Pretenţii. Decizia nr. 1196/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1196/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 15-10-2013 în dosarul nr. 1454/226/2012
RO M Â N I A
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I-a CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1196R
Ședința Publică din data de 15.10.2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - M. B.
JUDECĂTOR - N. F.
JUDECĂTOR D. M.
GREFIER - L. P.
Pe rol se află judecarea recursului civil declarat de recurenta pârâtă H. M. împotriva Sentinței Civile nr.1397/20.03.2013, pronunțată de Judecătoria F., în contradictoriu cu intimatul reclamant H. I., având ca obiect „pretenții”.
Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică din data de 30.09.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la aceea dată, când tribunalul, pentru a da părtilor posibilitatea de a depune și concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 07.10.2013, 15.10.2013, când:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra prezentului recurs, constată că:
Prin Sentința civilă nr. 1397, pronunțată la data de 20.03.2013, în dosarul nr._, Judecătoria F. a hotărât următoarele:
A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul H. I. în contradictoriu cu pârâta H. M., și în consecință:
A obligat pe pârâta H. M. să-i plătească reclamantului suma de 6000 lei, cu titlu de restituire împrumut.
A obligat pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 536 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel Judecătoria F. a constatat următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei F. sub nr. de mai sus, reclamantul H. I. a chemat în judecată pe pârâta H. M., pentru pretenții, solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 7.832 lei, sumă pe care i-a dat-o acesteia cu titlu de împrumut în perioada 2009 - 2011 și care nu i-a fost restituită, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că este fratele pârâtei, calitate de care pârâta a profitat, cerându-i cu titlu de împrumut diferite sume de bani, cu promisiunea că i le va restitui. Astfel, i-a împrumutat suma necesară dezbaterii succesorale după defuncta lor mamă, pentru a merge la spital, pentru nunta nepotului său, pentru plecarea în Italia la muncă a fiicei sale, totalizând suma de 7.832 lei.
Până în toamna anului trecut au fost în relații bune, având promisiunea pârâtei că îi va restitui banii.
Cum asupra imobilului unde locuiește pârâta sunt proprietari în cote egale, a dorit să partajeze imobilul și au început discuții în acest sens, ceea ce pârâtei nu i-a convenit, astfel că a încetat orice relație cu el.
D. fiind faptul că pârâta nu i-a restituit suma de mai sus și nici nu dorește să i-o restituie, este nevoit să introducă prezenta acțiune.
La data de 13.06.2012 pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În cuprinsul întâmpinării s-a arătat că, reclamantul prin acțiunea formulată a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 7.832 lei, pe care susține că i-a dat-o acesteia cu titlu de împrumut.
Raportul juridic dedus judecății în prezenta cauză a constat într-un contract de împrumut, respectiv în neexecutarea obligației de restituire de către debitor, ceea ce presupune atât dovedirea acordului de voință cât și a faptului material al predării bunului împrumutat (respectiv a sumei de bani împrumutate).
Dovada actului juridic (a acordului de voință) este supusă regulilor generale prevăzute de art. 1191 cod civil respectiv dacă suma împrumutată depășește 250 lei, dovada se poate face numai prin înscris autentic sau înscris sub semnătură privată.
În cazul înscrisului sub semnătură privată, fiind vorba despre un contract unilateral - împrumut, cerința multiplului exemplar (art. 1179 Cod civil) nu trebuie împlinită, ci doar formalitatea prevăzută la art. 1180 Cod civil, scrierea în întregime a actului de către cel împrumutat sau cel puțin, adăugarea de către acesta, la finele actului, a cuvintelor ,,bun și aprobat", arătând în cuvinte și în litere suma sau câtimea lucrurilor și apoi să semneze.
De asemenea, trebuie precizat că dovada cu martori și prezumții este admisibilă atunci când există un început de dovadă scrisă provenind de la împrumutat.
