Contestaţie la executare. Decizia nr. 685/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 685/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 14-05-2013 în dosarul nr. 8820/197/2012
ROMÂNIA
T. B.
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ DECIZIA CIVILĂ NR. 685/R
Ședința publică din 14 mai 2013
Completul de judecată R5 compus din:
PREȘEDINTE – A. I.– judecător
Judecător – M. I. I.
Judecător – C. R.
Grefier - V. P.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de către recurenta contestatoare Direcția Generală a Finanțelor Publice B. în contradictoriu cu intimatul T. B., împotriva sentinței civile nr._, pronunțată de Judecătoria B. la data de 1 august 2012, în dosar nr._ având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică la pronunțare se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra cauzei civile de față care s-a dezbătut în fond la data de 30 aprilie 2013, când părțile prezente au pus concluzii, în sensul celor consemnate în încheierea din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, având în vedere lipsa de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de 8 mai 2013 și apoi la data de 14 mai 2013.
T R I B U NA L U L,
Constată că prin sentința civilă nr._/01.08.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil_ s-a respins contestația la executarea silită, astfel cum a fost precizată, de contestatoarea DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B., în contradictoriu cu intimatul T. B..
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut următoarele.
Prin sentința penală nr. 55/S/7 03 2012 a Tribunalului B. s-a admis acțiunea civilă promovată în procesul penal de către partea civilă Statul Român prin ANAF-DGFP B. și în consecință inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente .. la plata sumei de_ lei, reprezentând prejudiciul nerecuperat, cu majorări de întârziere calculate la data plății efective, astfel în temeiul art. 353 și 163 c.pr.pen., s-a dispus măsura sechestrului asigurător asupra autoturismului Dacia 1300 (motor_, șasiu_) aparținând inculpatului până la concurența sumei 25 789 lei, reprezentând prejudiciul nerecuperat .
De asemenea, cu privire la măsura asiguratorie prin sentință s-a dispus ca în conformitate cu art. 164 c.pr.pen ca această măsură să fie adusă la îndeplinire prin executor judecătoresc și în acest sens să se emită adresă Camerei Executorilor Judecătorești să procedeze în consecință.
În data de 12 03 2012, intimatul a emis adresă către Camera Executorilor Judecătorești prin care a comunicat copie a dispozitivului sentinței penale nr. 55/S/7 03 2012 a Tribunalului B. și a solicitat să se procedeze în consecință relativ la măsura sechestrului asigurător asupra autoturismului Dacia 1300 (motor_, șasiu_) până la concurența sumei de_ lei, reprezentând prejudiciul nerecuperat.
Urmare a acestei adrese, Camera Executorilor Judecătorești a delegat pe executorul judecătoresc Koncz C. pentru a pune în executare dispozițiile sentinței penale relativ la instituirea sechestrului asigurător. Prin urmare, executorul judecătoresc a constituit dosarul execuțional nr. 33/A/2012 și la data de 20 03 2012 a emis adresa către Statul Român prin ANAF-DGFP B. prin care i-a adus la cunoștință obligația de plată a sumei de 873,84 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în temeiul art. 371/7 al.1 C.pr.civ.
Relativ la susținerea că DGFP B., contestatorul în cauză, nu are calitatea de reprezentant al Statului pentru îndeplinirea obligației de plată în discuție deoarece în procesul penal a avut calitatea de mandatar pe baza mandatului de reprezentare dat în acest sens se reține ca fiind neîntemeiată.
Susținerea nu poate fi primită deoarece măsura asiguratorie privește o creanță constituită în favoarea părții civile Statul Român, care a fost parte în procesul penal prin ANAF-DGFP B., ceea ce face ca în executarea silită a acestei măsuri calitatea de creditor să o aibă tocmai Statul Român prin ANAF, care la nivel teritorial își realizează atribuțiile prin organele teritoriale printre care și DGFP, care fiind mandatat pentru a reprezenta interesele creditorului în procesul penal, mandatul dat acestuia cât timp nu este revocat se îndeplinește și în ultima fază a procesului, respectiv în cea a executării silite .
