Pretenţii. Decizia nr. 308/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Decizia nr. 308/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 14-03-2013 în dosarul nr. 3140/271/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ Nr. 308/R/2013
Ședința publică de la 14 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE J. B.
Judecător C. A. D.
Judecător D. C.
Grefier M. N.
Pe rol soluționarea cauzei civile privind recursul înaintat de recurenții S. P., S. I., S. D., M. FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE DIRECȚIE GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BIHOR, S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BIHOR împotriva sentinței civile nr._ din 20.12.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal nu se prezintă nimeni.
Procedura completă prin necitarea părților.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței că dezbaterea cauzei a avut loc la data de 7 martie 2013 când părțile prezente au pus concluzii în recurs, care au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, dată când s-a amânat pronunțarea hotărârii pentru astăzi.
TRIBUNALUL
DELIBERÂND
Asupra recursului de față constată că prin sentința civilă nr._ din 20.12.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții Ș. P., Ș. I. și Ș. D., în contradictoriu cu pârâții S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și M. FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și, în consecință:
A fost obligat pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, la plata către reclamanți a sumei de 9.350 lei reprezentând valoarea actualizată a prețului achitat de reclamanți în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1368/02.12.1996, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamanților de plată a contravalorii prețului de circulație al imobilului.
A fost obligat pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, la plata către reclamanți a sumei de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
În fapt, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 1368/02.12.1996, încheiat cu S.C.C.T.I. Bihor, reclamantul Ș. P. împreuna cu soția Ș. R., au cumpărat, in baza Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 3 din imobilul (casa colectiva), situat in Oradea, .. 1, înscris in C.F. colectiva_ si C.F. individuala_ Oradea, nr. topo 3659/2/3/, compus din 2 camere, bucătărie, cămara de alimente, baie si boxa la subsol, in suprafață de 54,99 mp si o cota de teren de 42/558 mp, la prețul de 6.910.959 ROL, preț pe care l-au achitat in întregime (fila 8)
Prin Decizia civila nr. 826/R/14 mai 2001 pronunțată de Curtea de Apel Oradea in dosarul nr. 991/2001, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriașilor cumpărători ai apartamentelor din imobilul descris mai sus, inclusiv nulitatea contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. 3, dispunându-se, totodată si radierea dreptului lor de proprietate din cartea funciara, restabilirea situației anterioare de CF și înscrierea dreptului de proprietate al fostului proprietar tabular Rozsa G..
În considerentele acestei decizii, s-a reținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului R. în baza Decretului nr. 92/1950, naționalizarea efectuându-se cu nerespectarea art. 2 din acest decret. Potrivit Curții, contractele de vânzare-cumpărare încheiate între S.C.C.T.I., în calitate de mandatar al Statului, și chiriașii din apartamentele imobilului, sunt lovite de nulitate absolută, iar statul, nefiind proprietar asupra acestui imobil, nu putea transmite dreptul de proprietate. S-a mai reținut că nu se poate reține buna-credință a cumpărătorilor, în situația în care aceștia nu au putut face dovada îndeplinirii unei minime diligențe în stabilirea stării de fapt și de drept a imobilului. S-a mai reținut că reclamanții din prezenta cauză au arătat, că la data introducerii cererilor prin care au solicitat cumpărarea apartamentelor, știau de retrocedarea imobilului, dar la data respectivă acesta nu era revendicat (filele 57-59).
La data de 18.05.2000, prin încheierea de întabulare nr. 8541, s-a înscris în cartea funciară dreptul dispus în favoarea lui Rozsa G., fost proprietar tabular la foaia B nr. 1, iar la data de 22.06.2000, la foaia B nr. 13 s-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului cu titlu de vânzare-cumpărare în favoarea numitei Poynar M. E., drept dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1504/20.06.2001 de BNP D. C. (fila 9).
Ulterior pronunțării deciziei irevocabile de către Curtea de Apel Oradea nr. 826/14 mai 2001, Procurorul General al României a declarat un recurs în anulare împotriva acesteia, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 3918/25 mai 2004, l-a admis, a casat decizia Curții de Apel Oradea și a respins recursul declarat de reclamantul Rozsa G. împotriva deciziei civile nr. 2343/29 mai 2000 pronunțată de Tribunalul Bihor. În considerentele acestei decizii, s-a reținut că preluarea de către stat, prin aplicarea art. I, alin. 5 din Decretul nr. 92/1950, s-a făcut cu titlu valabil, astfel că înstrăinarea apartamentelor în litigiu la chiriași era subordonată pe deplin procedurii Legii nr. 112/1995. Astfel, a reținut Curtea, toate cele opt contracte de vânzare-cumpărare încheiate în perioada 1996-1997, inclusiv contractul de vânzare cumpărare nr. 1368/02.12.1996, sunt în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 112/1995 (filele 53-55).