Potrivit art. 1197 Cod civil „începutul de dovadă scrisă este acea scriere care fie provine de la cel căruia îi este opusă, fie este întocmită de o altă persoană dar semnată de parte, și care este de natură a face demn de crezare faptul pretins”.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 cod civil „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească” solicită să se pună în vedere reclamantului să dovedească cele pretinse în fața instanței, iar în caz contrar să fie respinsă acțiunea ca fiind neîntemeiată.
Examinând actele și lucrările dosarului Judecătoria F. a reținut următoarele:
Prin acțiunea introductivă reclamantul a solicitat obligarea pârâtei către el la plata unei sume de bani în cuantum de 7.832 lei, sumă care a fost dată acesteia cu titlu de împrumut datorită unei situații financiare mai dificile prin care trecea pârâta, fără însă a se încheia între părți vreun înscris, datorită imposibilității morale de a se încheia vreun înscris, în virtutea unor relații de rudenie existente între părți, precum și a relațiilor foarte apropiate dintre aceștia.
Pârâta prin întâmpinare a arătat că susținerile reclamantului nu corespund realității, și față de faptul că raportul dedus judecății în prezenta cauză a constat într-un contract de împrumut, respectiv în neexecutarea obligației de restituire de către debitor, ceea ce presupune dovedirea acordului de voință cât și a faptului material al predării bunului împrumutat se impune dovedirea actului juridic avându-se în vedere disp. art. 1191 Cod civil, 1179, 1180 Cod civil. De asemenea s-a mai invocat și faptul că dovada cu martori și prezumții este admisibilă atunci când există un început de dovadă scrisă potrivit art. 1197 Cod civil provenind de la împrumutat
Conform art. 1191 alin. 1 Cod civil - dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată.
Instanța a retinut că în privința admisibilității probării actelor juridice prin declarațiile martorilor dispozițiile cuprinse în art. 1191 Cod civil prevăd două reguli restrictive:
1.interdicția de a dovedi cu martori actele juridice cu o valoare mai mare decât cea prevăzută de lege;
2. interdicția de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris;
În anumite situații, proba testimonială devine admisibilă, indiferent de valoarea obiectului actului juridic, precum și în completarea sau împotriva prevederilor înscrisului preconstituit, în acest sens art. 1191 alin. 3 Cod civil prevăzând că părțile pot convenii ca și în cazurile arătate mai sus să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta privește drepturi de care ele pot să dispună, iar jurisprudența a adăugat la aceste cazuri de imposibilitate materială de preconstituire a unui înscris și imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisul, imposibilitate rezultând din raporturile dintre soți, rude apropiate, afini, de prietenie, etc.
D. fiind că în cazul în speță, raporturile dintre părții sunt de rudenie reclamantul H. I. fiind frate cu pârâta H. M., (aspect recunoscut de către pârâta prin răspunsul la interogatoriu la întrebarea nr. 2) instanța având în vedere cele mai sus expuse, a încuviințat proba testimonială pentru a se face dovada actului juridic intervenit între părți, respectiv a convenției privind împrumutul, sumelor de bani pretinse de reclamant.
Conform art. 1576 Cod civil - împrumutul este un contract prin care una din părți dă celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorire pentru dânsa de-a restitui tot atâtea lucruri de aceeași specie și calitate, iar potrivit art. 1584 Cod civil - împrumutatul este obligat să restituie lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate și la timpul stipulat.
În cazul în speță, instanța reține că din declarația martorului audiat H. M. (fil.32) reiese faptul că în calitate de văr primar al reclamantului (dar și al pârâtei) a fost împuternicit de către acesta să-i ridice pensia din contul bancar, iar în urma conversaților telefonice purtate cu reclamantul prin care a fost autorizat de acesta, i-a dat surorii acestuia, respectiv pârâtei H. M. în mai multe rânduri anumite sume de bani cu titlu de împrumut, acumulându-se o datorie de 6000-7000 lei. De asemenea din aceeași depoziție a martorului mai reiese faptul că în anul 2011 reclamantul fiind în țară i-a cerut pârâtei să-i restituie sumele de bani împrumutate, aceasta fiind de acord cu acest fapt, însă neconformându-se celor promise, astfel că, până în prezent, nu i-a restituit reclamantului nici un ban.