Așadar, cum cererea de plată a cheltuielilor de executare îl privesc pe creditorul Statul Român prin ANAF și nicidecum pe contestator, în nume propriu, această cerere i-a fost adresată în considerarea calității nu de reprezentant legal ci de mandatar în baza mandatului primit pentru a-i reprezenta interesele părții civile creditoare în procesul penal prin care i s-a recunoscut dreptul de creanță amintit anterior.
În aceste condiții, obligația de plată ce privește cheltuieli de executare pentru punerea în executare a sentinței penale relativ la măsura asiguratorie, pentru ca Statul să poată realizarea creanței de 25 789 lei, reprezentând prejudiciul nerecuperat, nu intră sub incidența prevederilor O.G. nr. 22/2002, ce reglementează executarea silită a unei creanțe deținută împotriva unei instituții publice, pentru ca să fie necesară emiterea unei somației în acest sens și urmarea procedurii prescrise de legiuitor într-o astfel de situație.
Prin urmare, în speță contestatorul este în eroare asupra calității sale în raportul de drept execuțional și în care Statul Român (fiind titularul dreptului de creanță de 25 789 lei, reprezentând prejudiciul nerecuperat, recunoscut prin sentința penală nr. 55/S/7 03 2012 a Tribunalului B., ce stă la baza punerii în executarea măsurii asigurătorii) este indubitabil și creditorul în raportul execuțional dedus judecății și nicidecum intimatul T. B. .
Intimatul în acest raport execuțional, așa cum s-a relevat mai sus, nu execută nicio creanță pentru sine, ci a procedat în conformitate cu dispozițiile legale, îndeplinind obligațiile legale, care sunt instituite prin dispozițiile legale reținute ca temeiuri de drept în sentința penală pentru dispozițiile conținute de această hotărâre judecătorească.
Prin urmare, nu pot fi primite nici apărările potrivit cărora dispozițiile sentinței penale relativ la măsura asiguratorie pot fi duse la îndeplinire prin organele proprii de executare și astfel nu s-ar datora cheltuieli de executare, atât timp cât prin prevederi legale exprese s-a reglementat că procedura executării silite a unei asemenea măsuri revine în competența unui executor judecătoresc delegat de Camera Executorilor Judecătorești.
În considerarea celor expuse, instanța a reținut că apărările formulate de contestator în contradictoriu cu intimatul T. B. sunt neîntemeiate, având în vedere că exced cauza executării silite dedusă judecății, deoarece raportul juridic execuțional este legat între Statul Român (prin organele care îl reprezintă în teritoriu) și inculpatul P. I. potrivit sentinței penale nr. 55/S/7 03 2012, iar intimatul a îndeplinit obligații legale instituite prin art. 163 -164 al3 C.pr.pen.
Împotriva acestei soluții a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice B. prin care au solicitat instanței de control judiciar modificarea sentinței civile ca nelegală și netemeinică și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată.
În motivarea cererii de recurs s-a invocat faptul că instanța de fond, printr-o interpretare eronată a legii a respins acțiunea formulată și precizată, atât cu privire la excepția invocată cât și cu privire la fondul cauzei.
Față de înscrisul comunicat de către B. Koncz C. prin care se punea în vedere instituției DGFP B. obligația de a achita suma de 873,84 lei cheltuieli de executare, prin acțiunea astfel cum a fost precizată s-a dispus că măsura dispusă de instanța penală este greșită pe de o parte, iar pe de altă parte, executorul judecătoresc s-a adresa unei instituții care nu are calitate în dosarul penal dresat pe rolul instanței de judecată.
Se susține și în calea de atac a recursului excepția lipsei calității de reprezentant a DGFP B. pentru Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală în cadrul prezentei executări silite în dosarul execuțional 33/A/2012, reprezentarea asigurată în cadrul dosarului penal fiind doar în instanța de judecată, domiciliul nefiind ales la contestatoarea recurentă, astfel încât, efectuarea comunicării adresei din 20.03.2012 de executorul judecătoresc la sediul recurentei este greșită.
Referitor la obligația de plată a sumei de 873,84 lei reprezentând cheltuieli de executare, astfel cum a fost stabilit în sarcina părții civile din dosarul penal_/62/2011, în cauza de față, executorul judecătoresc, nu a emis o somație sau un proces verbal cu valoare de titlu executoriu prin care partea civilă – Statul Român prin ANAF să fie obligată la plata cheltuielilor de executare.
