exista derogări de la aceasta regulă, decât sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. 2 C.pr.civ., iar Curtea Constituțională în decizia nr. 1535/17.11.2009 reglementează chiar tipul răspunderii civile a agentului economic, respectiv o răspundere civilă delictuală. Pârâta a apreciat astfel că cererea de chemare în judecată ar trebui respinsă ca întemeiată, în speța nefăcându-se dovada lipsei consimțământului, cauzei ilicite. Faptul că s-au schimbat datele realității pe parcursul derulării contractului, în sensul că urmare a actualei crize economice veniturile reclamantului s-au diminuat probabil și nu mai poate achita ratele creditului, nu conduce la afectarea consimțământului părții dezavantajate. Contractul de credit implică o restituire în viitor și prin urmare, presupune rambursarea unei valori mai mari și nu se poate reține că lipsește cauza pe motivul că banca și-a propus încă de la închiderea contractului să executare garanțiile reclamantului. Cauza obligației, scopul imediat, că rațiune pentru care reclamantul a încheiat convenția, s-a bazat pe interdependența care există între obligațiile reciproce în momentul contractului, iar scopul imediat a fost finalitatea care a determinat pe fiecare dintre părți să încheie contractul. Mobilul concret, cauza determinată avută în vedere de reclamant a fost să obțină un credit, o sumă de bani (pe care a obținut-o), iar a băncii să presteze acest serviciu financiar pentru a obține un profit (banca câștigă din dobânzi și comisioane) și este normal să fie așa pentru că realizarea unui câștig este de esență. În aceste condiții, pârâta a susținut că nu se mai poate reține lipsa cauzei (definiția obiectivă întemeiată pe articolul 966 Cod civil) și nici un mobil ilicit, determinant, în faptul încheierii contractului (definiția subiectivă). În plus, existența cauzei ca și caracterul ei real și licit, sunt prezumate jurist tantum potrivit articolului 967 Cod civil, până la proba contrară. În acest context, pârâta a arătat că nu se poate aprecia că la data contractării clauzele au fost valabile, iar la data executării obligației de restituire a creditului cu accesoriile convenite sunt nule absolut pentru lipsa de cauză și pentru încălcarea principiului consensualismului. Pârâta a mai menționat că dacă se consideră totuși ca în cauza sunt aplicabile dispozițiile art. 14 din Legea 139/2000, care implicit conduc la inaplicabilitatea dreptului comun, solicită respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă, raportat la dispozițiile art. 13 din acest act normativ. S-a arătat că reclamantul solicită anularea doar în parte a clauzelor contractuale, deci nu în totalitate a contractului și decide totodată continuarea acestuia în aceasta formă, respectiv cu inexistența clauzelor anulate, or distincția făcută de legiuitor între modificare și anulare este clară, strict determinată, neputându-se face confuzie între acești doi termeni și efectele juridice pe care le-ar crea. Ca atare, dacă reclamantul aprecia ca în cauza convenția de credit trebuia continuată, ar fi trebuit să indice o soluție privind modificarea clauzelor (însă nu a sesizat în acest sens instanța ci doar cu privire la anulare), continuarea fiind posibilă doar că existența acestor clauze modificate însă. Pârâta a mai susținut că pentru a putea fi reținut caracterul abuziv al unei clauze contractuale, din prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000, trebuiesc avut în vedere și coroborate între ele dispozițiile legii. În ceea ce privește posibilitatea negocierii clauzelor a căror anulare se solicită, reclamantul susține că nu ar fi avut posibilitatea și puterea de a schimba sau a exclude aceste cauze. În cauza aceasta prevedere nu este îndeplinită, întrucât comisionul de risc a fost cunoscut de părți în momentul încheierii convenției, a fost prevăzut în mod expres atât cuantumul procentual – 0,22 % în dispozițiile art. 5 lit. a din convenție cât și suma totală pe care reclamantul ar fi trebuit să o achite pe parcursul perioadei contractuale – în conținutul planului de rambursare, pe care reclamantul l-a semnat în acel moment, și față de care nu ar putea susține azi ca nu cunoaște ce a semnat, neputând invoca necunoașterea legii, în condițiile în care planul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar comisionul de risc face parte din prețul contractului. S-a mai invocat faptul că Directiva UE dar și dispozițiile art. 2 din Legea 363/2007 au în vedere conceputul de ,,consumator mediu” al reclamantului, or din conținutul argumentelor pe care le aduce reclamantul cu privire la anularea clauzelor contractuale se subînțelege scopul, interesul acestuia de a obține o reducere a contraprestației ce îi revine, iar atât dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 CEE cât și dispozițiile art. 4 alin. 65 din Legea nr. 193/2000 menționează în mod expres că nu poate fi analizat caracterul abuziv al unei clauzei din prisma cerinței de preț. S-a mai susținut că, clauza comisionului de risc a fost introdusă pentru a preîntâmpina imposibilitatea reclamantului de a rambursa suma împrumutată și nu poate fi reținută confuzia pe care reclamantul o face în privința asigurării rambursării sumei împrumutate prin instituirea unei garanții cu cea de plată a împrumutului. În cazul în