Având în vedere că prin declarația martorului audiat coroborată cu răspunsul la interogatoriu luat pârâtei H. M. (fil.41) s-a făcut dovada faptului că reclamantul i-a împrumutat pârâtei o sumă de bani (dovedindu-se astfel convenția de împrumut intervenită între părți), s-a dovedit cuantumul sumei cu aproximație, precum și faptul că în anul 2011 a intervenit scadența restituirii împrumutului, instanța apreciază acțiunea reclamantului ca fiind admisibilă.
Instanța având în vedere că din depoziția martorului audiat, H. M., a reiesit faptul că reclamantul a împrumutat pârâtei suma de 6000-7000 lei, a apreciat că acțiunea reclamantului este întemeiată doar cu privire la restituirea sumei celei mai mici, respectiv aceea de 6000 lei.
Așa fiind față de considerentele ce preced instanța a apreciat ca întemeiată acțiunea formulată de reclamantul H. I. în contradictoriu cu pârâta H. M. obligând-o pe pârâta H. M. să-i plătească reclamantului suma de 6.000 lei cu titlu de restituire împrumut.
În baza disp. art. 274 C.pr.civ., pârâta fiind în culpă procesuală a obligat-o să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 536 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta H. M., solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
În expunerea de motive recurenta a arătat, în fapt, următoarele:
Reclamantul a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat ca ea pârâta să fie obligată la plata sumei de 7.832 lei, sumă pe care susține că i-a fost împrumutată acesteia, în tranșe, în perioada 2009 - 2012.
Acțiunea reclamantului a fost formulata prin avocat, fără însă a fi întemeiată în drept.
Instanța de fond a admis in parte acțiunea pentru suma de 6.000 lei.
Sentința este criticabila sub mai multe aspecte:
În primul rând, soluția adoptata este rezultatul exclusiv al susținerilor reclamantului și al depoziției martorului H. M., var primar cu ambele părți.
Instanța de fond confirmă susținerile reclamantului prin prisma martorului audiat, martor aflat în relație de rudenie apropiată cu părțile, gradul de subiectivitate al acestuia fiind mult peste limita admisibilă pentru o mărturie concludentă și neechivocă.
Martorul declară că este mandatarul reclamantului în privința administrării sumelor de bani în contul acestuia, respectiv pensia si veniturile reclamantului sunt administrate de către martor. In aceste condiții, martorul este un reprezentant al reclamantului, astfel încât nu putem vorbi despre obiectivitate în obținerea probelor, în special cu referire la proba testimoniala si credibilitatea martorilor. Respectiv raporturile de rudenie, subiectivismul i interesul martorului în calitate de reprezentant al reclamantului fac ca starea de fapt să fie incertă.
În acest sens, pârâta a arătat că sumele de bani pretinse reprezintă în realitate taxe succesorale, contribuția la înmormântarea mamei, precum si ajutor fratern acordat acesteia la nevoie.
Lipsa de credibilitate a martorului, coroborata cu lipsa oricărei alte probe cu privire la împrumut, principiul incertitudinii ce profita paratului, conduc la soluția respingerii cererii formulate.
Apreciază că nu s-a făcut dovada certă a unui împrumut, si, prin urmare, nu se impune restituirea sumei pretinse.
În al doilea rând, împrumutul, ca orice creanța, trebuie sa fie o suma certă, lichidă și exigibilă.
În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 1576 din vechiul C.civ. (în vigoare la momentul nașterii raporturilor juridice dintre părți) „împrumutul este un contract prin care una din părți da celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorire pentru dansa de a restitui tot atâtea lucruri, de aceeași specie și calitate”.
Dispozițiile legale se particularizează în art. 1578 C.civ., potrivit căruia „obligația care rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru acea sumă numerică arătată în contract”.