Potrivit OG 22/2002 aprobată prin Legea 288/2002, modificată și completată prin Legea 110/2007, executarea silită a unei instituții publice se poate face numai după trecerea unui termen de 6 luni de la data la care aceasta a fost somată de organul de executare competent, motiv pentru care se apreciază că în mod greșit executorul judecătoresc a trecut la aplicarea dispozițiilor de drept comun când a emis somația, fapt pentru care se solicită anularea actului de executare.
Se mai critică emiterea de către executorul judecătoresc a comunicării prin care partea civilă are obligația plății sumei de 873,84 lei inclusiv TVA cu titlu de cheltuieli de executare pentru instituirea sechestrului asiguratoriu asupra bunului ce aparține inculpatului P. I. prin raportare la prevederile art. 129 din OG 92/2003, măsura putând fi luată direct de organele de executare proprii le părții civile, iar nu prin intermediul executorului judecătoresc.
Pe de altă parte, în aplicarea prevederilor art. 163 și urm. C.pr.cpen., partea civilă a solicitat instituirea măsurilor asiguratorii asupra bunurilor inculpatului în vederea asigurării reparării prejudiciului în măsura în care hotărârea judecătorească va deveni titlu executoriu, prin rămânerea ei definitivă.
Instanța de fond trebuia să rețină susținerile recurentei contestatoare, prin precizare la acțiune și să constate că executorul judecătoresc nu a dus la îndeplinire dispozițiile instanței penale motivat pe considerentul că onorariul nu a fost achitat.
Partea civilă a pus în executare sentința penală 55/S/2012 în ceea ce privește instituirea sechestrului asigurator, iar prin adresa nr. 9831/19.04.2012 s-a comunicat că organele de executare nu au putut pune în executare dispozițiile sentinței civile având în vedere că bunul mobil la care se face referire, nu este în patrimoniul inculpatului.
Din analiza înscrisurilor la care s-a făcut referire se învederează instanței, că nici executorul judecătoresc nu va putea respecta dispoziția Tribunalului B., chiar cu condiția plății onorariului.
În drept, recurenta contestatoare a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9, art. 304 1 C.pr.civ., OG 22/2002 cu modificările și completările ulterioare, OG 92/2003.
Intimatul T. B. a formulat și depus la dosarul cauzei în termen legal întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului promovat și menținerea soluției pronunțate de instanța de fond ca legală și temeinică.
În drept, intimatul a invocat dispozițiile art. 326 alin. 2 C.pr.civ.
În calea de atac a recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând sentința civilă recurată în raport cu motivele de recurs invocate, cu actele și lucrările dosarului, tribunalul reține următoarele:
În principal, instanța de recurs se va pronunța cu privire la motivul de recurs invocat de către recurent, raportat la excepția lipsei calității de reprezentat a DGFP B. pentru Statul Român prin ANAF, excepția fiind una, absolută și peremtorie, care, în condițiile admiterii ei, are ca efect întreruperea judecății.
Motivul pentru care s-a criticat respingerea excepției de către instanța de fond, și asupra căruia, potrivit principiului disponibilității în procesul civil, se va pronunța instanța de recurs a fost acela că, reprezentarea asigurată în cadrul dosarului penal de către DGFP B. pentru Statul Român prin ANAF a fost doar în instanța de judecată, domiciliul nefiind ales la contestatoarea recurentă, astfel încât, efectuarea comunicării adresei din 20.03.2012 de executorul judecătoresc la sediul recurentei a fost greșită.