care reclamantul nu și-ar mai putea achita ratele de credit, contractul ar deveni scadent și de la aceasta dată, în conformitate cu art. 4 din Condițiile Speciale se adaugă atât comision de penalizare (până la data declarării scadenței) cât și dobânda penalizatoare (de la data scadenței), astfel încât se majorează costul contractului, ca o sancțiune a faptului că reclamantul nu ți-a îndeplinit obligația contractuală. Toate aceste penalități de întârziere pot deveni suplimentarea costului stabilit de părți în contract și deci nu pot fi acoperite de asigurări, deoarece asigurarea realizată de către reclamant acoperă strict suma împrumutată, însă în împrejurarea în care acesta nu își mai achita ratele, penalitățile de întârziere pot depăși suma principală. Dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 prevăd în același sens faptul că evaluarea clauzelor abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. În măsura în care reclamantul nu ar fi fost de acord cu aceasta suma ar fi avut posibilitatea refuzării plății în luna imediat următoare când acest aspect a fost constatat și implicit a rezilierii contractului cu consecință returnării sumei de bani, or plata efectuată de către reclamant fără niciun fel de obiecție la acel moment reprezintă o acceptare tacită a modului în care pârâta a înțeles să își execute contractul. Pârâta a mai arătat că se confundă de asemenea noțiunea de ,,dezechilibru semnificativ” în accepțiunea normelor comunitare, reclamantul raportându-se și de aceasta dată la suma pe care ar trebui să o plătească consumatorul, or din dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE rezultă fără puțină de tăgadă, că suntem în prezenta unui dezechilibru semnificativ doar în împrejurarea în care exista obligații doar pentru consumator, furnizorul neasumându-și o contraprestație. Pârâta V. R. SA a susținut că și-a asumat obligația împrumutării reclamantului, obligație îndeplinită prin virarea sumei în contul curent al acestuia, riscul ca acest împrumut să nu mai poată fi returnat, administrarea împrumutului în toată perioada de contractare, etc. evidențiate în dispozițiile art. 7.1. din condițiile generale. S-a mai menționat că redactarea contractelor de credit ale ., a avut la baza Directivele Comunității Europene, respectiv Direcția 87/48/CE. S-a susținut că includerea în prețul contractului atât a comisionului de risc cât și a dobânzii este în conformitate cu dispozițiile art. 3 lit. g din Directiva 2008/48/CE, astfel că datorită faptului că reprezintă un cost, deci un preț al contractului, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 care transpun dispozițiile art. 4 alin. 2 ale Directivei 93/13/CEE, este imposibil ca instanța de judecată să constate caracterul abuziv al clauzelor, dispozițiile legale menționate interzicând în mod expres acest aspect. Pârâta a mai arătat că, clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului – astfel cum a statuat cu putere de lucru judecat și Înalta Curte de Casație și Justiției în Decizia nr. 4685/27.11.2012. Pârâta a mai precizat că în convenția de credit semnată de către reclamant, în mod expres banca a menționat care este motivul întemeiat care i-ar permite modificarea dobânzii, respectiv apariția unor schimbări semnificative pe piața monetară, iar sintagma ,,schimbări semnificative, se referă la variațiile valorilor indicilor de referință ai pieței monetare, față de valoarea acestora la data de referință (ex. data acordării creditului, data revizuirii dobânzii curente etc. A mai precizat că prin indici de referință se înțelege LIBOR EUROBOR LIBOR CHF, termeni care se regăsesc în contractul de credit semnat de către reclamant și care totodată sunt definiți într-un limbaj destul de clar cât să permită unui simplu consumator să îi înțeleagă. Pentru aceste considerente, expuse pe larg, pârâta a arătat că solicită respingerea acțiunii reclamantului ca fiind neîntemeiată. Ca probe, a invocat: înscrisuri, interogatoriu reclamantului cât și orice alta proba ar reieși necesară din dezbateri.
La dosar s-a înregistrat și cererea completatoare formulată de reclamant, în sensul că solicită introducerea unui petit accesoriu, prin care solicită obligarea la plata sumei de 5.291,47 CHF echivalent în lei 18.710 RON cu titlu de restituire comisioane abuzive.
Prin decizia nr. 79/12 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr._ s-a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Argeș în soluționarea cauzei și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Curtea de Argeș.
Dosarul s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Curtea de Argeș la data de 4 aprilie 2013 și s-a dispus citarea părților.
La data de 22 aprilie 2013 s-a înregistrat la dosar cererea formulată de reclamant, prin care a înțeles să întregească obiectul cererii în sensul solicitării ca, pe cale de consecință a admiterii petitelor anterior formulate, să fie obligată pârâta la plata sumei provizoriu calculate de 6.791, 24 CHF echivalent a 60.088 RON.
Prin încheierea de ședință din data de 22 aprilie 2013, în temeiul art. 242 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, s-a suspendat judecata pentru lipsa părților.
La cererea reclamantului înregistrată la data de 10 iunie 2013 s-a dispus repunerea pe rol a cauzei și s-au citat părțile.
