Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 265/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 265/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 21-06-2013 în dosarul nr. 33879/197/2011
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 265/. publică din data de 21 iunie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE P. M.
Judecător C. R.
Grefier C. L.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului declarat de către apelanții reclamanți I. G. și P. C., în contradictoriu cu intimații pârâți S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP B., prin reprezentant legal, M. Sănătății Publice, prin reprezentant legal, și S. de N. Predeal, prin reprezentant legal, împotriva sentinței civile nr._/12.11.2012, pronunțată de Judecătoria B., în dosarul civil nr._, având ca obiect constatare nulitate act juridic.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 14 iunie 2013 conform celor consemnate prin încheierea de ședință de la acel termen de judecată, și care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar instanța, din lipsă de timp pentru a delibera, în temeiul art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de astăzi, când
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/12.11.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dos. nr._, s-au respins excepțiile de necompetenta materială a Judecătoriei, a lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român, a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin MFP, a lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății și a lipsei de interes în promovarea acțiunii iar pe fond, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții I. G. și P. C., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul ales la DGFP B., M. Sănătății Publice și S. de N. Predeal.
S-a luat act ca pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Imobilul in litigiu este reprezentat de imobilul situat in Predeal, ., județul B., fiind înscris in CF_ Predeal, cu nr. cad._ – teren de_ mp (suprafața în acte și suprafața măsurata) și nr. cad._-C1 – reprezentând construcție descrisă în cf.
Dreptul de proprietate tabular aparține Statului Român – domeniu public, atât asupra terenului, cât și asupra construcției, așa cum expres figurează în cartea funciară, dreptul de proprietate fiind dobândit prin lege, și anume prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 172/02.02.1952, hotărâre judecătorească nr. 841R/05.07.2011 a Curții de Apel București.
Reclamanții au mai acționat în vederea recuperării imobilului cu privire la care s-a purtat un proces între reclamanții I. G. si P. C. si M. Sănătății Publice, ce a făcut obiectul dosarului civil nr. 46._ al Tribunalului București, finalizat prin Decizia civilă nr. 841/R/05.07.2011 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civila – irevocabila, prin care se dispune:
„Respinge cererea de restituire in natura si obliga parata sa emită decizia de acordare de masuri reparatorii prin echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.”
În considerentele acestei decizii, se reține ca „terenul a fost expropriat pentru cauza de utilitate publica iar obiectivul exproprierii a fost îndeplinit, fiind edificat S. de N. Predeal pe acest teren și, în același timp, terenul este afectat de construcții cât și de rețele de canalizare, termoficare și rețele electrice.
Curtea constată că terenul nu a fost preluat în mod abuziv de către stat și a fost expropriat pentru o cauză de utilitate publică, obiectivul exproprierii fiind îndeplinit și nu se încadrează in dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru a se restitui în natura deoarece nu reprezintă o preluare abuzivă și nici nu este liber de construcții sau utilități”.
Asupra excepțiilor, în ceea ce privește excepția necompetenței materiale a judecătoriei, instanța a reținut că, față de precizările făcute de reclamanți, prin avocat, constând în aceea că înțeleg să atace titlul de preluare al Statului român, tinzând la analiza valabilității titlului însuși al statului care a preluat imobilul fără plată, cauza este de competenta judecătoriei în primă instanță. Nu este solicitata nulitatea actului administrativ individual de preluare, ci se tinde la a pune în discuție însăși trecerea imobilului in proprietatea statului cu titlu valabil ori nevalabil.
În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru S. Român, instanța arată că este nefondată, dat fiind că S. este reprezentat de MFP în procesele și cererile ce vizează imobile aflate în proprietatea publică a statului.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin MFP a fost apreciată de asemenea ca fiind neîntemeiată, dat fiind că procesul vizează un imobil aflat în proprietatea tabulara a Statului Român – imobilul fiind parte din domeniul public, atât asupra terenului, cât și asupra construcției, așa cum expres figurează în cartea funciară.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății față de obiectul acțiunii, procesul vizând un imobil aflat in proprietatea tabulară a Statului R. – imobilul fiind parte din domeniul public, dar revendicarea în baza dreptului comun vizează lăsarea în deplina proprietate și posesie din partea unei unități spitalicești aflate in subordinea Ministerului Sănătății, excepția este nefondată.
Excepția lipsei de interes a fost respinsă cu motivarea că, dacă s-ar admite acțiunea, reclamanții ar redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului în natura, prin înfrângerea puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 841/R/05.07.2011 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civila și prin eludarea procedurilor speciale instituite de legile speciale de reparație. Nu ar mai avea nevoie să parcurgă procedura prev. de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, de altfel, suspendată.