Din analiza textelor de lege menționate, se desprinde ideea ca suma împrumutată trebuie sa fie certă.
Certitudinea sumei trebuie dovedită. In cazul dedus judecații, reclamantul solicită o suma pe care o considera certă, dar singura dovadă, discutabilă, este proba testimoniala prin care martorul audiat, în condițiile mai sus arătate, face referire la „o suma de 6000 - 7000 lei.
În acest fel, nu se poate dovedi o creanța certă, prin urmare nu avem un împrumut pentru o sumă de bani, și nici măcar pentru o câtime determinată de lucruri.
Soluția instanței de fond de a opta pentru suma minimă, admițând astfel acțiunea în parte, este o găselniță fără nici o legătură cu textele de lege ce guvernează materia împrumutului în dreptul civil.
În al treilea rând, faptul că nu sunt în prezența unui împrumut rezultă din lipsa de determinare cu privire la timpul și locul plații împrumutului.
În aceste condiții, magistratul trebuia sa dispună cu privire la termenul de restituire.
Acest termen se acorda în favoarea împrumutatului, potrivit cu împrejurările cauzei - a se vedea in acest sens art. 1582 C.civ.
Instanța de fond nu a fost preocupata de a suplini astfel de lipsuri, astfel încât hotărârea este dată în afara cadrului legal.
De altfel, instanța de fond nu poate suplini obligațiile împrumutatului - prevăzute în art. 1584, 1585, 1586 C.civ. - în sensul că este imposibilă restituirea împrumutului în aceeași cantitate și calitate, precum și la timpul stipulat, pentru simplul motiv ca nu exista cuantificare (determinare) certa, si nici termen de restituire.
Mai mult decât atât, nu exista loc precizat pentru restituirea sumei.
În concluzie, instanța de fond preia raporturi pecuniare specifice familiei si le încadrează artificial în tiparul unui contract de împrumut ipotetic.
În motivarea hotărârii atacate mai mult de 90 % constituie ipoteza prezumată, fără ca prezumția sa acționeze în favoarea argumentației.
F. de aceasta situație se impune admiterea recursului, schimbarea in totalitate a hotărârii atacate in sensul respingerii acțiunii reclamantului ca fiedovedita.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 indice 1, art. 304 pct. 8 și 9 C.pr.civ.
Prin cererea de recurs formulată recurenta nu a solicitat administrarea de probe noi.
Cererea de recurs a fost timbrată cu taxa judiciară de timbru de 236 lei și timbru judiciar de 3 lei.
În recurs intimatul H. I. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate, ca fiind legală și temeinică, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.
În cuprinsul întâmpinării intimatul a arătat următoarele:
Și-a dovedit susținerile din cererea introductivă, martorul ascultat, învederând că sumele de bani pe care i le-a înmânat recurentei, au fost date acesteia cu titlu de împrumut.
Credibilitatea martorului nu poate fi pusă la îndoială, având în vedere că acesta are același grad de rudenie cu ambele părți.
Recurenta nu a contestat primirea banilor ci doar titlul cu care i-au ost dați.
Suma acordată recurentei cu titlu de împrumut este certă, lichidă și exigibilă, iar restituirea împrumutului se realizează la locul unde s-a făcut plata, conform art. 1585 alin. 2 și 1104 C.civ. vechi.
Prin întâmpinarea depusă intimatul nu a solicitat administrare de probe.
Examinând sentința recurată în raport cu motivele de recurs invocate de recurentă, actele și lucrările dosarului, instanța constată că cererea de recurs este neîntemeiată, având în vedere următoarele considerente:
Stabilirea raportului juridic dintre părți, s-a realizat de către prima instanță pe baza întregului material probator administrat în cauză, respectiv răspunsurile date de părți interogatoriile luate și depoziția martorului H. M., văr al ambelor părți, iar nu doar pe baza susținerilor intimatului și a martorului H., după cum eronat susține recurenta.
