Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 71/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 71/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 28-02-2013 în dosarul nr. 1457/197/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ DECIZIE Nr. 71/.>
Ședința publică de la 28 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: C. F. -judecător
JUDECĂTOR: M. I. I.
GREFIER: V. D.
Pe rol fiind judecarea apelului civil privind pe apelanta - petentă Asociația Agricolă AGRO 2001, prin reprezentant legal, împotriva Sentinței civile numărul 9757/11.07.2012, pronunțată de Judecătoria B., în dosarul civil nr._, având ca obiect plângere împotriva încheierii de carte funciară (Art.52 alin.2 Legea nr.7/1996).
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care,
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 21.02.2013, conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acel termen de judecată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, instanța, în temeiul art. 260 Cod procedură civilă, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de 28.02.2012 când:
TRIBUNALUL,
Asupra apelului civil de față:
Constată că prin sentința civilă nr. 9757/11.07.2012 a Judecătoriei B. a fost respinsă plângerea formulată de petentă ASOCIAȚIA AGRICOLĂ AGRO 2001 împotriva încheierii c.f. nr._/10.06.2011.
Pentru a pronunța această încheiere, prima instanță a reținut în esență că, prin sentința civilă nr. 1371/16 septembrie 2010 a Tribunalului D. s-a constatat valabilitatea convenției încheiate la data de 23.07.2007 între petenta Asociația Agricolă ,, Agro 2001”, în calitate de cumpărătoare și S.C. S. C. S.A., în calitate de vânzătoare, având ca obiect terenul înscris în c.f._ a localității C., nr. top 3542/1/244, și s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei în c.f.
A mai reținut că, potrivit art. 20 alin. 3 din Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza înscrisului autentic notarial sau a certificatului de moștenitor, încheiate de un notar public în funcție în România, a hotărârii judecătorești rămase definitivă și irevocabilă sau pe baza unui act emis de autoritățile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta, prin care s-au constituit ori transmis în mod valabil.
Instanța a considerat că, contrar susținerilor petentei, sentința civilă nr.1371/16.09.2010 a Tribunalului D. nu are un caracter constitutiv în privința dreptului de proprietate al petentei asupra terenului înscris în c.f._ a localității C., cu nr. top 3542/1/244, deoarece prin această hotărâre s-a constatat valabilitatea convenției încheiate la data de 23.07.2007 ca raport obligațional intervenit între părțile contractante, fără ca prin dispozitivul sentinței, partea dintr-o hotărâre judecătorească susceptibilă de executare, să se fi dispus ca respectiva sentință să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare și fără verificarea legalității contractului și în raport de alte dispoziții legale speciale.
Astfel, instanța a constatat că, față dispozițiile art.151 alin. 9 și 10 din O.G. nr. 92/2003, convenția de vânzare-cumpărare nr. 79/23.07.2007 apare ca un act juridic lovit de nulitate absolută, respectiv, potrivit textelor de lege citate, de la data întocmirii procesului-verbal de sechestru bunurile sechestrate sunt indisponibilizate, iar cât timp durează executarea silită debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul competent. Nerespectarea acestei interdicții atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă. Actele de dispoziție care ar interveni ulterior indisponibilizării prevăzute la alin. 9 sunt lovite de nulitate absolută.
A mai reținut că, în conformitate cu art. 48 al. 1 lit. a din Legea nr. 7/1996, în cadrul procedurii de înscriere în cartea funciară, registratorul are obligația de a verifica admisibilitatea cererii de înscriere în raport de îndeplinirea cerinței potrivit căreia înscrisul care constată dreptul este încheiat cu respectarea formelor prescrise de lege, iar relativ la obligația de verificarea a existenței sau inexistenței piedicilor de carte funciară fac referire și dispozițiile art. 58 alin.1 și 59 alin. 1 din Ordinul nr. 633/2006.
Astfel, în raport cu art. 154 alin. 1 prima teză și alin. 5 și 6 din O.G. nr. 92/2003 coroborat cu art. 151 alin. 9 și 10 din aceeași ordonanță, prevederi la care face trimitere art. 154 alin. 5, instanța a constatat că în mod corect s-a reținut că dreptul de proprietate nu poate fi înscris în favoarea petentei deoarece contractul de vânzare – cumpărare prin care s-a convenit transmiterea dreptului către aceasta din urmă nu îndeplinește condițiile de formă prescrise de lege.
