Obligaţie de a face. Decizia nr. 1222/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1222/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 17-10-2013 în dosarul nr. 29113/197/2010
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ DECIZIE Nr. 1222/R
Ședința publică de la 17 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. B.
Judecător L. S.
Judecător P. M.
Grefier V. D.
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de recurenții reclamanți V. C., V. A. L. în contradictoriu cu intimații pârâți O. E. I. și O. A. M. și intimatul intervenient M. B. prin primar, având ca obiect obligație de a face, împotriva sentinței civile numărul 8847/22.06.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care,
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 02.10.2013, conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acel termen de judecată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, instanța, în temeiul art. 260 Cod procedură civilă, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de 10.10.2013 și apoi pentru astăzi, când:
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cererii de recurs de față, constată că, prin sentința civilă nr. 847/22.06.2012, Judecătoria B. a hotărât următoarele:
Respinge acțiunea civilă formulată de reclamanții V. C. și V. A. –L. în contradictoriu cu pârâții O. E. – I. și O. A. – M..
Respinge cererea de intervenție formulată de reclamanții V. C. și V. A. – L. de chemare în judecată a intervenientului M. B. prin primar.
Obligă pe reclamanți să plătească pârâților suma de 1240 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
La adoptarea acestei soluții, instanța de fond a reținut că reclamanți, din data de 18 05 2006, potrivit mențiunilor din cartea funciară, sunt proprietarii imobilului situat în B., ., înscris în C.F. nr._ B. (provenită din conversia de pe hârtie a C.F. NR. 2979) sub nr. top 3475, descris ca fiind compus din casă de lemn și extindere constituită din bucătărie, cămară de alimente, baie, antreu și pivniță la subsol,cu teren în suprafață de 220 m.p.
La rândul lor pârâții, din data de 19 08 2003, potrivit mențiunilor din cartea funciară, sunt proprietarii imobilului situat în B., ..59, înscris în C.F. nr._ ( provenită din conversia de pe hârtie a C.F. nr. 2972) B. sub nr. top 3465,descris ca fiind compus din casă de lemn și teren în suprafață de 121 m.p.
Prin declarația autentificată cu nr. 119/28 03 2008, de BNP C. D., reclamanții au fost de acord ca pârâții să efectueze lucrări de extindere și mansardare la imobilul lor, lucrări pentru care s-a eliberat certificat de urbanism nr. 2693/22 06 2007. Reclamanții, menționând că în considerarea faptului că lucrările se vor realiza pe hotar, și-au dat acordul prin această declarație, cu condiția construirii unui atic din zidărie cu înălțimea de 50 cm. fără ca streașina acoperișului să iasă pe proprietatea lor, iar acesta să colecteze în interior apele pluviale, care vor fi evacuate pe proprietatea pârâților.
Pârâții au obținut certificatul de urbanism nr. 3648/21 08 2008 pentru demolare construcție existentă, precum și nr. 2443 /9 08 2011 pentru extindere și mansardare locuință, iar pentru acest din urmă considerent au deținut în timp și alte certificate de urbanism în perioada 2004-2007.
Ulterior, conform adresei nr._ c_/9/1 04 2010/1 05 2010, emisă de Primăria Municipiului B., reiese că la data de 1 04 2010 s-a efectuat un control în urma unei sesizări formulată de reclamant și s-a constat că pârâtul O. E. a reînceput lucrări de reînălțare a gardului ce desparte proprietățile părților cu materiale ce contravin regulamentului de construire și intervenție în zonele istorice și că a practica goluri de fereastră cu vedere spre proprietatea reclamanților, fără a deține autorizație de construire și acordul acestora. Prin această adresă s-a adus la cunoștința pârâtului că se va proceda la sesizarea organelor de urmărire penală și că reclamantul este îndreptățit să promoveze acțiune în instanță și să solicite sistarea lucrărilor, pe calea ordonanței președințiale.
Prin acțiunea de față reclamanții au sesizat instanța de judecată cu cererea de desființare a construcțiilor realizate pe pârâți pe linia de hotar dintre proprietăți, considerând că linia de hotar a fost stabilită anterior în urma litigiilor purtate ,în care au fost pronunțate sentința civilă nr. 8857/1981 a Judecătoriei B., sentința civilă nr. 8503/1990 a Judecătoriei B., decizia nr. 388/1991 a Tribunului B., sentința civilă nr. 1373/1992 a Judecătoriei B.