In intervalul de timp de la pronunțarea deciziei irevocabile a Curții de Apel Oradea si pana la judecarea recursului in anulare, prin care le-a fost menținut ca valabil contractul, imobilul in întregul sau a fost vândut de către beneficiarul restituirii, succesiv.
In atare situație, reclamanții au promovat o nouă acțiune, ce a format obiectul Dosarului nr._, in rectificare de carte funciara, care insa le-a fost respinsa, irevocabil, prin decizia pronunțata in 27.10.2011 de Curtea de Apel Oradea.
Instanța de fond a reținut aplicabilitatea art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia chiriașii, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1195, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului actualizat.
Potrivit art. 50, alin. 3 din același act normativ, restituirea prețului se face de către M. Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995. Prin urmare, prevederile speciale menționate derogă de la dreptul comun în materie constituit de instituția răspunderii vânzătorului pentru evicțiune în materia contractului de vânzare cumpărare.
În speță, instanța a constatat că, prin Decizia civila nr. 826/R/14 mai 2001 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 991/2001, după cum s-a detaliat mai sus, s-a reținut că la, data cumpărării imobilului de către reclamanți, statul nu era proprietar tabular, vânzând un bun care nu îi aparținea, aspect ce putea fi ușor constatat de către reclamanți dacă depuneau minime diligențe care se cer oricărui cumpărător, respectiv dacă verificau colile de carte funciară, fapt pentru care s-a constatat reaua-credință a cumpărătorilor. De asemenea, s-a reținut că vânzarea s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, deoarece imobilul înstrăinat nu a făcut obiectul unei preluări.
Instanța a mai reținut însă, că, deși titlul vânzătorului a fost desființat de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 3918/25 mai 2004, pronunțată ca urmare a uzitării de către procurorul general al României a recursului în anulare, conform art. 330 Cod procedură civilă, această dispoziție legală a fost ulterior abrogată, raportat la multiplele condamnări ale României din partea Curții Europene a Drepturilor Omului, procedură ce a fost apreciată ca o încălcare a art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.
Astfel, ca urmare a faptului că decizia pronunțată în cadrul recursului în anulare este contrară art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul nr. 1, instanța de fond a reținut că acesteia nu i se poate da eficiență.
În cauza Brumărescu / României, prima cauză în care România a fost condamnată ca o consecință a desființării unei hotărâri judecătorești irevocabile urmare a declarării unui recurs în anulare de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a reținut că, prin admiterea unui recurs în anulare, promovat în baza art. 330 Cod procedură civilă de către procurorul general, s-a șters în întregime o procedură judiciară ce se finalizase printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, care dobândise autoritate de lucru judecat și, în consecință, a fost înfrânt principiul securității raporturilor juridice și încălcat implicit dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. S-a mai reținut, totodată, că, în asemenea situație, a existat o ingerință în dreptul de proprietate al unui interesat, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Aceleași aspecte reies și din analiza cauzei H. / României, iar conform art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, „orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional”. Prin urmare, numitul Rozsa G. avea un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, stabilit irevocabil prin Decizia civilă nr. 826/14.05.2000 de Curtea de Apel Oradea, astfel că acesta deținea un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, iar hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în anulare, a avut ca efect privarea reclamantului de bunul său, aspect ce reprezintă implicit o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.
Pentru argumentele ce preced, raportat la prevederile legale menționate și la Decizia civila nr. 826/R/14 mai 2001 pronunțată de Curtea de Apel Oradea in dosarul nr. 991/2001, având în vedere că reclamanții au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, instanța de fond a constatat că reclamanții au dreptul la plata de către pârât a unei despăgubiri constând în prețul actualizat plătit, iar nu la valoarea de piață a imobilului, o despăgubire în acest cuantum putând fi acordată doar cumpărătorilor de bună credință, potrivit 50 alin. 2 ind. 1 și art. 50, ind. 1 din Legea nr. 10/2001.
Instanța a mai reținut că prezenta cauză nu este similară cu cea în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea din 19 octombrie 200-cauza R. împotriva României. În cauza analizată de C.E.D.O., s-a reținut buna credință a chiriașilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare care a fost ulterior anulat. Or, în speță, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, instanța a reținut reaua credința a reclamanților.