Astfel, prin răspunsul la interogatoriul luat la cererea recurentei, intimatul a arătat că i-a dat recurentei bani cu titlu de împrumut prin intermediul mandatarului său H. M., aspect confirmat de către martor. La rândul său, recurenta a confirmat faptul că a primit de la intimat bani, dar a susținut că acești bani i-au fost dați cu titlu de ajutor fratern, iar nu cu titlu de împrumut.
Prin urmare predarea - primirea banilor de la intimat la recurentă, reprezintă un aspect de fapt indubitabil.
Cum intenția de a o gratifica pe recurentă nu reiese din nici o probă administrată în cauză, iar aceasta nu poate fi prezumată, „ajutorul frățesc” nefiind recunoscut în drept, în doctrină sau jurisprudență, ca și convenție unilaterală, remiterea banilor de către intimat, recurentei, cu titlu de împrumut apare ca un aspect evident.
Pretinsa lipsă de credibilitate a martorului nu putea fi reținută de către instanță, în lipsa oricăror elemente obiective în acest sens, cu atât mai mult cu cât declarația martorului H. lămurește raportul juridic dintre părți, elementul material al predării - primirii banilor, fiind susținut ș respectiv recunoscut de ambele părți.
Ca urmare a stabilirii imposibilității morale de preconstituire a înscrisului, aspectele relative la certitudinea și caracterul lichid al creanței rezultate din contractul de împrumut încheiat între părți, au fost lămurite de către instanță pe baza probelor administrate în cauză.
În mod corect prima instanța a stabilit cuantumul sumei împrumutate de intimat, recurentei, la limita cea mai mică, aplicând în mod legal și temeinic prevederile art. 983 din vechiul Cod civil, conform căruia clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea debitorului.
Dispozițiile art. 1582 din vechiul Cod civil, reprezintă o facultate pentru judecătorul cauzei, iar nu o obligație, acesta putând să dispună un termen de plată în funcție de circumstanțele speței. Or, în cauză, față de conduita recurentei, care a negat existența titlului, și prin urmare îndeplinirea obligației de restituire a împrumutului, acordarea unui termen de plată ar fi reprezentat o sarcină suplimentară impusă intimatului, acesta fiind pus în situația împovărătoare de a aștepta în continuare restituirea sumei împrumutate, după ce în prealabil s-a negat existența acestuia, fiind determinat să recurgă la concursul instanței, în vederea stabilirii existenței convenției încheiate cu recurenta.
Lipsa stipulării locului restituirii nu constituie un impediment la executare pentru recurentă, deoarece în lipsa determinării convenționale a acestui loc, sunt aplicabile dispozițiile art. 1104 alin. 3 din vechiul Cod civil, conform căruia plata este cherabilă.
Având în vedere considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 312 alin. 1 C.pr.civ. cererea de recurs formulată de recurenta H. M., împotriva Sentinței civile nr. 1397 pronunțată de Judecătoria F. la data de 20.03.2013, în dosarul cu numărul de mai sus, va fi respinsă, iar pe cale de consecință hotărârea recurată va fi menținută ca fiind legală și temeinică.
Reținând culpa procesuală a recurentei, căzută în pretenții, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. 1 C.pr.civ., aceasta va fi obligată să îi plătească intimatului H. I., cheltuielile de judecată efectuate de acesta în recurs, constând în onorariul plătit avocatului ales, dovedit prin înscrisul depus la dosar(fila 12).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de recurs formulată de recurenta H. M., împotriva Sentinței civile nr. 1397, pronunțată de Judecătoria B. la data de 20.03.2013 în dosarul cu numărul de mai sus, pe care o menține.
Obligă recurenta să plătească intimatului H. I., suma de 700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 octombrie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. B. N. F. D. M.
GREFIER
L. P.
RED. D.M./30.05.2014
Dact. L.P./02.06.2014
2 exemplare
Jud. Fond B. G./Judecatoria F.
| ← Succesiune. Decizia nr. 267/2013. Tribunalul BRAŞOV | Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 72/2013.... → |
|---|