La data de 5 septembrie 2013 s-a înregistrat la dosar completarea la întâmpinare formulată de pârâtă față de cererea completatoarea depusă de către reclamantul M. N., prin care pârâta a arătat că își menține toate apărările dezvoltate prin întâmpinarea anterior formulată. A mai menționat că solicită ca reclamantul să precizeze capătul de cerere introdus prin cererea completatoare sub aspectul modului de calcul a pretențiilor, precum și că reclamantul nu a precizat nici un temei de drept aplicabil acestui capăt de cerere, cum de altfel nu a precizat nici temeiul de drept procedura al cererii. În lipsa acestor elemente, pârâta a apreciat că este în imposibilitatea de a analiza temeiul acțiunii formulate de reclamant, nu poate formula apărări pertinente și îi este afectat grav dreptul la apărare. Pârâta a invocat în continuare excepția lipsei capacității de folosință a Sucursalei V. R. SA, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei sucursale, apreciind că raporturile comerciale s-au desfășurat între Volksabnk R. SA (societatea mamă) și reclamant, sucursala neavând vreo implicare contractuală, excepția inadmisibilității acțiunii sub aspectul nerespectării dispozițiilor art. 720 ind. 1 C.pr.civ. – lipsa procedurii prealabile a concilierii, excepția inadmisibilității acțiunii privind cel de-a doilea capăt de cerere al cauțiunii, respectiv solicitarea ca instanța de judecată să stabilească modalitatea de calcul a dobânzii. A susținut că raporturile contractuale sunt stabilite de părți pe baza voinței lor liber consimțite, fără intervenția unui terț, instanța de judecată fiind chemată numai să analizeze asupra prevederilor deja existente și nu să creeze prevederi noi, precum stabilirea viitoare a modului de calcul a dobânzii. Calculul dobânzii va suferi modificări implicite în situația în care instanța va admite total sau parțial acțiunea, dar acest aspect nu poate conduce la situația impunerii unei alte modalități de calcul al dobânzii, de către un terț (chiar și instanța de judecată) care nu a fost parte în convenția de credit. Pârâta a solicitat proba cu înscrisuri și interogatoriul reclamantului, precum și orice alte probe utile în cauză. În drept, s-au invocat art. 112, art. 115 C.pr.civ., art. 969 cod civil și orice alt text legal aplicabil în speță.
La data de 6 septembrie 2013 s-a înregistrat la dosar o cerere formulată de reclamant, prin care a arătat că solicită a se constata caracterul abuziv al comisionului intitulat „de risc” și ulterior redenumit „de administrare” ce totalizează în moneda națională o valoare de 19.049 ron.
La data de 6 septembrie 2013 s-au înregistrat la dosar înscrisurile depuse de pârâtă (diverse hotărâri judecătorești, oferte credit Wolksbank).
Prin încheierea de ședință din data de 6 septembrie 2013 instanța a luat act că reclamantul a precizat că valoarea pretențiilor sale este de 19.049 lei.
La data de 4 octombrie 2013 s-au înregistrat la dosar înscrisurile depuse de reclamant (corespondență, contracte de credit similare, jurisprudență).
Prin încheierea de ședință din data de 4 octombrie 2013 instanța a respins excepția lipsei capacității de folosință și excepția lipsei capacității procesuale pasive a pârâtei, excepție invocată de pârâtă.
Prin încheierea de ședință din data de 11 octombrie 2013 instanța a respins ca nefondată excepția inadmisibilității invocată de pârâta ..
Părțile au mai depus la dosar diverse înscrisuri.
S-a interogat pârâta la cererea reclamantului, s-a interogat reclamantul la cererea pârâtei și s-a realizat o expertiză judiciară în specialitatea contabilitate de către experta Z. G. (raportul de expertiză a fost înregistrat la dosar la data de 16 septembrie 2014).
Prin sentința civilă nr.108/5.02.2015 Judecătoria Curtea de Argeș a admis în parte acțiunea, a constatat ca fiind nule următoarele clauze din convenția de credit nr._/4 aprilie 2008 încheiată de reclamantul M. N. și pârâta S.C. V. R. S.A.: clauza de la pct. 3 lit. d din partea intitulată „Condiții speciale ale convenției”; clauza de la pct. 5 lit. a din partea intitulată „Condiții speciale ale convenției”; clauza de la pct. 5 lit. b din partea intitulată „Condiții speciale ale convenției”; clauza de la pct. 5 lit. d din partea intitulată „Condiții speciale ale convenției”; clauza de la pct. 3.5 din partea intitulată „Condiții generale ale convenției”; clauza de la pct. 3.6 din partea intitulată „Condiții generale ale convenției”; clauza de la pct. 3.10 din partea intitulată „Condiții generale ale convenției”; clauza de la pct. 10.1 din partea intitulată „Condiții generale ale convenției”.
A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 16.169,94 lei.
A obligat pe pârâtă la 2.659,5 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut următoarele:Între reclamantul M. N., în calitate de împrumutat, și pârâta S.C. V. R. S.A., în calitate de bancă, s-a încheiat convenția de credit nr._/4 aprilie 2008, prin care banca i-a acordat împrumutatului un credit în valoare de 50.000 CHF, pe o durată de 228 luni de la data încheierii convenției.