Excepția inadmisibilității acțiunii a fost calificată drept o apărare de fond.
Pe fond, în ceea ce privește primul capăt de cerere se arată că nu s-a invocat excepția autorității de lucru judecat si nici excepția puterii de lucru pentru că nu exista identitate de părți, procesul anterior purtând numai intre reclamanți și pârâtul M. Sănătății, fără ca pârâții S. Român prin MFP și Sanatoriu de N. Predeal să stea in judecată.
Cu toate acestea, autoritatea de lucru judecat cunoaște doua manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C.civ. si art. 166 C.proc.civ.) ți aceea de prezumție, mijloc de proba de natura sa demonstreze ceva în legătura cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C.civ.) – când practica a denumit-o putere de lucru judecat.
Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzuta de art. 1201 C.civ. (obiect, părți, cauza – ceea ce nu este întrunit în speța dedusă judecății), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea in care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase in raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune . proces care are legătura cu chestiunea litigioasa dezlegata anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Aceasta reglementare a autorității / puterii de lucru judecat in forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine si stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele a două sau mai multor hotărâri judecătorești.
Aceasta prezumție are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.
Principiul puterii de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii.
Cu aplicare în speța dedusă judecății, instanța a reținut că, prin Decizia civilă nr. 841/R/05.07.2011 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă a fost dezlegat primul capăt de cerere în mod irevocabil, chiar dacă acesta a fost atunci formulat ușor diferit față de cel în cauza pendinte.
În decizia menționată, se arată expres: „terenul a fost expropriat pentru cauza de utilitate publică iar obiectivul exproprierii a fost îndeplinit, fiind edificat S. de N. Predeal pe acest teren și, în același timp, terenul este afectat de construcții cât și de rețele de canalizare, termoficare și rețele electrice.”
Curtea de Apel București a constatat deja in mod irevocabil ca terenul nu a fost preluat in mod abuziv de către Stat și a fost expropriat pentru o cauză de utilitate publică, obiectivul exproprierii fiind îndeplinit și nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru a se restitui în natură deoarece nu reprezintă o preluare abuziva și nici nu este liber de construcții sau utilități.
Prin hotărârea anterioară instanța s-a pronunțat asupra valabilității titlului de preluare al Statului, inclusiv asupra faptului că preluarea fără plata unei despăgubiri nu poate fi încadrată ca având caracter abuziv.
Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanții încearcă să determine instanța să se pronunțe din nou asupra chestiunilor deja dezlegate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, prin formularea puțin diferită a primului petit. Reclamanții tind a modifica hotărârea judecătorească anterioară, a o contrazice, ceea ce nu este admisibil.
A se admite primul capăt de cerere al acțiunii ar însemna să se înfrângă dispozițiile unei hotărâri judecătorești intrate în puterea de lucru judecat, ceea ce nu e posibil. Instanța retine că îmbrăcarea acestui petit în forma unei „acțiuni în constatare” este menită exclusiv să creeze aparenta unui obiect ori a unui scop diferit al celor două acțiuni.
In concluzie, s-a respins acest capăt de cerere ca fiind inadmisibil.
În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, acesta a fost respins ca fiind neîntemeiat, motivat de faptul că acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor în contra posesorului neproprietar. În cauză, dreptul de proprietate nu aparține reclamanților ci, dimpotrivă, Statului Român, bunul aparținând domeniului public. Așadar, reclamanții nu și-au dovedit calitatea de proprietari asupra unui imobil care să se găsească în posesia ilegitimă a altor persoane.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții I. G. și P. C., solicitând admiterea apelului și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru administrarea probelor și judecarea cauzei pe fond, iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinței civile, în sensul admiterii acțiunii reclamanților, în urma administrării probelor cu înscrisuri și cu expertiza topo de identificare și individualizare a terenului revendicat.
O prima critică, este aceea că încheierea din data de 01.10.2012 nu reflectă ceea ce cu adevărat s-a susținut in instanță. Astfel, în ședința publică s-au pus concluzii exclusiv pe excepții iar nu și pe fondul cauzei. Acest aspect, se poate observa și din concluziile scrise, depuse la dosar. Apelanții arată că preconizau acordarea unui termen, în măsura respingerii excepțiilor, pentru a putea solicita probele, indicate acțiunea introductivă de instanță. De altfel, instanța consemnează, în mod nelegal, că reclamanții ar fi susținut ca nu mai au alte cereri de formulat și probe de propus, ceea ce este neadevărat, deoarece nici nu s-a discutat acest aspect.