Susținerea potrivit căreia prin hotărâri judecătorești irevocabile ar fi fost stabilită, respectiv lămurită situația relativ la linia de hotar dintre proprietățile părților nu poate fi primită, fiind nefondată .
În acest sens se observă că într-un litigiu purtat între autorii părților, promovat de autoarea pârâților, având ca obiect grănițuire și revendicare, finalizat prin sentința nr. 1373/1992 a Judecătoriei B.( pronunțată în rejudecarea cauzei după casarea sentinței civile nr. nr. 8503/1990 prin decizia nr. 388/1991 a Tribunalului B.),acțiunea a fost respinsă fiind reținut pentru anul 1992, pe baza expertizei administrate, că vechiul hotar dintre parcelele folosite de părți incluzând și suprafețele de teren închiriate de la ICRAL,nu a suferit modificări .
De asemenea, proprietarii anteriori de la care reclamanții au dobândit imobilul proprietatea lor au promovat împotriva pârâtului O. E. o acțiune în grănițuire, litigiu care a fost finalizat prin sentința civilă nr. 5489/2006 a Judecătoriei B., prin care în urma transmiterii de către reclamanții din proces, D. M., D. I. și D. M.,a dreptului de proprietate asupra imobilului lor înscris în C.F. nr. 2972 B., acțiunea a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale active.
Astfel, prin sentința civilă nr. 8857/1981 a Judecătoriei B. acțiunea purtată între autorii părților – S. M.(autoarea pârâților) și Mireț E.(autoarea reclamanților), având ca obiect revendicarea unei suprafețe de teren în suprafață de 160 m.p. situat în B., .. 59, a fost respinsă pe considerentul că terenul în litigiu nu aparținea imobilului de sub nr. top 3465 .
Din administrarea probei testimoniale se constată că situația de fapt percepută direct de chiar martorii T. A. –C. și B. M., audiați la propunerea pârâților, este contradictorie în ceea privește existența semnelor exterioare de delimitare a liniei de hotar dintre proprietățile părților atât în ceea ce privește existența unui gard pe linia de hotar sau dacă unul dintre pereții construcției realizate de pârâți se afla sau nu pe limita de hotar.
La rândul său martorul M. V., audiat la propunerea reclamanților a perceput existența unui gard în spatele case, între proprietăți ,însă în mod indirect, din relatarea reclamanților,a relatat că acest gard ar fi realizat pe proprietatea acestora.
Totodată, martorul D. M., audiat la propunerea reclamanților prin declarația sa nu a fost în măsură să afirme dacă pe limita de hotar dintre părți au fost realizate construcții și linia de hotar să fie în acest fel stabilită.
De asemenea se constată că și pârâții au avut poziții procesuale contradictorii relativ la faptul că la data dobândirii imobilului de către pârâți acestea avea limitele stabilite față de proprietatea reclamanților. Pe de o parte deși pârâtul O. E. la interogatoriu a afirmat că limita de hotar era stabilită a contestat că zidul noii construcții ar fi realizată pe această linie de hotar ,pe de altă parte pârâta a negat existența delimitării liniei de hotar dintre proprietăți și că noua construcție ar fi realizată cu două laturi pe linia de hotar.
Astfel, în considerarea celor expuse instanța reține că în cauză nu s-a probat nici existența unei recunoașteri reciproce și neechivoce a limitelor de hotar dintre proprietățile părților în raport de situația actuală existență la fața locului și nici stabilirea pe cale judecătorească, în condițiile în care pe de o parte hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile purtate între proprietarii anteriori autori ai părților în perioada anilor 1980 -1992 au avut în vedere terenuri care nu s-au aflat la acel moment în proprietate ci erau deținute în chirie, iar pe de altă parte nici prin sentința civilă nr. 5489/2006 nu s-a procedat la o astfel de lămurire a situației de drept relativ la linia de hotar .Soluția pronunțată nu a vizat fondul dreptului, ci numai cadrul procesual legat în acel litigiu. În consecință, în mod neîntemeiat s-a susținut că în urma administrării expertizei în cadrul acelui litigiu s-a stabilit limita de hotar, deoarece nefiind pronunțată o soluție pe fond prin care prin dispozitivul hotărârii-singurul prin care situația de drept pe care o conține poate intra sub incidența puterii de lucru judecat - o asemenea expertiză nu este validată și nu dobândește valoare juridică atât timp cât nu a devenind parte integrantă a unei hotărârii judecătorești .