Dispoziția legală care stabilește dreptul cumpărătorilor de rea-credință la plata unei despăgubiri constând în prețul actualizat plătit de aceștia nu vine în contradicție cu hotărârile în acest domeniu ale C.E.D.O., întrucât, jurisprudența C.E.D.O. în materie privește situația cumpărătorilor de bună-credință, ale căror contracte au fost anulate, la fel cum stabilesc și dispozițiile art. 50 alin. 2 ind. 1 din Legea nr. 10/2001.
Instanța a constatat că, în speță, prin obligarea pârâtului Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata prețului plătit de reclamanți, actualizat cu rata indicelui inflației, nu se încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Astfel, reclamanții au avut un bun în sensul Convenției, iar prin efectul Deciziei civile nr. 826/R/14 mai 2001 pronunțată de Curtea de Apel Oradea in dosarul nr. 991/2001 au fost lipsiți de dreptul de proprietate asupra imobilului cumpărat. În aceste condiții, Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului impune plata unei despăgubiri rezonabile către persoana afectată de preluarea bunului. Instanța a apreciat că o despăgubire constând în prețul actualizat al imobilului este o despăgubire rezonabilă în sensul Convenției. Instanța a mai considerat că nu se poate face abstracție de faptul că reclamanții au cumpărat imobilul la un preț subvenționat de stat, preț al cărui nivel s-a situat mult sub valoarea de circulație a imobilului. De asemenea, reclamanții au acceptat să cumpere un bun de la un neproprietar, cunoscând sau trebuind să cunoască riscul evicțiunii din partea adevăratului proprietar. Este adevărat că pârâtul, care a vândut bunul către chiriaș în condițiile în care cunoștea existența legilor privind restituirea imobilelor naționalizate, are o culpă cel puțin identică cu cea a reclamanților, însă, tocmai în virtutea existenței acestei culpe, pârâtul este obligat la despăgubirea reclamanților.
Acordarea unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului a fost considerată ca nejustificată, atât legislația internă cât și jurisprudența C.E.D.O. impunând doar acordarea unei despăgubiri rezonabile, și nu a unei despăgubiri care să atragă o îmbogățire fără justă cauză a cumpărătorilor de rea credință. Or, la stabilirea caracterului rezonabil a despăgubirii nu se poate lua ca valoare de referință o valoare care nu a fost avută în vedere la cumpărarea imobilului pentru care se acordă despăgubiri. În caz contrar, s-a reținut că ar însemna ca reaua credință a cumpărătorilor să fie premiată de două ori, odată când au cumpărat imobilul la un preț sub nivelul pieței, folosindu-l ca și un proprietar mai mult timp, iar a doua oară când li s-ar fi acordat o despăgubire la valoarea de circulație a imobilului, valoare care nu a fost de referință pentru ei la cumpărarea acestuia. Instanța a apreciat că ar fi nejustificat să se schimbe valoarea de referință la stabilirea despăgubirii față de cea avută în vedere în contractul în baza căruia reclamanții au dobândit bunul.
În consecință, instanța de fond a constatat că se impune ca pârâtul să le plătească reclamanților o despăgubire constând în prețul actualizat plătit de reclamanți, de la data încheierii contractului și până la data plății efective a prețului.
Prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de expertul Tașcău C., s-a stabilit că prețul actualizat al imobilului, care a fost achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1368/02.12.1996 încheiat între S.C.C.T.I. Bihor, în calitate de vânzător, și Ș. P. și R., în calitate de cumpărători, este de 9.350 RON (filele 70-83).
Prin urmare, instanța a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârâtul Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 9.350 lei reprezentând valoarea actualizată a prețului achitat de reclamanți în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1368/02.12.1996, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.
Pentru argumentele ce preced, instanța a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților de plată a contravalorii prețului de circulație al imobilului.
Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de reclamanți, instanța a constatat că aceste cheltuieli privesc plata onorariului de expert și plata onorariului de avocat. Instanța a apreciat că reclamanților le revine culpa procesuală pentru efectuarea acestei cheltuieli, ei fiind aceia care au solicitat efectuarea unei expertize pentru stabilirea valorii de piață a imobilului în ciuda faptului că legea le conferea vocație doar la o despăgubire constând în prețul actualizat al bunului. Prin urmare, acțiunea fiind admisă numai în parte și culpa procesuală pentru efectuarea cheltuielilor cu expertiza în construcții revenindu-le reclamanților, instanța a respins ca nefondată cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata acestor cheltuieli de judecată.