Instanța a mai reținut că art. 154 din O.G. nr. 92/2003, care reglementează executarea silită imobiliară în materie fiscală, prin alin. 5 și 6 prevede că executorul fiscal care aplică sechestrul încheie un proces-verbal de sechestru, și prin aplicarea sechestrului asupra bunului imobil urmărit se constituie ipotecă legală și, totodată, și în acest caz, dispozițiile art. 151 alin. 9 și 10 din ordonanță sunt aplicabile, respectiv de la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate.
A reținut de asemenea că, atâta timp cât durează executarea silită, debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul competent. Nerespectarea acestei interdicții atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă, iar actele de dispoziție care ar interveni ulterior indisponibilizării sunt lovite de nulitate absolută.
Prin art. 63 alin.1/1din Ordinul nr. 633/2006 se prevede că registratorul va respinge cererea de înscriere a actului juridic a cărui nulitate absolută este în mod expres prevăzută de lege.
În consecință, instanța a considerat că în mod eronat s-a susținut că nu convenția încheiată în data de 23.07.2007 constituie actul juridic în temeiul căruia s-a solicitat intabularea, ci sentința civilă nr.1371/2010 a Tribunalului D., deoarece obiectul hotărârii l-a constituit tocmai raportul juridic născut între părțile contractante în baza contractului, iar contractul de vânzare – cumpărare nr.79/2007, încheiat între proprietarul tabular și petentă ulterior indisponibilizării imobilului este de natură ca din punct de vedere formal să nu îndeplinească condiția de a fi susceptibil de intabulare.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel petenta.
În dezvoltarea motivelor de apel, aceasta a arătat că sentința apelată a fost pronunțată la primul termen de judecată acordat în cauză, în lipsa apelantei-reclamante, deși aceasta a formulat o cerere de amânare a judecării cauzei, în temeiul art.156 C.pr.civ., motivată de necesitatea angajării unui apărător și a pregătirii apărării.
În aceste condiții, prin respingerea cererii sale de amânare, instanța a privat-o de dreptul la apărare, care constituie una din garanțiile procesuale care guvernează judecata, alături de celelalte garanții ce contribuie la desfășurarea unui proces echitabil.
A mai arătat că sentința apelată s-a pronunțat in lipsa ambelor părți, fără ca vreuna să fi cerut judecarea în lipsă, precum și că instanța a considerat în mod greșit că nu se impune citarea intimatei S.C. S. C. S.A., întrucât petenta nu a solicitat acest lucru prin cererea de chemare în judecată.
În legătură cu acest aspect, a arătat că soluția este greșită, având în vedere prevederile art. 50 din Legea nr. 7/1996, care prevăd comunicarea încheierii către cel care a formulat plângerea, precum și către orice persoană interesată, respectiv orice persoană ale cărei drepturi ar putea fi afectate prin înscrierea ce se solicită, din această perspectivă hotărârea instanței fiind nelegală, aceasta pronunțând o hotărâre în lipsa unei părți care nu a fost legal citată.
Apelanta a arătat de asemenea că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 258 C.pr.civ., în sensul că, ulterior pronunțării hotărârii, a revenit asupra propriei păreri, plângerea fiind admisă la data de 11.07.2012, iar ulterior, la data de 5.11.2012, instanța revenind asupra propriei păreri și respingând plângerea, cu încheierea unui proces-verbal în care s-a consemnat că în mod eronat s-a scris în evidența Ecris soluția „admite plângerea” în loc de „respinge plângerea”, acest aspect rezultând din înscrisurile atașate cererii de apel.
În ceea ce privește fondul cauzei, apelanta a arătat că motivele pe care judecătorul fondului și-a întemeiat soluția de respingere a plângerii formulate de petentă sunt greșite, aceasta limitându-se la preluarea formală a motivelor invocate de registratorul O.C.P.I. și înlăturând în totalitate criticile aduse încheierii contestate, fără a aduce vreun argument în acest sens.
În acest sens, a arătat că Tribunalul D. a validat convenția supusă discuției, pronunțând sentința civilă nr. 1371/2010, prin care s-a dispus intabularea dreptului de proprietate în c.f._ C. în favoarea reclamantei, cu privire la imobilul în litigiu, sentință intrată în puterea lucrului judecat, care nu poate fi cenzurată de o altă instanță.