În acest contract de credit s-au inserat diverse clauze contractuale, printre care și clauzele ce fac obiectul litigiului de față, clauze despre care reclamantul susține că sunt abuzive și solicită constatarea nulității acestora.
Clauza de la pct. 3 lit. d din partea intitulată „Condiții speciale ale convenției” se referă la „data ajustării dobânzii”, și prevede că ,,Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.
Clauza de la pct. 5 lit. a din partea intitulată „Condiții speciale ale convenției” se referă la „comision de risc” și prevede că „0,22 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată durata de derulare a prezentei Convenții de credit”.
Clauza de la pct. 5 lit. b din partea intitulată „Condiții speciale ale convenției” se referă la „comision de analiză dosar credit” și prevede că „CHF 60 … la cursul de schimb practic de bancă; se plătește integral, cel mai târziu la data încheierii convenției de credit (a fost plătit în data de 28.03.2008)”.
Clauza de la pct. 5 lit. d din partea intitulată „Condiții speciale ale convenției” se referă la „comision administrare garanții” și prevede că „RON 743 ….datorat și plătibil la data semnării prezentei convenții de credit”.
Clauza de la pct. 3.5 din partea intitulată „Condiții generale ale convenției” se referă la „comisionul de risc” și prevede că „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicabil la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestui se stabilesc în Condițiile speciale”.
Clauza de la pct. 3.6 din partea intitulată „Condiții generale ale convenției” se referă la „comisionul de administrare” și prevede că „pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului acordat, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de părți în baza convenției, împrumutatul datorează băncii un comision; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestui se stabilesc în Condițiile speciale”.
Clauza de la pct. 3.10 din partea intitulată „Condiții generale ale convenției” se referă la „comision de administrare garanții” și prevede că „pentru administrarea de către bancă a fiecăruia dintre bunurile asupra căruia se constituie garanțiile reale imobiliare, împrumutatul datorează și va plăti băncii, pentru primii trei ani din durata creditului, un comision ale cărui scadențe și valoare se stabilesc în Condițiile speciale”.
Clauza de la pct. 10.1 din partea intitulată „Condiții generale ale convenției” se referă la „costuri suplimentare” și prevede că „Referitor la convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative aplicabile…”.
Ulterior încheierii contractului în discuție, a existat o corespondență între părți, în vederea stingerii litigiului prin conciliere, dar întrucât litigiul apărut între părți nu a fost soluționat amiabil, reclamantul a formulat acțiunea de față.
Legea nr. 193 din 6 noiembrie 2000, republicată, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori prevede în art. 1 alin. 3 că ,,Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”. Art. 2 din aceeași lege definește consumatorul, beneficiarul prevederilor respective, ca fiind orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Art. 4 din lege, care definește clauza abuzivă, face referire expres la clauza care „prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.
Convenția de credit în litigiu încheiată între părți la data de 4 aprilie 2008 se referă la un contract de credit bancar, ale cărui clauze intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, banca având calitatea de comerciant, iar împrumutatul de consumator.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
Conform dispozițiilor Codului civil din 1864 (în forma în vigoare anterior datei de 1 octombrie 2011), aplicabile în cauză, deoarece contractul a fost încheiat înainte de . noului cod, nevalabilitatea obiectului actului juridic civil (obiectul trebuie să fie licit și moral, deci nu contrar cerințelor bunei-credințe), ca și încălcarea ordinii publice și fraudarea legii, sunt cauze de nulitate absolută. Obiectul actului juridic, respectiv conduita părților stabilită prin acel act juridic, adică acțiunile sau inacțiunile la care sunt îndreptățite ori de care sunt ținute părțile, nu trebuie să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nici să fie contrar cerințelor bunei-credințe. O încălcare a acestor cerințe atrage sancțiune nulității absolute pentru nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, așa cum se desprinde din disp. art. 5, art. 948 și art. 962 Cod civil din 1864 (în forma în vigoare anterior datei de 1 octombrie 2011).
Potrivit dispozițiilor aplicabile în cauză, respectiv art. 969 și art. 970 Cod civil din 1864 (în forma în vigoare până la data de 1 octombrie 2011), contractele au forță obligatorie între părțile contractante și trebuie executate cu bună-credință. Pentru determinarea și clarificarea conținutului contractului, a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor născute din acesta, potrivit voinței părților, se aplică regulile privind interpretarea contractelor, respectiv prioritatea voinței reale a părților, prevăzută de art. 977 Cod civil din 1864, interpretarea clauzelor confuze sau contradictorii în sensul ce poate avea efect, în sensul ce rezultă din natura contractului, prevăzută de art. 978 și art. 979 Cod civil din 1864, interpretarea în favoarea celui care se obligă, prevăzută de art. 983 Cod civil din 1864, și raportarea la prestațiile la care părțile s-au obligat oricât de generali ar fi termenii contractului, prevăzută de art. 984 Cod civil din 1864.
Din textele de lege invocate de reclamant, respectiv Legea nr. 193/2000, în raport de cele menționate mai sus, față de modalitatea imperativă a prevederii interdicției, rezultă că legiuitorul a avut în vedere ocrotirea unui interes general sau obștesc (colectiv sau comunitar), deci a unei norme juridice imperative de ordine publică, astfel că sancțiunea aplicabilă în cazul inserării unor clauze abuzive într-un contract este nulitatea absolută.