Prin urmare,în lipsa probării stabilirii din punct de vedere juridic a limitelor de hotar dintre proprietăți potrivit situației actuale, după ce în prealabil a existat o demolare a construcțiilor vechi, instanța reține că în aceste condiții reclamanții nu au putut proba probat în conformitate cu art. 1169 C.Civ., fără echivoc, care sunt construcțiile sau elementele de construcție concrete realizate și care se impun a fi desființate ca urmare a edificării lor cu prejudicierea dreptului de proprietate al reclamanților.
În ceea ce privește cererea de chemare în judecată a altor persoane care pot pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul va fi de asemenea respinsă ca neîntemeiată .
Se reține că prin chiar cererile formulate de reclamanți, atât cea principală de chemare în judecată cât și cererea de intervenție, aceștia au făcut referire la drepturi subiective materiale incompatibile cu scopul valorificării unei asemenea cereri de intervenție. Pe de o parte prin acțiunea principală reclamanții tind la protecția dreptului lor de proprietate, în timp ce intervenția nu privește același drept de proprietate ci un drept administrativ ce poate fi exercitat în vederea protejării normelor ce reglementează materia executării construcțiilor și care intră în sfera de exercitare a atribuțiilor date unei autorități publice în materia construcțiilor potrivit art. 27 din Legea nr. 50/1990 raportat la art. 32 din lege și nicidecum în materia dreptului civil .Astfel, în mod neîntemeiat s-a considerat că intervenientul este în situația de a invoca același drept ca și reclamanții deoarece formularea unei cererea de desființare a unor construcții nu se confundă cu dreptul ce constituie cauza unei asemenea pretenții.
Împotriva sentinței civile nr. 8847/22.06.201 pronunțată de Judecătoria B., reclamanții V. C. și V. A. L., prin reprezentant convențional avocat Alboni I. F., au exercitat calea de atac a recursului, solicitând modificarea în totalitate a acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată pe care au promovat-o .
În motivarea cererii de recurs, recurenții au arătat că, în mod greșit prima instanță a respins acțiunea civilă pe care au promovat-o pe considerentul că nu au făcut dovada stabilirii liniei de hotar dintre proprietăți și a faptului să intimații – pârâți au construit cu nerespectarea acesteia, întrucât, în opinia lor, nu este necesar ca linia de hotar să fie stabilită prin dispozitivul unei hotărâri judecătorești pentru a se aprecia că aceasta nu a fost respectată la edificarea unei construcții neautorizate, fiind suficiente: recunoașterea părții adverse, chiar parțială, dovada că s-a construit pe amplasamentul vechii construcții, amplasament care se afla pe linia de hotar necontestată și menționarea chiar și numai în motivarea unei hotărâri judecătorești că părțile nu au formulat obiecțiuni cu privire la concluziile raportului de expertiză ce a fost administrat ca probă într-un litigiu de grănițuire.
Au mai susținut recurenții în motivarea cererii de recurs că respingerea acțiunii în grănițuire pe care antecesoarea lor a promovat-o în anul 1992, cu motivarea că nu s-a dovedit intervenirea vreunei modificări în ceea ce privește linia de hotar are semnificația unei recunoașteri judiciare a liniei de hotar existență la acel moment.
Faptul că terenurile părților, la data pronunțării sentinței civile nr. 1373/1992 erau deținute de acestea doar cu titlu de drept folosință pe durata existenței construcțiilor nu este relevant, întrucât acestea aveau aceleași numere topografice, aceeași poziționare și aceleași dimensiuni, purtând asupra acelorași loturi, care ulterior au devenit proprietatea autorilor părților.