Cu privire la soluționarea cauzei, apelanții critică sentința civilă, apreciind-o ca nelegală, deoarece primul capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității titlului statului este perfect admisibil, în cauză neoperând prioritatea legii speciale în raport de cea generală, deoarece temeiul juridic al acțiunii îl constituie și prevederile pertinente ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, in condițiile in care nu se afectează drepturilor unor terți.
Mai mult, instanța deși apreciază excepția inadmisibilității ca o apărare de fond, respinge primul capăt de cerere ca inadmisibil, fără să admită excepția inadmisibilității, ceea ce este contradictoriu.
Chiar daca in considerentele deciziei sale Curtea de Apel a reținut cele menționate de instanța de fond, ceea ce a intrat in puterea lucrului judecat este incidența Legii nr. 10/2001 în cauză și faptul ca exproprierea a avut loc fără acordarea de despăgubiri.
Or, în aceste condiții, nu are nicio relevanță că, în baza legii speciale instanța a apreciat că preluarea este una legală, atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în speță.
Prin urmare, constatarea nulității titlului statului, se impune deoarece exproprierea a fost realizată fără justă și prealabilă despăgubire a autoarei reclamanților.
În ceea ce privește, capătul doi de cerere, instanța de fond instanța îl respinge ca neîntemeiat, motivat de faptul ca reclamanții nu și-au dovedit calitatea proprietari asupra imobilului, dreptul de proprietate aparținând Statului Român.
Prin aceeași decizie a Curții de Apel București s-a tranșat irevocabil asupra calității de proprietar a autoarei reclamanților, precum și asupra calității reclamanților de succesori ai acesteia.
Astfel, omițând de această dată puterea de lucru judecat, invocată cu ocazia motivării respingerii ca inadmisibile a primul capăt de cerere, rămâne fără suport susținerea instanței de fond cu privire la lipsa calității de proprietari a reclamanților.
Or, in condițiile în care s-a dovedit că titlul statului este nul, deoarece exproprierea s-a efectuat fără despăgubire, este evident că pârâtele sunt posesori neproprietari ai terenului proprietatea reclamanților.
Mai mult, și în cazul in care, prin absurd, s-ar fi constatat valabil titlul Statului, în cadrul acțiunii in revendicare, în care ambele părți exhibă titluri de proprietate, instanța trebuia să procedeze la compararea titlurilor și să acorde preferință titlului reclamanților, pentru rațiuni ce țin de anterioritatea titlului acestora și de calitatea de verus dominus a autoarei reclamanților.
Prin întâmpinarea depusă la fila nr. 11 a dosarului, intimatul pârât S. Român prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. B. a solicitat respingerea apelului ca nefundat, reiterând excepțiile lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român și a lipsei calității procesuale pasive în cauză a Statului Român reprezentat de M.F.P.
Pe fondul cauzei, intimatul pârât a susținut că acțiunea este inadmisibilă, în considerarea Legii nr. 10/2001, apreciindu-se că ulterior intrării în vigoare a acestei legi nu se mai pot formula cereri având ca obiect revendicarea imobilelor preluate de stat și a invocat decizia nr. 27/2011 a Î.C.C.J. pronunțată în recursul în interesul legii.
Prin întâmpinarea depusă la fila nr. 19 a dosarului, intimatul pârât S. de N. Predeal a solicitat respingerea apelului, susținând că, față de decizia civilă nr. 841/R/2011 a Curții de Apel București, în mod legal, instanța de fond a apreciat că în cauză este vorba despre puterea de lucru judecat, respectiv faptul ca o altă instanță s-a pronunțat cu privire la anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, respectiv s-a pronunțat cu privire la titlul Statului (Decretul de expropriere nr. 39/1952) pe care 1-a considerat valabil.
Aceasta prezumție are caracter absolut, nemaiputându-se formula o nouă acțiune prin care să se stabilească contrariul a ceea ce s-a statuat anterior, situație în care instanța nu mai putea să intre în judecarea fondului iar soluția acesteia de respingere a acțiunii ca fiind inadmisibila este temeinică și legală.
Cu privire la petitul privind revendicarea, soluția instanței este de asemenea temeinică și legală. Așa cum rezultă și din dovezile administrate, proprietarul terenului este S. Român, iar administrator M. Sănătății.
Apelanții reclamanți nu au făcut dovada calității de proprietari ai acestui imobil, prin decizia Curții de Apel București, aceasta instanța constatând doar că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la restituire prin echivalent, motiv pentru care a si dispus obligarea „pârâtei să emită decizia de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005”.