Contractul de credit este unul dintre contractele ale căror clauze intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, banca având calitatea de profesionist, iar împrumutatul de consumator.
Se apreciază deci că nulitatea invocată în litigiul de față este o nulitate absolută.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauzele contractuale, clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În alineatul 2 din același articol se arată ,,În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”. Conform alineatului 3 din același articol, ,,Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”. Art. 2 din aceeași lege definește consumatorul, beneficiarul prevederilor respective, și profesionistul.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000: ,,O clauză contractuală care nu a făcut negociată direct cu consumatorul, va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”. Art. 4 alin. 2 din aceeași lege prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Deși contractele preformulate sunt, în esență, legale, clauzele negociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În ceea ce privește clauzele în discuție, se apreciază că acestea sunt abuzive pentru argumentele ce urmează.
clauza de la pct. 3 lit. d din partea intitulată „condiții speciale ale convenției” - dobânda - data ajustării dobânzii – în care s-a prevăzut că banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii, iar rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării, pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiințat și a o accepta fără rezerve. Conform art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, în principiu, este permisă o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, cu condiția unei notificări prealabile și doar dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre această situație celelalte părți contractante și doar dacă aceasta din urmă are libertatea de a rezilia imediat contractul.
Instanța constată că în contractul dintre părți s-a prevăzut ca motiv întemeiat acela al ,,intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară”. Prin ,,motiv prevăzut în contract”, în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.
Motivul unei ,,schimbări semnificative pe piața monetară” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs sau nu. O schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă. Este evident că un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanța învestită cu verificarea legalității acestei clauze și a aplicării ei. Dificultatea stabilirii unor criterii obiective nu reprezintă un motiv suficient pentru ca acestea să nu fie, totuși, arătate și, dacă Banca ar fi totuși în imposibilitate de a găsi un criteriu obiectiv, ar trebui să își asume consecințele acestei imposibilități. Or, în cauză, dimpotrivă, cel care se află într-o poziție în care poate doar să ia act de modificarea ratei dobânzii, este clientul.
Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția ,,motivul întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform textului citat anterior, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă. Clauza în discuție este neclară, echivocă, susceptibilă de interpretări multiple și diferite, ulterioare încheierii contractului, mai exact în faza executării acestuia, respectiv la producerea acelei situații apreciată ca motiv, or tocmai o astfel de clauză a fost considerată ca abuzivă și interzisă potrivit legii. Prin urmare, clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.
Clauzele referitoare la „data ajustării dobânzii”, „comision de risc”, „comision de analiză dosar credit” și „comision administrare garanții” sunt abuzive, deoarece nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost inserată în contractul preformulat, fără ca împrumutatul să aibă posibilitatea să-și exprime punctul de vedere. Aceste clauze au creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, pe de o parte fiind necesare cunoștințe de specialitate aprofundate pentru înțelegerea mecanismului de calcul al sumelor datorate de împrumutat în baza acestor clauze, iar pe de altă parte nu există o contraprestație a băncii care să justifice aceste sume.
Pentru împrumutul respectiv împrumutatul a mai garantat cu o ipotecă de rang I asupra unui imobil, asigurat cu polița cesionată în favoarea băncii, astfel încât, prin această ipotecă, toate riscurile sunt garantate, dar imobilul ipotecat nu este administrat în niciun fel de către bancă.
Totalul comisioanelor de risc și administrare garanții se ridică la o sumă foarte mare cu privire la care nu s-a precizat ce se întâmplă, dacă se achită integral creditul, conform ratelor lunare scadente și nu intervine niciun fel de risc pentru bancă și nici nu se pune problema executării garanțiilor. În mod normal, aceste comisioane trebuiau rambursate de bancă dacă s-ar fi achitat integral creditul la scadență, conform graficului stabilit între părți, fără să fi intervenit niciuna dintre situațiile enumerate exemplificativ în clauză. Nestipulându-se nicio clauză în acest sens în contract, banca s-ar îmbogăți fără o justă cauză, ceea ce creează un dezechilibru consumatorului, prin plata unor sume mari și nejustificate.
Dacă aprecia că ar putea avea riscuri mult mai mari decât cele care ar fi putut fi acoperite prin instituirea acelei ipoteci, banca ar fi putut pretinde garanții reale imobiliare suplimentare, dar în niciun caz nu putea dubla aceste garanții cu perceperea și a unui comision distinct pentru administrare garanții și a unui comision de risc, nerambursabile în situația în care creditul ar fi fost achitat integral la scadență, fără nicio problemă.