A mai arătat că instanța de fond critică legalitatea acestei hotărâri, care a fost pronunțată de o instanță superioară în grad și nu a fost desființată, apreciind că nu poate fi luată în considerare, precum și că invocarea prevederilor art. 151 din O.G. nr. 92/2003 nu poate fi primită, întrucât nici registratorul de c.f. și nici instanța de judecată nu pot invoca această pretinsă nelegalitate, ci doar persoanele interesate, printr-o acțiune adresată instanței.
Prin urmare, a arătat apelanta, nulitatea absolută a actelor care intervin ulterior indisponibilizării nu operează de drept, ea trebuie constatată de o instanță, în urma sesizării cu o cerere de chemare în judecată, astfel că registratorul și-a depășit competența, refuzând punerea în executare a unei hotărâri judecătorești.
A mai arătat că înscrierea ipotecii legale în favoarea unor terțe persoane, anterior pronunțării sentinței, nu conduce la interdicția de înstrăinare a imobilelor grevate de această sarcină, dreptul de ipotecă rămânând în continuare înscris în favoarea creditorului, conform art. 1746 alin. 3 din vechiul Cod civil.
Apelul a fost legal timbrat.
Analizând sentința Judecătoriei B. în raport cu probele dosarului și cu motivele de apel, Tribunalul constată că acesta este neîntemeiat.
În primul rând, instanța constată că din înscrisurile depuse la dosar de apelantă nu rezultă că instanța de fond ar fi revenit asupra propriei păreri, aceste înscrisuri constituind extrase din evidența informatică a instanței, în cuprinsul celui de-al doilea fiind efectuată mențiunea în sensul că s-a încheiat, la data de 5.11.2012, un proces-verbal în sensul că soluția corectă este aceea de respingere a plângerii, soluția de admitere a plângerii fiind trecută din eroare.
Potrivit dispozițiilor art. 258 alin. 1 C.pr.civ., după ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii care se semnează, sub sancțiunea nulității, de către judecători și în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflați în minoritate.
A.. 4 al textului de lege prevede că dispozitivul hotărârii se consemnează într-un registru special, ținut de fiecare instanță.
Din interpretarea acestor prevederi legale, având caracter imperativ (și deci de strictă interpretare și aplicare) rezultă că cel care consemnează soluția instanței este dispozitivul hotărârii (denumit și „minută”), iar nu vreun alt act, dispozitiv care se consemnează într-un registru special (condica ședințelor de judecată).
Existența celor două mențiuni efectuate în sistemul de evidență Ecris nu echivalează și nu poate conduce la concluzia că instanța a revenit asupra propriei păreri, câtă vreme la dosar există un singur dispozitiv, și anume acela care consemnează soluția de respingere a plângerii, mențiunile din evidența informatică neavând valoarea de dispozitiv al hotărârii judecătorești.
În ceea ce privește motivele de apel referitoare la procedura de soluționare a plângerii, se constată că procedura urmată de către prima instanță a fost una necontencioasă, întrucât cererea cu soluționarea căreia a fost investită are această natură, reprezentând o plângere împotriva unei încheieri de carte funciară, prin care s-a soluționat o cale de atac (reexaminarea) împotriva unei alte încheieri de carte funciară. Ambele au fost pronunțate într-o procedură administrativă, fără citarea părților interesate. De asemenea, prin plângerea formulată apelanta nu a solicitat citarea vreunei alte persoane la procedura judiciară. În consecință, motivul de apel ce vizează necitarea părții adverse este străin de natura pricinii.
Din aceleași considerente, Tribunalul constată că nu se impunea suspendarea judecății, chiar dacă apelanta nu a solicitat expres judecata cauzei în lipsă, prevederile art.242 C.pr.civ. fiind potrivnice naturii necontencioase a cererii în accepțiunea art.338 alin.1 C.pr.civ.
Pe de altă parte, în apel petenta și-a putut formula toate apărările pe care ar fi dorit să le expună în fața primei instanțe, având în vedere că instanța de apel este, la rândul său, o instanță de fond, care poate verifica sentința atacată sub toate aspectele, atât în ceea ce privește aspectele de legalitate cât și pe cele de netemeinicie. Ca urmare, prin respingerea cererii de amânare nu se poate aprecia că petentei i s-a produs vreo vătămare, sau cel puțin nu o vătămare care să nu poată fi remediată decât prin desființarea hotărârii.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța reține că, într-adevăr, cererea de înscriere nu s-a formulat direct în temeiul unui contract, ci în temeiul unei hotărâri judecătorești pe care registratorul de la carte funciară nu este în drept să o cenzureze, însă acesta este îndrituit să verifice existența tuturor condițiilor formale pentru înscriere și lipsa unor piedici de carte funciară.