Însă, instanța a obligat pârâtul Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței nr. 77/09.02.2012 (fila 111), având în vedere că pârâtul nu a înțeles să acorde reclamanților nici prețul actualizat al imobilului, în lipsa acestui litigiu.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal recurenții S. P., S. I. și S. D. solicitând admiterea recursului, modificarea n parte a sentinței civile recurate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial și onorariu expertiză.
În motivarea recursului se invocă faptul că reclamanții au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, fiind convinși că statul vânzător este proprietarul imobilului în litigiu, neavând cum să cunoască dacă titlul de preluare al statului, respectiv Decretul 92/1950 este sau nu valabil. De asemenea se apreciază ă este evidentă culpa majoră a Statului, care prin instituțiile sale, avea competența să verifice dacă imobilul este revendicat, respectiv dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite de Lg. 112/1995.
În drept se invocă disp.art. 304, pct.9 c.pr.civilă, Lg. 10/2001 modificată.
Împotriva aceleași hotărâri a formulat recurs și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamanți, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului se invocă faptul că în prezenta speță nu se poate vorbi de acordarea despăgubirilor în cuantumul stabilit de art. 50 alin.2 ind.1 și art. 50 nd.1 din Lg. 10/2001 modificată de legea nr.1 din 30 ianuarie 2009, Legea112/1995 nefiind respectată. De asemenea se mai solicită anularea cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina lor, invocându-se faptul că nu au înțeles să acorde reclamanților prețul actualizat al imobilului deoarece acesta a fost solicitat prin instanță. În subsidiar se solicită reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenți și prin prisma motivelor de casare prev. de art. 304 c.pr.civilă de la 1948 și al disp.art. 304 ind.1 c.pr.civilă de la 1948, instanța reține următoarele:
Prima instanță a reținut că reclamantul nu este doar un simplu cumpărător evins îndreptățit la plata reactualizată a prețului ci un proprietar privat de bunul său, în sensul art.1 Protocol 1 din CEDO, îndreptățit la o despăgubire integrală, adică la valoarea de circulație a imobilului în litigiu cuprinzând toate investițiile atâta timp cât a fost de bună credință, s-a aflat într-o eroare comună invincibilă cu privire la valabilitatea titlului statului și la îndeplinirea de către acesta a tuturor condițiilor legale pentru a transmite dreptul, iar o interpretare contrară ar atrage o sarcină disproporționată pentru aceasta raportat la diligențele impuse unui bonus pater familias.
Instanța de fond, având în vedere dispozițiile art. 20 din Constituția României, art.1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.480 Cod Civil, a reținut că existența „bunului” reclamantului, în sensul Convenției, nu poate fi tăgăduită de la data încheierii contractului de vânzare cumpărare și înscrierea acestui drept în CF NR._ Oradea, nr. cadastral 1996/XX cu titlu de cumpărare în baza Legii 112/1995 în baza încheierii, urmată de achitarea integrală a prețului în anul 2004, deținerea acestuia și îndeplinirea obligațiilor față de stat derivând din calitatea de proprietar, efectuarea de investiții, deoarece toate dovedesc că reclamantul a deținut bunul în calitate de proprietar exercitând pe deplin ambele prerogative ale dreptului său, atât cel fizic corpus cât și psihologic animus, comportându-se în raport cu acesta ca un adevărat proprietar.
Față de aceste împrejurări desființarea dreptului de proprietate al reclamantului la ani de la exercitarea acestuia în mod liber și neîngrădit reprezintă o ingerință în dreptul acesteia care deși e prevăzută de lege, mai precis art.45 alin 4 din Lg.10/2001 modificată, urmărește un interes legitim, deoarece desființarea contractului încheiat cu fostul chiriaș dă posibilitatea fostului proprietar deposedat de bunul său să solicite și să redobândească bunul său în baza Legii 10/2001, însă nu este proporțională cu scopul urmărit.
Astfel privarea reclamantului de bunul său fără nici un fel de despăgubire și fără ca la încheierea contractului să i se poate reține reaua credință sau vreo altă culpă legat de motivele ce au dus la anularea titlului ei este o sarcină disproporțională chiar dacă scopul legitim e acela de a se reașeza un echilibru juridic, sens în care au fost invocate și reținute de către prima instanță cauza R. contra României, cauza P. contra României și cauza Faimblat contra României
Instanța de fond a reținut aplicabilitatea art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia chiriașii, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1195, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului actualizat.