În continuarea motivării cererii de recurs, recurenții au arătat că greșit a fost respinsă și cererea de chemare în judecată a altor persoane, deoarece M. B. poate pretinde aceleași drepturi ca și reclamanții, independent de încălcarea dreptului de proprietate al lor prin construirea pe hotar.
În acest sens, părțile menționate au susținut că au cerut obligarea intimaților la demolare nu numai pentru construirea pe linia de hotar, ci și pentru construirea fără autorizație și fără acordul lor, în condițiile în care, din actele emise de Primăria Municipiului B., rezultă necesitatea existenței acestui acord.
Din probele ce au fost administrate în cauză, rezultă că este amplasată pe linia de hotar construcția pe care intimații – pârâți au edificat-o, întrucât, altfel nu le-ar fi cerut acordul, iar, prin amplasarea schelei pe terenul recurenților, este mai mult decât evident că intimații au recunoscu faptul că imobilului este edificat pe linia de hotar.
Intimații au intenționat dintotdeauna să construiască fără autorizație, deoarece nu s-au prezentat niciodată și nici nu au depus în probațiune un proiect autorizat din care să rezulte modul în care a fost proiectată construcția, amplasarea acesteia pe teren, etc.
Apoi, înscrisurile ce au fost întocmite de Primăria Municipiului B., ce au fost administrate ca probe în cauză, sunt de natură să ateste încălcarea de către intimați a obligației de a nu face, cu consecința stabilirii în sarcina lor a obligației de a desființa tot ceea ce au realizat cu nesocotirea acestei obligații.
Au mai arătat recurenții în motivarea cererii de recurs că și cadrul metalic sudat de intimați între cele două construcții, prin care le-a fost blocat accesul la porțiunea de teren situată în spatele casei lor, a fost realizat în mod nelegal, în absența unei autorizații și care parțial este amplasată pe linia de hotar, iar, pe porțiunea din terenul lor ce a fost acaparată de către intimați se găsesc șanțul de scurgere a apelor, gura de scurgere în canalizare, precum și instalația lor de gaz metan, aspect recunoscut de către părțile adverse prin răspunsurile date la interogatoriu.
Recurenții nu au fundamentat în drept cererea de recurs pe care au promovat-o.
În apărare, intimații au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de recurs exercitată împotriva sentinței civile nr. 8847/22.06.2012 pronunțată de Judecătoria B., arătând în esență în motivarea poziției lor procesuale că toate motivele pe care a fost întemeiată cererea de exercitare a căii de atac sunt lipsite de fundament în condițiile în care prima instanță a stabilit în mod corect situația de fapt și a făcut o justă aplicare a prevederilor legale incidente, reținând în mod legal și temeinic că, în prezent, între imobilele ce constituie obiectul dreptului de proprietate al recurenților și obiectul dreptului de proprietate al intimaților – pârâți nu este stabilită o linie de hotar, astfel că nu se poate stabili dacă construcțiile din litigiu au fost edificate pe această linie.
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe, instanța respingând, pentru considerentele indicate în încheierea ședinței publice din data de 02.10.2013, cererea recurenților de administrare în cauză ca probe a unor planșe fotografice.
Analizând sentința recurată, în raport cu motivele de recurs, cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, tribunalul constată că cererea de recurs suspusă judecății este nefondată, pentru considerentele ce succed:
Recurenții – reclamanți au învestit instanțele judecătorești cu o cerere de chemare în judecată a intimaților – pârâți, prin care au solicitat ca, în urma probelor ce se vor administra, să se pronunțe o hotărâre, prin care aceste din urmă părți să fie obligate să desființeze toate construcțiile realizate fără autorizație de construire pe linia de hotar ce desparte imobilele ce constituie obiectul dreptului de proprietate al părților.
În conformitate cu prevederile cuprinse în art. 1169 din vechiul cod civil, text de lege aplicabil în cauza de față de data la care a fost promovată cererea de chemare în judecată și față de dispozițiile cuprinse în art. 24 din Noul Cod de procedură civilă, recurenții – reclamanți aveau obligația să dovedească care sunt construcțiile pe care intimații – pârâți le-au realizat în mod nelegal, precum și faptul că acestea au fost edificate pe linia de hotar ce desparte proprietățile acestora.
