Expropriere. Sentința nr. 77/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Sentința nr. 77/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 15-04-2013 în dosarul nr. 13178/62/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 77/S
Ședința publică de la 15 aprilie 2013
Completul Civ. D1 compus din:
PREȘEDINTE – C. F. – judecător
Grefier – I. M.
Cu participarea procurorului C. U., din cadrul Parchetului de pe lângă
Tribunalul B.
Pe rol fiind soluționarea cererii formulată de reclamanții C. O. și C. V., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin reprezentant legal, având ca obiect expropriere.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat P. I. pentru reclamanți, lipsă fiind pârâții.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Cercetând actele și lucrările dosarului, instanța constată depusă la dosar, prin serviciul de registratură, lista cu experți în specialitatea topografie, comunicată de Biroul Local de Expertize Tehnice și Contabile din cadrul Tribunalului B..
Ca o chestiune prealabilă, cu privire la imobilul care formează obiectul cererii dedusă judecății, instanța solicită avocatul ales al reclamanților să comunice dacă s-a formulat sau nu notificare pe calea Legii nr. 10/2001.
Avocat P. I. arată că nu s-a formulat notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Instanța pune în discuția părților excepția de necompetență materială a instanței, excepție invocată de pârâtul M. B. prin întâmpinarea formulată în cauză.
Avocatul ales al reclamanților arată că cererea de referă la un imobil pretins a fi expropriat, iar competența aparține tribunalului.
Reprezentanta Ministerului Public competența materială aparține Tribunalului B..
În timpul dezbaterilor, se prezintă avocat Muller Kuti E., pentru pârâtul M. B. prin Primar, care solicită admiterea excepției, pentru considerentele expuse pe larg în întâmpinare.
În urma deliberării, în baza dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. „f” Cod procedură civilă, instanța respinge excepția de necompetență materială a tribunalului în soluționarea cauzei, având în vedere că acest text de lege nu distinge, ci face referire la toate procesele și cererile în materie de expropriere.
Tribunalul, ținând seama de dispozițiile art. 127 și art. 137 alin. (1) Cod procedură civilă, pune în discuția contradictorie a părților excepția de inadmisibilitate a acțiunii, invocată de M. B. prin Primar, prin întâmpinarea pe care a formulat-o în cauză.
Avocatul ales al pârâtului M. B. prin Primar solicită admiterea excepției, pentru considerentele expuse în întâmpinare.
Reprezentantul convențional al reclamanților solicită respingerea excepției arătând că Decizia nr. 33/2008 rezolvă problema raportului dintre o acțiune în revendicare, întemeiată pe calea dreptului comun în raport cu calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. Decizia arată că este prioritară calea specială, dar acțiunea este admisibilă în condițiile în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate referindu-se în concret la imobilele vândute, în condițiile Legii nr. 112/1995.
Depune hotărâri judecătorești din 2012, cu titlu de practică judiciară, cu privire la admisibilitatea unei astfel de acțiuni.
Reprezentanta Ministerului Public, având cuvântul, solicită admiterea excepției arătând că, raportat la conținutul Deciziei nr. 33/2008, nu fac obiectul exproprierii imobilele care au fost expropriate, anterior emiterii acestei legi.
Instanța rămâne în pronunțare asupra excepției inadmisibilității acțiunii.
TRIBUNALUL,
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. de mai sus, reclamanții C. O. și C. V. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caducitatea Decretului de expropriere nr. 39/1973 al Consiliului de Stat și calitatea reclamanților de proprietari asupra imobilului expropriat, în suprafață de 935 mp, în calitate de succesori ai autorilor lor, C. I. și C. A., să se dispună rectificarea c.f._ B., în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului R. și al înscrierii dreptului de proprietate al reclamanților asupra suprafeței de teren expropriate și rămase în folosința lor, cu cheltuieli de judecată în caz de opunere.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, în baza actului normativ menționat mai sus, părinților lor, C. I. și C. A., în prezent decedați, le-a fost expropriată suprafața de teren identificată mai sus, decretul fiind ineficace din punct de vedere juridic, întrucât lucrările pentru care terenul a fost expropriat nu au fost demarate nici până în prezent.
Au mai arătat că atât autorii lor, cât și, ulterior, ei înșiși, au folosit neîntrerupt terenul, astfel că acesta trebuie să revină în patrimoniul lor.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 111 C.pr.civ., art. 44 alin. 2 și 3 din Constituția României, art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., art. 34, 35 din Decretul-lege nr. 115/1938.