Însă, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, măsura asiguratorie privește o creanță constituită în favoarea părții civile Statul Român, care a fost parte în procesul penal prin ANAF-DGFP B., ceea ce face ca în executarea silită a acestei măsuri calitatea de creditor să o aibă tocmai Statul Român prin ANAF, care la nivel teritorial își realizează atribuțiile prin organele teritoriale printre care și DGFP, care fiind mandatat pentru a reprezenta interesele creditorului în procesul penal, mandatul dat acestuia cât timp nu este revocat se îndeplinește și în ultima fază a procesului, respectiv în cea a executării silite. De altfel, conform delegației depusă în copie la fila 13 a dosarului de fond face dovada faptului că a fost mandatată recurenta contestatoare, în dosarul penal în care s-a pronunțat sentința penală, să se constituie parte civilă în apărarea intereselor Statului Român prin reprezentantul său legal ANAF, faptul citării la sediul Agenției Naționale de Administrare Fiscale neavând nici un efect juridic care să conducă la încetarea mandatului.
La cererea instanței de fond, recurenta contestatoare, mandatar al creditorului în raportul de drept execuțional, titular al unei creanțe, a indicat că în contestația la executare formulată și precizată calitate de intimat îl are T. B., „ pe considerentul că T. B. a pronunțat sentința penală 55/S/07.03.2012 prin care s-a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra bunului mobil al inculpatului printr-un executor judecătoresc.
Instanța de fond, în mod corect a reținut că recurenta contestatoare se află în eroare, având în vedere că intimatul indicat în acest raport execuțional, așa cum s-a relevat mai sus, nu execută nicio creanță pentru sine, ci a procedat – prin emiterea adresei la Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel B. să procedeze la executarea dispozițiilor cuprinse în sentința penală – titlu executoriu, referitoare la instituirea sechestrului asiguratoriu în conformitate cu dispozițiile legale, îndeplinind obligațiile legale, care sunt instituite prin dispozițiile legale reținute ca temeiuri de drept în sentința penală pentru dispozițiile conținute de această hotărâre judecătorească.
Potrivit dispozițiilor art. 164 alin 2 din Codul de procedură penală încheierea instanței judecătorești prin care s-a dispus luarea măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc, astfel încât, susținerile recurentei contestatoare relative la aplicarea dispozițiilor art. 129 din OG 92/2003, măsura fiind apreciată căputând fi luată direct de organele de executare proprii le părții civile, iar nu prin intermediul executorului judecătoresc, nu pot fi reținute, cu atât mai mult cu cât, încă odată recurenta se află în eroare, codul de procedură fiscală în ceea ce privește executarea silită prin organe propriii, fiind aplicabil doar creanțelor fiscale.
Motivul de recurs referitor la faptul că executarea silită a unei instituții publice se poate face numai după trecerea unui termen de 6 luni de la data la care aceasta a fost somată de organul de executare competent, ceea ce determină anularea actului de executare, va fi respins de instanța de recurs din două considerente:
În primul rând, în prezenta cauză, astfel cum s-a mai arătat, raportul juridic execuțional este legat între Statul Român (prin organele care îl reprezintă în teritoriu) și inculpatul P. I. potrivit sentinței penale nr. 55/S/7 03 2012, iar intimatul a îndeplinit obligații legale instituite prin art. 163 -164 al3 C.pr.pen, astfel că apărarea excede cadrului în care poate fi analizată, iar în al doilea rând actul normativ indicat se referă foarte clar și doar la situația creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice, ceea ce determină calitatea de debitor a instituției publice, și nu cea de creditor, calitate pe care Statul Român prin ANAF, reprezentat în teritoriu de DGFP B. o are în prezenta cauză.
De asemenea, motivele de recurs raportate la imposibilitatea de instituire a sechestrului, și la lipsa procesului verbal de stabilire a cheltuielilor de executare vor fi respinse de instanța de recurs pentru primul dintre cele două considerente enunțate mai sus.
Având în vedere considerentele reținute anterior, tribunalul, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., va respinge recursul declarat de recurenta contestatoare, ca neîntemeiat, și va menține hotărârea primei instanțe, constatând că a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a legii
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursului declarat de recurenta contestatoare Direcția Generală a Finanțelor Publice B. împotriva sentinței civile nr._/01.08.2012 a Judecătoriei B. pronunțată în dosarul civil_ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.05.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. I. M. I. I. C. R.
GREFIER
V. P.
Red.A.I./03.10.2013
Dact.V.P./04.10.2013
- 2 ex -
Jud. fond D. I. M.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 441/2013. Tribunalul BRAŞOV | Pretenţii. Decizia nr. 150/2013. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