În speță există o astfel de piedică, aceasta constând în împrejurarea că, prin sentința de care se prevalează apelanta, s-a dispus efectuarea unei înscrieri care contrazice interdicția de înstrăinare înscrisă în cartea funciară în favoarea Băncii Agricole, iar titularul acestei din urmă înscrieri nu a fost parte în procesul respectiv. Așa fiind, hotărârea nu îi este opozabilă și nu se poate înscrie împotriva dreptului său, corelativ obligației de neînstrăinare asumată de către S.C. S. C. S.A. și înscrisă în cartea funciară anterior pronunțării hotărârii judecătorești.
Piedicile de carte funciară reprezintă motive formale ce împiedică efectuarea unor înscrieri care ar contraveni unor prevederi exprese din Legea nr.7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare sau din Codul civil, actele normative conexe ori principiilor de organizare a acestui sistem de publicitate imobiliară și este de datoria registratorului de carte funciară a le evidenția, respectiv a le da eficiență juridică prin respingerea cererilor de înscriere care nu îndeplinesc toate condițiile necesare din această perspectivă.
Opunerea unei piedici de carte funciară la înscrierea unei hotărâri judecătorești nu echivalează cu încălcarea ori cenzurarea acesteia, ci evidențiază existența unei împrejurări extrinseci de natură a împiedica înscrierea. Odată înlăturată piedica respectivă, printr-un alt litigiu sau pe cale amiabilă, administrativă, hotărârea în discuție poate fi pusă în executare prin înscrierea în cartea funciară a dreptului consacrat.
În speță piedica de carte funciară relevată constă în încălcarea unui drept subiectiv al unei terțe persoane, Banca Agricolă, fără a exista un titlu împotriva acesteia, și a principiului relativității efectelor hotărârii judecătorești.
Tribunalul reține de asemenea că sunt corecte considerente privind verificarea de către registrator a înscrisului care stă la baza cererii de înscriere, în speță valabilitatea formală a contractului de vânzare cumpărare.
În acest sens, se reține că, chiar dacă intabularea s-a dispus prin sentință, aceasta nu ține loc de contract, iar titlul cu care ar fi urmat să fie înscrisă petenta în cartea funciară ca proprietară era acela de vânzare-cumpărare. Sub acest aspect este de observat că hotărârea judecătorească invocată nu are efect constitutiv de drept, ci declarativ. Dispoziția de intabulare are la bază un contract a cărui nulitate absolută este prevăzută expres de art. 151 alin. 10 din Codul de procedură fiscală.
Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art.63 alin.1 ind.1 din Ordinul nr.633/2006 al A.N.C.P.I., registratorul era obligat să respingă cererea de înscriere deoarece indirect viza înscrierea unui act juridic a cărui nulitate absolută este prevăzută în mod expres de lege.
Acest demers nu echivalează cu cenzura unei hotărâri judecătorești deoarece este în discuție o nulitate ce intervine pentru motive extrinseci acesteia, în condițiile în care acțiunea nu a avut ca obiect constatarea nulității sau a valabilității contractului din această perspectivă, iar instanța de judecată nu a putut realiza cercetări cu depășirea limitelor investirii.
Față de aceste considerente, în baza art. 296 C.pr.civ., Tribunalul urmează a respinge apelul declarat de petenta Asociația Agricolă „Agro 2001” împotriva sentinței civile nr. 9757/11.07.2012 a Judecătoriei B., care va fi păstrată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de petenta ASOCIAȚIA AGRICOLĂ „AGRO 2001” împotriva sentinței civile nr. 9757/11.07.2012 a Judecătoriei B., pe care o păstrează.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 28 februarie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C. F. M. I. I.
GREFIER,
V. D.
Redactat/C.F./26.03.2013
Tehnoredactat/V.D.27.03.2013
Judecător fond D. I. M.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 247/2013. Tribunalul BRAŞOV | Contestaţie la executare. Decizia nr. 91/2013. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