În probațiune au fost depuse la dosar copiile actelor translative de proprietate prin care reclamanții au dobândit imobilul în litigiu, acte de stare civilă în dovedirea decesului autorilor reclamanților, extras c.f. cu privire la imobilele înscrise în c.f._-C1-U2 B., c.f._-C1-U1 B., c.f._ B., copia c.f. 4357 colectivă B., alte acte și înscrisuri.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat convențional prin D.G.F.P. B., a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului R., excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii, aceasta din urmă cu motivarea că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilele care fac obiectul acestui act normativ nu mai pot fi revendicate pe calea acțiunilor de drept comun, iar persoanele care se consideră îndreptățite nu se mai pot adresa în mod direct instanțelor de judecată pentru valorificarea drepturilor lor asupra imobilelor de natura celor prevăzute de această lege.
Pârâtul a mai arătat că nu se poate reține caducitatea actului normativ de expropriere, și nici calitatea de proprietari a reclamanților asupra imobilului în cauză.
La termenul de judecată din 18.02.2013 reclamanții au depus la dosar o completare de acțiune, prin care au solicitat chemare în judecată, în calitate de pârât, și a MUNICIPIULUI B. prin Primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caducitatea decretului de expropriere menționat mai sus și rectificarea c.f._ B., în sensul radierii dreptului de proprietate al acestui pârât și al înscrierii dreptului de proprietate al reclamanților, cu aceeași motivare ca și cea expusă prin cererea introductivă.
Pârâtul M. B. prin Primar a formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a Tribunalului B. în soluționarea cauzei, precum și aceea vizând inadmisibilitatea acțiunii deduse judecății, cu motivarea că în cauză sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, în sensul că legea specială, în speță Legea nr. 10/2001, are prioritate față de legea generală, respectiv Codul civil, în cauză impunându-se cu prioritate urmarea procedurii speciale de restituire a imobilelor, reglementată de Legea nr. 10/2001.
Pârâtul a mai arătat că acest act normativ reglementează inclusiv restituirea imobilelor preluate de Stat prin expropriere, fiind de imediată aplicare, concursul dintre legea specială și cea generală rezolvându-se în favoarea legii speciale.
Asupra excepției necompetenței materiale a Tribunalului B. instanța s-a pronunțat potrivit celor cuprinse în preambulul prezentei sentințe.
La solicitarea instanței, reclamanții, prin reprezentant convențional, au arătat că nu au formulat notificarea în condițiile Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii imobilului în litigiu.
Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii, instanța reține următoarele:
Potrivit mențiunilor din c.f._ B., imobilul cu nr. top. 891/1, 892/1, 893/1, 894/1, 895/1 – teren de construcție în suprafață de 935 mp, a trecut în proprietatea Statului R. cu titlul de drept expropriere, dreptul de proprietate al acestuia fiind înscris în cartea funciară în anul 1973, iar ulterior, în anul 2006, în baza H.G. nr. 972/2002 și a H.C.L. nr. 21/2002, a fost înscris dreptul de proprietate al Municipiului B., ca domeniu public.
După cum rezultă din copia Decretului de expropriere nr. 39/1973, care a stat la baza încheierii de carte funciară din data de 21.11.1973 (filele 39-41 din dosar), numiții C. A., C. I., J. C. și J. S. figurează în anexa la decret la poziția 6.
În raport cu momentul preluării imobilului și cu modalitatea de preluare, instanța constată că acesta intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate de Stat prin expropriere în perioada 6.03.1945 – 22.12.2989 fiind reglementată de dispozițiile art. 11 din acest act normativ.
Potrivit prevederilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile acestei legi.
Din interpretarea teleologică a actului normativ, precum și din analiza mecanismului de restituire instituit de aceasta rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa în mod unitar restituirea imobilelor preluate de Stat în perioada menționată, fiind excluse numai imobilele care fac obiectul altor legi speciale de reparație, precum și aceea de a limita în timp posibilitatea revendicării imobilelor ce fac obiectul acestei legi, prin instituirea unui termen limită până la care puteau fi formulate cererile de restituire, în scopul asigurării stabilității circuitului civil și al evitării perpetuării situațiilor de insecuritate juridică.
Legea nr. 10/2001 are caracter de lege specială în raport cu prevederile generale în materia revendicării imobiliare, cu mențiunea că, deși prezenta cerere nu cuprinde un petit având ca obiect revendicare, aceasta are totuși caracterul unei acțiuni în realizare, având în vedere că reclamanții urmăresc înscrierea dreptului de proprietate pe numele lor, ceea ce tinde la valorificarea deplină a acestui drept.