Și evenimentele la care se raportează banca în justificarea acestor comisioane, pe toată durata derulării creditului, dovedesc caracterul abuziv al clauzelor. Conform acestor clauze, în situațiile în care riscul de credit, din diferite motive, arătate exemplificativ, costurile Băncii (în general, nu doar cele legate de împrumutul ce face obiectul contractului analizat) cresc, această creștere este suportată exclusiv de client. O astfel de clauză creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. Practic, în loc ca eventuala creștere a costurilor Băncii cu creditul acordat să fie suportată de aceasta sau, cel mult, riscul să fie împărțit între Bancă și client, acesta din urmă este obligat să acopere toată suma. Pe de altă parte, prin raportarea la eventualele modificări (menționate în clauză cu titlu de exemplu), unele neavând nicio legătură cu debitorul împrumutat, ale comportamentul contractual al împrumutatului/codebitorilor/garanților pe toată durata convenției; modul de îndeplinire de către împrumutat/codebitori/garanților, întocmai și la timp, pe toată durata convenției a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia; riscul de urmărire și de degradare/uzura a bunurilor aduse în garanție în orice moment pe toată durata convenției; riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat; riscul de piață (variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora, variații ale condițiilor pieței valutare), se creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Prin inserarea acestor clauze, împrumutatul se află într-o poziție complet nejustificată și injustă, de a nu putea beneficia de serviciul pentru care a plătit corespunzător, respectiv derularea creditului pe toată durata pentru care a fost acordat, numai la aprecierea unilaterală, arbitrară și exclusivă a băncii, care ar putea interpreta cum dorește noțiuni și clauze contractuale prestabilite și pe care nu le-a negociat niciodată cu împrumutatul.
Față de cele reținute, se apreciază că sunt nule, deoarece sunt clauze abuzive, următoarele clauze din convenția de credit nr._/4 aprilie 2008 încheiată de reclamantul M. N. și pârâta S.C. V. R. S.A.: clauza de la pct. 3 lit. d din partea intitulată „Condiții speciale ale convenției”; clauza de la pct. 5 lit. a din partea intitulată „Condiții speciale ale convenției”; clauza de la pct. 5 lit. b din partea intitulată „Condiții speciale ale convenției”; clauza de la pct. 5 lit. d din partea intitulată „Condiții speciale ale convenției”; clauza de la pct. 3.5 din partea intitulată „Condiții generale ale convenției”; clauza de la pct. 3.6 din partea intitulată „Condiții generale ale convenției”; clauza de la pct. 3.10 din partea intitulată „Condiții generale ale convenției”; clauza de la pct. 10.1 din partea intitulată „Condiții generale ale convenției”
Cât privește sumele încasate cu titlu de comision de risc, comision de administrare garanții și comision de analiză în baza convenției de credit nr._/4 aprilie 2008, precum și a dobânzii legale corespunzătoare, acestea rezultă acestea din graficele de rambursare și extrasele de cont. De altfel pârâta nu a contestat plata sumelor de către reclamant.
Față de aprecierea nulității în litigiu ca fiind o nulitate absolută, potrivit efectelor juridice ale nulității absolute, în baza principiului restitutio in integrum, respectiv restabilirii situației anterioare, tot ceea ce s-a executat în baza unei clauze nule trebuie restituit, astfel încât părțile să ajungă în situația în care ar fi fost dacă acea clauză nu ar fi existat.
Față de cele de mai sus, cererea reclamantului formulată împotriva pârâtei, așa cum a fost completată, este întemeiată, urmând ca în baza art. 1092 Cod civil din 1864 (în forma în vigoare anterior datei de 1 octombrie 2011) să fie admisă și să se dispună obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumelor încasate cu titlu de comisioane potrivit clauzelor menționate, precum și a dobânzii legale corespunzătoare, în sumă de 16.169,94 lei.
Cât privește cererea formulată de reclamant cu privire la stabilirea pe cale judiciară a modalității de calcul a dobânzii, este neîntemeiată, urmând a fi respinsă. Având în vedere principiul libertății contractuale, consacrat expres de Cod civil din 1864, aplicabil în contractului de credit în cauză, se apreciază că instanța nu poate interveni în convenția dintre părți prin stabilirea pe cale judiciară a modalității de calcul a dobânzii, rolul instanței fiind doar de tranșa un litigiu referitor la interpretarea clauzelor confuze sau contradictorii în vederea executării obligațiilor părților, fără să poată impune o anumită conduită viitoare, prin modificarea clauzelor contractuale împotriva voinței părților contractante.
Față de cele de mai sus, se apreciază că acțiunea așa cum a fost completată, formulată de reclamantul M. N. împotriva pârâtei S.C. V. R. S.A. este întemeiată în parte, urmând a fi admisă în parte și a se constata ca fiind nule următoarele clauze din convenția de credit nr._/4 aprilie 2008 încheiată de reclamantul M. N. și pârâta S.C. V. R. S.A.: clauza de la pct. 3 lit. d din partea intitulată „Condiții speciale ale convenției”; clauza de la pct. 5 lit. a din partea intitulată „Condiții speciale ale convenției”; clauza de la pct. 5 lit. b din partea intitulată „Condiții speciale ale convenției”; clauza de la pct. 5 lit. d din partea intitulată „Condiții speciale ale convenției”; clauza de la pct. 3.5 din partea intitulată „Condiții generale ale convenției”; clauza de la pct. 3.6 din partea intitulată „Condiții generale ale convenției”; clauza de la pct. 3.10 din partea intitulată „Condiții generale ale convenției”; clauza de la pct. 10.1 din partea intitulată „Condiții generale ale convenției”. Se va respinge cererea formulată de reclamant cu privire la stabilirea pe cale judiciară a modalității de calcul a dobânzii. Va fi obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 16.169,94 lei reprezentând sumele încasate de bancă în baza clauzelor considerate nule. Modul de calcul al sumei de 16.169,94 lei, defalcarea acestei sume pe categorii de sume percepute (comision de administrare, comision de risc, etc.), precum și perioada pentru care sunt solicitate aceste sume, rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză de experta Z. G..