D. urmare, părțile reclamante nu se regăsesc în situația unui proprietar neposesor, imobilul în litigiu aflându-se în posesia proprietarului legal.
Apelul este scutit de taxă judiciară de timbru, potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
În apel nu s-au administrat probe.
Examinând sentința civilă, în raport cu motivele de apel și cu probele administrate în cauză, Tribunalul reține următoarele:
În ceea ce privește excepțiile reiterate prin întâmpinare de către intimatul pârât S. Român prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. B., instanța de apel nu va proceda la analizarea acestora, motivat de faptul că acestea au fost invocate și în fața instanței de fond, care s-a pronunțat asupra acestora și le-a analizat prin considerentele sentinței civile, astfel că nemulțumirea pârâtului cu privire la modul de soluționare a acestor excepții se putea materializa prin formularea căii de atac a apelului de către pârât. În condițiile în care pârâtul nu a înțeles să promoveze apel împotriva soluției date excepțiilor, instanța de apel nu le mai poate analiza.
În ceea ce privește primul motiv de apel, instanța constată că, din conținutul încheierii de dezbateri și de amânare a pronunțării din ședința publică ce a avut loc în data de 01.10.2012, rezultă că instanța a pus în discuția părților excepțiile invocate, s-a pronunțat asupra acestora respingându-le iar la întrebarea instanței adresată părților, acestea au arătat că nu mai au alte cereri de formulat și probe de propus, instanța acordând cuvântul asupra fondului cauzei. În continuare, reprezentanții convenționali ai reclamanților și al pârâtului S. de N. Predeal, au solicitat, primul admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată, iar cel de-al doilea respingerea acțiunii (f. 65 dos. fond).
Încheierea de ședință prin care s-au închis dezbaterile și s-a pus concluzii asupra fondului cauzei reprezintă un act de procedură jurisdicțional, un înscris autentic și în același timp este un proces verbal al celor petrecute în ședința de judecată astfel că, susținerile apelanților reclamanți în sensul că s-au pus concluzii doar asupra excepțiilor iar nu și asupra fondului cauzei nu pot fi combătute decât prin înscrierea în fals cu privire la cele consemnate în cuprinsul încheierii de ședință. Or, apelanții, deși asistați de un avocat, nu au formulat în apel o astfel de cerere.
De asemenea, apelanții reclamanți aveau posibilitatea de a formula eventual o cerere de îndreptare a erorii materiale cu privire la cele consemnate în încheierea de ședință, în temeiul art. 281 Cod proc. civ., sub aspectul conținutului dezbaterilor, fapt care presupunea verificarea caietului grefierului și audierea înregistrării ședinței de judecată, însă acesta nu a apelat nici la această procedură.
În aceste condiții, aspectele consemnate în cuprinsul încheierii de ședință, în ceea ce privește conținutul dezbaterilor, sunt apreciate de instanța de apel ca fiind reale.
În ceea ce privește soluția pronunțată de prima instanță, în mod corect s-a reținut de către aceasta efectele puterii de lucru judecat în cauză, ale deciziei civile nr. 841/R/05.07.2011 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV a civilă – în dosarul civil nr._/3/2007, în privința primului petit al cererii introductive de instanță.
Astfel, în prezentul litigiu, reclamanții au solicitat constatarea nulității actului de expropriere a imobilului ce reprezintă titlul Statului Român, argumentând că preluarea imobilului s-a realizat în mod abuziv, fără acordarea de despăgubiri, însă prin decizia menționată se statuează faptul că imobilul nu a fost preluat în mod abuziv de către stat ci a fost expropriat pentru o cauză de utilitate publică, obiectivul exproprierii fiind îndeplinit, motiv pentru care imobilul, fiind în același timp și afectat de construcții și utilități, nu poate fi restituit în natură în temeiul Legii nr. 10/2001. curtea a constat însă că, din actele și lucrările dosarului nu rezultă despăgubirea prealabilă și justă pe care statul avea obligația să o achite în vederea exproprierii de utilitate publică a terenului, motiv pentru care reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea prin echivalent, făcând dovada calității de succesori ai titularului anterior al dreptului de proprietate asupra terenului (f. 8 dos. fond).