Potrivit art. 50, alin. 3 din același act normativ, restituirea prețului se face de către M. Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995. Prin urmare, prevederile speciale menționate derogă de la dreptul comun în materie constituit de instituția răspunderii vânzătorului pentru evicțiune în materia contractului de vânzare cumpărare.
Instanța de fond a reținut aplicabilitatea în cauză a disp.art. 50 alin.2 din L.10/2001 conform căreia chiriașii de contracte vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, a dreptul la restituirea prețului actualizat pornind de la considerentul că în Decizia civilă nr. 826/R/14.05.2001 pronunțată în dosarul nr. 991/2001, Curtea de Apel Oradea a reținut reaua credință a reclamanților recurenți și că celor reținute în Decizia civilă nr. 3918/25.05.2004 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în calea de atac a recursului în anulare nu li se poate da eficiență, față de împrejurarea că această cale extraordinară de atac a fost abrogată.
Astfel, instanța de fond reținând reaua credință a reclamanților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu S. R., a constatat că aceștia sunt îndreptățiți numai la plata de către pârâții intimați a unei despăgubiri – constând în prețul actualizat plătit, iar nu valoarea de circulație a imobilului. Aceasta deoarece aceeași instanță a apreciat că prin hotărârea judecătorească invocată s-a reținut reaua credință a reclamanților recurenți și că în speță sunt aplicabile prevederile art. 50 alin.2 din L.10/2001 și următoarele ale art. 50 ind.1 din acest act normativ.
Din această perspectivă, instanța de recurs apreciază că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, aceasta omițând a reține în speță că efectele deciziei civile nr. 3918/2004 a Î.C.C.J., irevocabilă, se produc între părțile din litigiu, independent de faptul că această cale extraordinară de atac (recursul în anulare) a fost abrogat. Astfel, prin decizia amintită, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu caracter irevocabil (ulterior deciziei C.A.O.) că reclamanții recurenți au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acesta fiind încheiat cu respectarea disp. L.112/1995 în considerarea următoarelor argumente: reclamantul nu a notificat deținătorul si pe chiriași asupra calității sale si a intenției de a cere revendicarea; acțiunea introdusa la data de 05.11.1999 a fost singurul demers in acest sens, dupa peste 2 ani si jumătate de la in încheierea ultimului contract; chiriașii cumpărători s-au aflat . ca statul vânzător este titularul dreptului de proprietate si, deci au fost de totala buna credința, in sensul dat de art. 46 (2) din Legea nr.10/2001, iar condițiile cerute de Legea nr.112/1995 pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a celor 8 apartamente au fost respectate.
Astfel, instanța de recurs apreciază că în mod greșit instanța de fond nu a dat eficiență acestei din urmă hotărâri judecătorești, întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, recurenții S. P. si S. R., erau titularii unui contract de închiriere valabil, locuiau in apartamentul respectiv, încheierea contractului de vânzare-cumpărare făcându-se in termenul prevăzut de art.l4 din Legea nr.112/1995 .
Data fiind situația de fapt expusa in acțiunea formulate si precizata, este evidenta culpa majora a Statului, care prin instituțiile sale abilitate avea competenta sa verifice daca imobilul este revendicat, daca este liber, daca persoana care solicita încheierea contractului de vânzare-cumpărare este titularul vreunui contract de închiriere, respectiv daca sunt îndeplinite condițiile stabilite de Legea nr.112/1995 pentru vânzarea imobilului către chiriași si nicidecum sa se retina reaua noastră credința la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
In acest sens este și practica a Curții de Apel Oradea care in mod constant a apreciat, chiar si in cauzele in care s-a reținut reaua-credința a chiriașilor cumpărători, prin hotărâri judecătorești irevocabile, ca in situații de acest tip apare o particularitate, si anume faptul ca vânzătorul este S. R., care dispune de toate pârghiile necesare confirmării operațiunii de înstrăinare, creându-se inclusiv o aparenta a dreptului vânzătorului asupra bunului înstrăinat si care avea tot dreptul sa refuze încheierea contractului pana la finalizarea procedurii administrative.
Altfel spus, este nelegal ca prejudiciul suportat de cumpărător sa se reflecte doar in patrimonial acestuia, in condițiile in care el nu a făcut decât sa depună o cerere de cumpărare si sa dovedească faptul ca nu se afla in nici una din situațiile care nu ii permit ca trăsătura personala încheierea contractului, in timp ce acceptarea ofertei de cumpărare se făcea de către un reprezentant al Statului R. specializat in administrarea fondului de locuințe, care avea posibilitatea si chiar obligația sa cerceteze daca bunul se afla sau nu in circuitul civil.