În baza art. 451 și art. 453 Cod procedură civilă, conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată (taxele judiciare de timbru, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. 3, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului), se va dispune obligarea pârâtei să plătească reclamantului suma de 2.659,5 lei cheltuieli de judecată către reclamant, reprezentând onorariu avocat și onorariu de expert.
Împotriva sentinței civile de mai sus a declarat apel pârâta criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Susține pârâta că interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale ar fi trebuit realizata în conformitate cu disp.art.4 alin.6 din Legea nr. 193/2000 instanța de fond în mod eronat a apreciat existența unor clauze abuzive și a dispus în acest sens.
Analizând cu prioritate exceptia necompetentei materiale (funcționale/specializate) a Secției Civile a Tribunalului Arges, potrivit art.248 C.pr.civ., tribunalul constată următoarele:
Potrivit art.36 alin.3 din Legea nr.304/2004, „tribunalele sunt instanțe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui județ și al municipiului București, și au, de regulă, sediul în municipiul reședință de județ. (2) În cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, societăți, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime și fluviale.”
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art.37 din același act normativ „în domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înființa tribunale specializate. (2) Tribunalele specializate sunt instanțe fără personalitate juridică, care pot funcționa la nivelul județelor și al municipiului București și au, de regulă, sediul în municipiul reședință de județ. (3)Tribunalele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care funcționează. (4) Cauzele aflate în curs de judecată la data începerii funcționării tribunalelor specializate, potrivit art. 142 alin. (1), se vor trimite acestora, pe cale administrativă, din oficiu, spre soluționare. Tribunalul specializat este competent și în caz de trimitere spre rejudecare.”
La înființare, prin Ordinul MJ nr.2624/C/2004, Tribunalul Comercial Argeș a preluat, potrivit dispozițiilor art.37 alin.3 din Legea nr.304/2004, cauzele de competența tribunalului în domeniul în care s-a înființat, respectiv cauzele de natură comercială.
Potrivit art.3 din Noul Cod civil, „dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.
Deși criteriul de delimitare a cauzelor prin raportare la dreptul material și-a pierdut funcționalitatea, niciuna dintre normele Noului Cod civil ori ale Legii nr.71/2011 de punere în aplicare a acestuia, nu interzice separarea litigiilor în care cel puțin una dintre părți are calitatea de profesionist în materia „activităților de producție, comerț sau prestări de servicii” (expresie care, conform art.8 din Legea nr.71/2011, înlocuiește expresiile „acte de comerț”, respectiv „fapte de comerț”) de celelalte litigii care implică profesioniști în alte materii.
Astfel, prin art.226 din Legea nr.71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod civil, se arată că: „(1) Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanței, în raport cu numărul cauzelor, se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: a) cererile în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc; b) cererile în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului; c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței; d) cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare.
(2) La înființarea completelor specializate potrivit alin. (1) se va ține seama de următoarele criterii:
a) asigurarea unui volum de activitate echilibrat între judecătorii secției;
b) specializarea judecătorilor și necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora;
c) respectarea principiului repartizării aleatorii.
(3) Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prevăzută la alin. (1) își va produce efectele de la data intrării în vigoare a Codului civil.”
Astfel, se reține că dispozițiile art.226 alin.1 din Legea nr.71/2011, actualizată, au un caracter exemplificativ și nu limitativ, prevăzând posibilitatea înființării în cadrul secțiilor civile, a unor complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora.
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 228 alin. 1 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, „până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeș, Cluj și M. se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secții civile în cadrul tribunalelor Argeș, Cluj și M., în condițiile art. 226. La stabilirea cauzelor de competența tribunalelor specializate sau, după caz, a secțiilor civile reorganizate potrivit alin. (1) se va ține seama de numărul și natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora, precum și de volumul de activitate al instanței”.
În aplicarea prevederilor art. 228 din Legea nr. 71/2011, Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 654 din 31 august 2011, prin care, între altele, a dispus reorganizarea ca tribunale specializate a tribunalelor comerciale Argeș, Cluj si M., începând cu data de 01 octombrie 2011.
Considerentele ce au stat la baza hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii au vizat, în mod direct, încărcătura jurisdicțională a celor trei foste tribunale comerciale, criteriul cantitativ, rezultat din observarea numărului de dosare înregistrate pe rolul lor, fiind acela care, în mod decisiv, a impus reorganizarea lor ca tribunale specializate, iar nu ca simple secții civile in cadrul Tribunalelor Argeș, Cluj si M..