Or, așa cum în mod legal și temeinic a reținut judecătorul fondului, părțile recurente nu au fost în măsură să dovedească care este linia de hotar ce desparte imobilul ce constituie obiectul dreptului lor de proprietate de imobilul ce se află în proprietatea intimaților – pârâți.
Referirile pe care recurenții le-au făcut în cererea de exercitare a căii de atac cu privire la modul în care instanțele de judecată trebuie să aprecieze asupra liniei de hotar dintre cele două proprietăți nu pot fi luate în considerare, întrucât nu sunt de natură să producă efectele juridice urmărite de părțile menționate.
Astfel, este adevărat că litigiul ce a fost inițiat în anul 1992 de antecesoarea părților recurente în scopul de a obține pe cale judecătorească stabilirea liniei de hotar dintre proprietățile în litigiu a fost respins pe considerentul că exista o linie de hotar ce despărțea cele două imobile, linie de hotar ce nu a fost încălcată de către pârâții din acel proces, însă, în anul 2006, antecesorii părților recurente din cadrul prezentului proces au înțeles să conteste corectitudinea liniei de hotar, învestind instanțele judecătorești cu acțiunea în grănițuire ce a fost soluționată în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 549/2006 a Judecătoriei B., prin care această cerere a fost respinsă ca fiind promovată de persoane fără calitate procesuală activă, în condițiile în care recurenții, în calitate de succesori cu titlul particular ai titularului acțiunii, nu au înțeles să continue demersul juridic al acestuia.
Apoi, sub aspectul analizat, tribunalul constată că, urmare a comunicării de către Judecătoria B. a sentinței civile recurate în cadrul prezentului proces, către părțile recurente, acestea au înregistrat pe rolul instanțelor judecătorești o acțiune în stabilirea liniei de hotar dintre imobilul ce constituie obiectul dreptului lor de proprietate și imobilul ce constituie obiectul dreptului de proprietate al intimaților – pârâți, solicitând instanței de recurs suspendarea judecății cererii de exercitare a căii de atac până la soluționarea în mod irevocabil a acțiunii în grănițuire, ( cerere ce a fost respinsă prin încheierea ședinței publice din data de 20 iunie 2013), or acest demers juridic al părților menționate se constituie într-o recunoaștere a corectitudinii raționamentului juridic al primei instanțe.
Instanța de recurs observă, de asemenea, că, contrar celor susținute de către părțile recurente prin cererea de exercitare a căii de atac, linia de hotar dintre două proprietăți ce poate fi luată în considerare în cadrul unei acțiuni civile este cea stabilită ca atare prin dispozitivul unei hotărâri judecătorești, ea neputând fi dedusă din situațiile sau elementele la care părțile menționate au făcut referire în motivarea cererii de recurs pe care au formulat-o, or, așa cum am subliniat, în speța de față nu a făcut făcută dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să fi fost stabilită linia de hotar dintre imobilele ce constituie obiectul dreptului de proprietate al recurenților și al intimaților- pârâți.
De asemenea, instanța de recurs constată că este neîntemeiată susținerea pe care recurenții au făcut-o în sensul că prin cererea de chemare în judecată au solicitat obligarea intimaților – pârâți la demolarea construcțiilor pe care aceștia le-au edificat în mod nelegal, indiferent dacă acestea sunt sau nu amplasate pe linia de hotar ce desparte loturile de teren aflate în proprietatea părților menționate, întrucât petitele cererii introductive de instanță sunt clare, ele vizând așa cum am arătat și cum în mod corect a reținut prima instanță, obligarea intimaților – pârâți la desființarea tuturor construcțiilor realizate fără autorizație de construire pe linia de hotar ce desparte proprietățile părților.
De altfel, părțile recurente ar justifica un interes care să îndeplinească toate cerințele instituite de legea procesual civilă, respectiv un interes legitim, personal și actual numai în ceea ce privește solicitarea de obligare a părților intimate – pârâte la desființarea construcțiile realizate în mod nelegal și amplasate pe lina de hotar ce desparte imobilele aflate în proprietatea părților, prin urmare, în mod legal, cu respectarea prevederilor cuprinse în art. 129 alin. ultim din Codul de procedură civilă, Judecătoria B. a soluționat cererea dedusă ei spre soluționare în limitele în care s-a produs învestirea sa prin cererea de chemare în judecată pe care recurenții au promovat-o și a apreciat cerințele de admitere a acesteia în raport cu aceste limite.