In aceste condiții, a accepta punctul de vedere ca vânzătorul nu preia nimic din prejudiciul cauzat cumpărătorului, ar însemna sa se recunoască înlăturarea respunderii pentru evictiune . care aceasta este datorata exclusive vânzătorului, respectiv unui act anterior ce provine de la acesta, ceea ce este nelegal potrivit principiilor generale ale dreptului.
Asa fiind, instanța apreciază că în cauza sunt incidente prevederile art.50 ind.l din Legea nr.10/2001, fiind îndreptățiți la restituirea prețului de piață, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Cererea acestora este justificata si potrivit art.l din Protocolul 1 CEDO, fiind îndreptățiți la o despăgubire reala pentru prejudicial suferit, ori, restituirea doar a prețului actualizat nu reprezintă nici măcar o despăgubire rezonabila, care sa permită achiziționarea unui imobil similar celui de care au fost privați prin anularea contractului de vânzare-cumpărare .
Aceasta situație nu contravine practicii CEDO, ci, dimpotrivă este in acord cu aceasta ( cauza R. contra României).
Asa cum s-a arătat, in practica instanțelor de judecata, inclusiv a Curții de Apel Oradea, au fost admise acțiuni similare, chiriașii aflați in situații identice fiind despăgubiți la valoarea de circulație a imobilului pentru care a fost desființat contractul de vanzare-cumparare încheiat in baza Legii nr.112/1995 .
Față de aceste împrejurări, instanța apreciază că recursul reclamanților recurenți este fondat, urmând a-l admite și, în baza art. 312 alin.3 c.pr.civilă de la 1948, a modifica în parte hotărârea atacată, în sensul că va admite acțiunea recurenților reclamanți și va obliga pârâtul intimat la plata către recurenții reclamanți a sumei de_ lei reprezentând valoarea de circulație (de piață) a imobilului situat în Oradea, .. 1, . CF col.nr._ Oradea și CF ind._ Oradea, nr. topo 3659/2/3, conform raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de expert ing. Tașcău C. și care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
În ceea ce privește recursul formulat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța îl va respinge ca nefondat în temeiul art. 312 alin.1 c.pr.civilă de la 1948, apreciind că susținerile acestuia nu pot fi primite în condițiile în care prețul reactualizat al imobilului a fost stabilit prin expertiza efectuată în cauză, iar contraexpertiză nu a fost solicitată. De asemenea, motivele de recurs invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice relative la obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ale reclamanților ocazionate de acest litigiu nu subzistă, câtă vreme acestea au fost acordate în condițiile art. 274 alin.2 c.pr.civilă de la 1948, iar pârâtul nu s-a opus admiterii acțiunii în oricare din formele sale, cheltuielile reprezentând onorariu de avocat conform chitanței de la dosar
Instanța de recurs va obliga pârâtul intimat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către recurenții reclamanți a sumei de 1400 lei cu titlu de onorar de expertiză conform chitanței de la dosar, cheltuieli care nu s-au acordat cu ocazia judecării fondului cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite ca fondat recursul civil introdus de recurenții S. P., S. I., S. D., toți cu domiciliul procesual ales în Oradea, .. 1, ., S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, cu sediul în Oradea, .. 2-4, județul Bihor, împotriva sentinței civile nr._ din 20.12.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care o modifică în parte în sensul că admite acțiunea recurenților reclamanți și obligă pârâtul intimat la plata către recurenții reclamanți a sumei de_ lei reprezentând valoarea de circulație (de piață) a imobilului situat în Oradea, .. 1, . CF col.nr._ Oradea și CF ind._ Oradea, nr. topo 3659/2/3, conform raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de expert ing. Tașcău C. și care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Obligă pârâții intimați la plata către recurenții reclamanți a sumei de 1400 lei cu titlu de onorariu expert, conform chitanței de la dosar.
Respinge ca nefondat recursul introdus de pârâtul S. R., prin Direcția Generală a Finanțelor Publice.
Definitivă și irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi 14.03.2013.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
J. B. C. A. D. D. C. M. N.
Red.dec.rec. D. C.
Red.hot fond V. M.
Tehnored. NM
2 Ex./20.03.2013
| ← Legea 10/2001. Sentința nr. 148/2013. Tribunalul BIHOR | Contestaţie la executare. Decizia nr. 561/2013. Tribunalul BIHOR → |
|---|