Dată fiind natura imobilului (teren intravilan), momentul și modalitatea de preluare, imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, astfel că, pentru a obține restituirea acestuia, în natură sau prin echivalent, reclamanții erau obligați să urmeze calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, cuprinzând o fază necontencioasă și, eventual, o fază contencioasă, fiind fără relevanță faptul că aceștia ar deține posesia asupra imobilului, câtă vreme dreptul de proprietate figurează înscris pe numele pârâtului M. B..
Caracterul obligatoriu al acestei proceduri rezultă nu numai din interpretarea teleologică a legii, ci și din natura sancțiunii aplicabile în caz de neconformare, prevăzută de art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cu care nerespectarea termenului de 6 luni (prelungit ulterior) prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În condițiile în care reclamanții nu au urmat această procedură, ei nu mai pot recurge la o acțiune de drept comun în vederea restituirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, pierzând însuși dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură, astfel cum solicită.
Această soluție se impune și prin prisma principiului potrivit căruia legea specială se aplică cu prioritate în raport cu cea generală, temeiurile de drept invocate de reclamanți având caracter general față de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, că concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În sprijinul acestei soluții, s-a reținut în considerentele deciziei că, atâta vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c, art. 29), așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".
Legat de acest aspect, instanța supremă a considerat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce urmează, pe deplin aplicabile și în cazul avut în vedere de Decizia nr. 33/2008, respectiv:
"Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special."
Prin aceeași decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.
Instanța apreciază necesar a sublinia că, chiar dacă acțiunea de față nu este întemeiată pe prevederile art. 480 din vechiul Cod civil, reclamanții susținând că au posesia terenului, identitatea de rațiune se impune, pentru că scopul demersului judiciar este reîntregirea patrimoniului acestora cu dreptul de proprietatea preluat de Stat prin expropriere, deci cererea dedusă judecății are, și prin prisma capătului de cerere în rectificare c.f., caracterul unei acțiuni în realizare.
Totodată, raportat la cele reținute în considerentele Deciziei nr. 33/2008, instanța reține că reclamanții nu au invocat nici un motiv obiectiv, independent de voința lor care să îi fi împiedicat să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În ceea ce privește invocarea în drept de către reclamanți a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța reține că, prin aceeași Decizie nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În acest sens, se constată că reclamanții au invocat în mod generic acest text de lege, fără a indica o încălcare concretă și modalitatea de încălcare a dreptului de proprietate, paragraful 1 al acestui text convențional prevăzând că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Potrivit paragrafului 2 al textului, dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor.
Făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția, precum și că, dacă dispun de o mare marjă în aprecierea existenței unei probleme de interes public ce justifică anume măsuri și în alegerea politicilor lor economice și sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice trebuie să reacționeze în timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai mare coerență.
În acest sens, instanța apreciază că Legea nr. 10/2001 se încadrează în categoria legilor necesare în vederea reglementării folosinței bunurilor conform interesului general, în sensul paragrafului 2 citat mai sus, iar faptul că reclamanții, din motive neprecizate, nu au recurs la procedura de restituire prevăzută de legea specială de reparație, care le asigura atât posibilitatea de a obține măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, cât și dreptul de acces la justiție, face ca acțiunea introdusă pe calea dreptului comun să fie inadmisibilă, nefiind invocate nici un fel de impedimente de ordin legal sau particular, raportat la situația concretă, care să îi fi împiedicat să se conformeze legii speciale aflate în vigoare și care li se adresa în aceeași măsură ca și tuturor subiectelor de drept aflate în situații similare.
Față de aceste considerente, în baza art. 22 alin. 5 din legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțele de judecată, Tribunalul urmează a admite excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți, și în consecință urmează a respinge ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată și completată de reclamanții C. O. și C. V. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. B. prin Primar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. B. prin Primar, și în consecință:
Respinge ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată și completată de reclamanții C. O. și C. V., cu domiciliul ales în B., .. 2, ., . profesional al avocatului I. P., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul ales în B., .. 7, la D.G.F.P. B., și M. B. prin Primar.
Cu drept de apel în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 15 aprilie 2013.
PREȘEDINTE, Grefier,
Judecător C. F. I. M.
Red. C.F.- 15.05.2013
Tehnored. I.M:-15.05.2013
5 ex.
| ← Anulare act. Decizia nr. 1285/2013. Tribunalul BRAŞOV | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