Față de considerentele ce preced, tribunalul reține că sunt lipsite de temei solicitările pe care părțile recurente le-au formulat în sensul ca instanțele judecătorești să se raporteze în soluționarea cererii de chemare în judecată la aspectele indicate în cuprinsul cererii de exercitare a căii de atac ce sunt de natură să ateste existența unei linii de hotar între imobilele ce constituie obiectul dreptului de proprietate al părților și edificarea construcțiilor din litigiu pe această linie de graniță.
Așa fiind, instanța de recurs constată că sunt nefondate criticile pe care recurenții le-au adus soluției pe care Judecătoria B. a pronunțat-o cu privire la cererea introductivă de instanță, această instanță stabilind în mod legal și temeinic că în absența stabilirii în condițiile stipulate de legea civilă a liniei de hotar dintre imobilele ce constituie obiectul dreptului de proprietate al părților menționate și al intimaților – pârâți nu se poate verifica existența unor construcții neautorizate edificate de aceste din urmă părți pe linia de hotar.
În ceea ce privește critica pe care recurenții au formulat-o cu privire la soluția pe care Judecătoria B. a pronunțat-o în cererea pe care aceste părți au promovat-o în temeiul art. 57 din Codul de procedură civilă, tribunalul constată că aceasta este, la rândul ei, nefondată, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Textul de lege menționat reglementează instituția juridică a chemării în judecată a altei persoane care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul. Părțile recurente au formulat cererea de chemare în judecată pentru a proteja dreptul de proprietate pe care îl au asupra imobilului situat în M. B., ., înscris în cartea funciară nr. 2979 B., sub nr. top. 3475, drept despre care au susținut că a fost încălcat de către intimații – pârâți prin edificarea în mod nelegal a unor construcții pe linia de hotar. Or, cel chemat în judecată în condițiile textului de lege mai sus indicat nu ar putea pretinde aceleași drepturi ca cele invocate de recurenți în susținerea demersului lor juridic, astfel că cererea formulată față de acesta nu poate fi admisă.
De asemenea, sub aspectul analizat, tribunalul observă că pentru a obține desființarea unor construcții realizate în mod nelegal intimatul – intervenient nu poate uza de dispozițiile legii civile ce reglementează ocrotirea dreptului de proprietate privată, ci această parte poate sesiza instanțele judecătorești cu o cerere care să aibă drept finalitate desființarea unor astfel de construcții pe temeiul prevederilor cuprinse în acte normative speciale( legea nr. 50/1991), ce îi conferă, în anumite condiții, posibilitatea de a acționa ca autoritate a administrației publice locale.
Având în vedere considerentele de fapt și de drept mai sus expuse, tribunalul, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge cererea de recurs suspusă judecății.
Fiind părțile aflate în culpă procesuală, recurenții vor fi obligați, în conformitate cu dispozițiile existente în art. 274 din codul de procedură civilă coroborat cu cele din art. 298 și din art. 316 din același act normativ, să achite intimaților – pârâți suma de 1240 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de recurs formulată de recurenții- reclamanți V. C. și V. A. L., reprezentați convențional de avocat Alboni I. F., în contradictoriu cu intimații pârâți O. E. I. și O. A. M., reprezentați convențional de avocat M. M., și intimatul intervenient M. B., reprezentat legal de primar, împotriva sentinței civile numărul 8847/22.06.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._, pe care o menține.
Obligă recurenții să achite intimaților O. E. I. și O. A. M. suma de 1240 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 17.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. B. L. S. P. M.
Grefier,
V. D.
Redactat/L.S./20.11.2013
Tehnoredactat/V.D.25.11.2013
Jud. fond D.-I. M.
2 ex
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 328/2013. Tribunalul BRAŞOV | Contestaţie la executare. Decizia nr. 110/2013. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