Decizia civilă menționată se bucură de putere de lucru judecat și de prezumția legală absolută de adevăr, potrivit art. 1200 pct. 4 Cod civil. O dată rezolvat un raport juridic litigios, soluția dată de instanță leagă părțile din proces, grație principiului autorității de lucru judecat, autoritate care este numai relativă, hotărârea producând efecte substanțiale numai între părțile litigante, modificând situația juridică între ele, fără a da naștere la drepturi și obligații în beneficiul sau în sarcina terților care nu au fost atrași în proces. Însă dreptul subiectiv ce a format obiectul dezbaterilor, în noua sa înfățișare, trebuie redat mediului juridic căruia îi aparține. Stabilitatea sa „internă”, în raporturile dintre părți, este garantată de principiul relativității lucrului judecat, iar stabilitatea sa „externă”, în raporturile cu terții, de principiu opozabilității față de aceștia a efectelor judecății. Este vorba despre o opozabilitate obiectivă, în sensul că cele dispuse de instanță nu pot fi ignorate nici de terți.
În consecință, instanța de fond nu putea analiza pe fond în cel de-al doilea litigiu legalitatea preluării imobilului de către Stat, fiind inadmisibilă pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să stabilească contrariul celor reținute în primul litigiu în mod irevocabil.
Nu există nicio contradicție între respingerea primului petit ca inadmisibil fără a se admite excepția inadmisibilității, astfel cum se susține prin motivele de apel. Instanța de fond a apreciat primul capăt de cerere inadmisibil ca urmare a aplicării prezumției puterii lucrului judecat, ceea ce a necesitat analizarea conținutului hotărârii judecătorești anterioare, motiv pentru care instanța de fond a calificat-o în mod corect ca o apărare de fond, inadmisibilitatea invocată în speță nefiind o veritabilă excepție de procedură (de ex. situația în care se promovează o acțiune în constatarea existenței unui drept deși partea are deschisă calea acțiunii în realizare) sau o excepție de fond (de ex. în ipoteza omisiunii parcurgerii unei etape prealabile obligatorii).
Mai mult decât atât, prin decizia nr. 33/09.06.2008 pronunțată de Î.C.C.J., obligatorie, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a statuat, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001, astfel:
„Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În considerentele acestei decizii, insanța supremă a reținut faptul că nu poate fi primit punctul de vedere care argumeta că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 din Codul civil,, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Totodată, s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.).
Instanța supremă a mai argumentat astfel: „(…) întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.”
În speță, reclamanții au urmat procedura Legii nr. 10/2001 și au avut posibilitatea de a supune controlului judecătoresc în această procedură specială, toate aspectele invocate în prezentul litigiu, inclusiv titlul statului, motiv pentru care, din moment ce au ales o cale procedurală iar în cadrul acestei proceduri, prin decizia civilă menționată, s-a respins cererea reclamanților de restituire a imobilului în natură și s-a stabilit dreptul acestora la acordarea de măsuri prin echivalent, dispunându-șe emiterea unei decizii în acest sens, nu este admisibil prezentul demers al reclamanților privind restituirea imobilului în natură.
Prin urmare, instanța de fond nu putea proceda la compararea titlurilor părților, astfel cum nefondat au susținut apelanții. De altfel, din motivarea cererii introductive de instanță nu rezultă că reclamanții au investit instanța cu o astfel de cerere, ci faptul că aceștia au invocat confirmarea dreptului de proprietate al autorului lor, ca petit subsecvent primului, respectiv ca urmare a anulării titlului de proprietate al Statului.
Or din moment ce, pentru considerentele anterior expuse acest petit principal nu este admisibil, pe cale de consecință, ca efect al raportului dintre petitul principal și cel accesoriu, cel de-al doilea petit nu putea fi admis și nu putea fi analizat de instanța de fond independent de soluția dată primului petit.
De asemenea, susținerea apelanților în sensul că prin Decizia civilă nr. 841/R/05.07.2011 pronunțată de Curtea de Apel București s-a statuat cu putere de lucru judecat calitatea de proprietar al autoarei reclamanților asupra imobilului din litigiu nu are suport real, din considerentele deciziei rezultând stabilirea calității reclamanților de persoane îndreptățite la măsurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și de succesori ai proprietarului terenului anterior exproprierii.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 296 Cod proc. civ., apelul declarat de reclamanți urmează a fi respins, iar sentința civilă va fi păstrată ca legală și temeinică.
Intimatul pârât S. de N. Predeal nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de apelanții reclamanți P. C. și I. G. împotriva sentinței civile nr._/12.11.2012, pronunțată de Judecătoria B. în dos nr._, pe care o păstrează.
Ia act că intimatul S. DE N. PREDEAL nu solicită cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 21.06.2013.
Președinte, P. M. | Judecător, C. R. | |
Grefier, C. L. |
(Plecată din instanță
Semnează Grefier Sef Sectia I Civila
I. M.)
Red. CR/03.03.2014
Tehnored. CLefter/03.03.2014
7 ex.
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 86/2013.... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