Or, încărcătura avută în vedere era cea rezultată din competența atribuită celor trei tribunale potrivit dispozițiilor legale anterioare Legii nr. 71/2011 si Noului Cod civil, ceea ce trimite la concluzia că nu s-a avut în vedere o diminuare a volumului de activitate a tribunalelor specializate odată cu . Noului Cod civil.
Din Legea nr. 71/2011, care se completează cu Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.654/31 august 2011, rezultă că și Tribunalul Specializat Argeș, își va menține aceeași competență materială ca și fostul Tribunal Comercial Argeș, operând doar o reorganizare a sa, sub aspectul denumirii.
Astfel, transformarea fostelor tribunale comerciale în tribunale specializate implică o continuitate cu privire la tipurile de cauze care intrau în competența lor, având în vedere că prin Hotărârea nr.654/2011 a Consiliului Superior al Magistraturii, s-a dispus menținerea lor ca instanțe de sine stătătoare si nu s-a prevăzut expres vreo reducere a sferei de competenta.
Chiar dacă Consiliul Superior al Magistraturii nu s-a pronunțat expres asupra competentei materiale a tribunalelor specializate, acesta a avut în vedere, în mod neechivoc, volumul de activitate al acestor instanțe, volum care include toate cauzele a căror natură „comercială” era determinată prin aplicarea dispozițiilor art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 si art. 56 din Codicele de comert din 1887. Pe cale de consecință, nu se poate reține intenția legiuitorului de a transfera competența de soluționare a acestor cauze în favoarea secțiilor civile ale tribunalelor de drept comun, reorganizarea păstrând în favoarea tribunalelor specializate competenta materiala in limitele competentei fostelor tribunale comerciale.
Totodată, nici in Hotărârea nr.654/2011 a Consiliului Superior al Magistraturii nu se prevede limitarea competentei Tribunalului Specializat Arges la litigiile prevăzute de art. 226 alin 1 lit a)-d) din Legea 71/2011.
Astfel, din analiza textelor legale enunțate, reiese că intenția legiuitorului, exprimata prin Legea nr. 71/2011, a fost aceea ca tribunalele specializate – cum este si Tribunalul Specializat Arges – sa isi mentina aceeasi arie de competenta functionala si materiala ca si fostele Tribunale Comerciale, practic, operand doar o reorganizare a acestora, sub aspectul denumirii, ca tribunale specializate.
De asemenea, instanta constata ca problema competentei tribunalelor specializate a facut obiectul discutiilor reprezentantilor CSM, MJ si presedintilor sectiilor specializate din cadrul curtilor de apel si ai tribunalelor specializate, purtate in cadrul intalnirii din 22.05.2014, de la Targu M.. Potrivit minutei intocmita in urma dezbaterilor (disponibila pe site-ul CSM), delimitarea intre competenta tribunalelor specializate si cea a tribunalelor trebuie facuta in sensul continuitatii competentei materiale stabilite la nivelul fostelor sectii/tribunale comerciale. Ceea ce trebuie subliniat este aceea ca discutiile au pornit de la intrebarea daca sfera de competenta a tribunalelor specializate cuprinde doar litigiile intre profesionisti in materie economica (fostii comercianti) sau cuprinde litigiile generate de activitatea tuturor profesionistilor. Prin urmare, premisa a fost cea a competentei tribunalelor specializate in solutionarea in continuare a cauzelor privind profesionistii-fosti comercianti si nicidecum intrebarea daca orice alt litigiu cu profesionisti, decat cele enumerate exemplificativ de art.226 din Legea nr.71/2011, este exclus din competenta tribunalului specializat.
Față de această împrejurare, retinand ca o practica judiciara unitara si previzibila reprezinta o garantie a unui proces echitabil, in sensul art.6 din CEDO, în condițiile în care celelalte doua tribunale specializate din tara judeca in continuare cauzele cu profesionisti, se impune ca si competenta Tribunalului Specializat Arges sa fie stabilita dupa aceleasi norme.
În litigiul concret dedus judecății, tribunalul constată că, față de împrejurarea că apelanta-pârâtă ., avea calitatea de comerciant, potrivit calificării date anterior actualului Cod civil, competenta de soluționare a litigiului aparține Tribunalului Specializat Arges potrivit art. 6 alin. 2 din actualul cod civil.
Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art.129 alin.2 pct.2 C.pr.civ., tribunalul apreciază că nu este competent material (funcțional) să soluționeze cererea de apel formulată de reclamantă, și, potrivit art.132 alin.3 C.pr.civ., va admite excepția de necompetență material funcțională a acestei instanțe și va declina competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeș.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite excepția necompetenței material funcționale a Tribunalului Argeș-Secția Civilă.
Declină competența de soluționare a cererii privind pe pârâtă S.C. V. R., în contradictoriu cu intimatul- reclamant - M. N. în favoarea Tribunalului Specializat Argeș .
Fără cale de atac..
Pronunțată în ședință publică, azi, 02.12.2015
Președinte, D. D. A. | Judecător, R. V. | |
Grefier, A. M. S. P. |
Red.D.D.A./dact. E.N.
4 ex./17.12.2015
| ← Legea 10/2001. Sentința nr. 389/2015. Tribunalul ARGEŞ | Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 3771/2015.... → |
|---|
