Pretenţii. Decizia nr. 596/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 596/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 18-04-2013 în dosarul nr. 3883/197/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 596/2013
Ședința publică de la 18 Aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. G.
Judecător S. Ș. M.
Judecător V. M.
Grefier N. C.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de recurenții pârâți M. F. Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Brasov în contradictoriu cu intimații reclamanți C. I., S. N., N. E., B. E. Doloris, C. G. O., I. A. A., P. A. C., D. N., B. G., B. A. L., S. R. F., și intimatul pârât C. N. pentru Combaterea Discriminării, împotriva sentinței civile nr._/23.10.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns avocat R. B. în substituirea d-ului avocat H. Laurian M. pentru intimații reclamanți, celelalte părți fiind lipsă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Reprezentantul convențional al intimaților reclamanți, avocat R. B. depune la dosarul cauzei împuternicire avocațială de substituire a d-lui avocat H. Laurian M. și împuternicire avocațială a d-lui avocat H. Laurian M..
Instanța comunică reprezentantului convențional al intimaților reclamanți un exemplar al recursului și motivelor de recurs, prin desprinderea filelor 17-46 de la dosarul cauzei, în temeiul art. 308 alin. 1 Cod procedură civilă.
Reprezentantul convențional al intimaților reclamanți arată că nu solicită acordarea unui termen de judecată pentru studiul recursului și al motivelor de recurs și pentru depunerea întâmpinării.
Instanța ia act că reprezentantul convențional al intimaților reclamanți nu solicită acordarea unui termen de judecată pentru studiul recursului și al motivelor de recurs, precum și pentru depunerea întâmpinării.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, instanța acordă cuvântul părții prezente asupra probelor.
Reprezentantul convențional al intimaților reclamanți arată că nu solicită probe noi în recurs.
Nemaifiind cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra fondului cauzei.
Reprezentantul convențional al intimaților reclamanți solicită respingerea recursului, fără acordarea cheltuielilor de judecată.
Față de actele și lucrările dosarului, instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.
TRIBUNALUL,
Prin sentința civilă nr13164/2012 Judecătoria B. s-a respins excepția autorității de lucru judecat raportat la sentința civilă nr. 179/CA/18.02.2009 a Tribunalului B., irevocabilă prin Decizia 393/R/02.06.2009 a Curții de Apel B..
S-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, și în consecință: s-a constatat în sensul prevederilor art. 2 al. 1 din OG nr.137/2000 că reclamanții sunt supuși unui tratament discriminatoriu determinat de refuzul pârâtului 1 de a le achita sumele ( actualizate cu rata inflației plus dobânda legală) aferente suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare prevăzute de art. 31 al. 1 lit. c și d din Legea nr.188/1999, pentru perioada 01.01.2004 – 31.12.2009 (sau după caz in funcție de data numirii și cea a încetării raporturilor de serviciu,
Au fost obligați pârâții conform art. 27 alin.1 din OG 137/2000 să plătească reclamanților cu titlu de despăgubiri sume echivalente celor două suplimente, calculate prin aplicarea unui procent de 25% din salariul de bază în considerarea fiecăruia dintre cele două suplimente neacordate începând cu data de 01.01.2004 și până la data modificării situației de fapt și/sau de drept, dar nu mai târziu de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 330/_09 .
A fost obligat pârâtul 1 să aloce fondurile necesare achitării despăgubirilor solicitate conform capătului 2 al cererii.
S-au respins restul cererilor ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța astfel prima instanță a reținut că reclamanții au calitatea de funcționari publici, fiind angajați ai DGFP B. aspect de necontestat ce rezultă din actele dosarului.
Prin sentința civilă nr. 179/CA/18.02.2009 a Tribunalului B., irevocabilă prin Dec. 393/R/02.06.2009 a Curții de Apel B., pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B. a fost obligată să le plătească sumele de bani reprezentând suplimentul postului și al treptei de salarizare pentru perioada 1 ianuarie_09 actualizată cu indicele de inflatie precum și dobanda legală pana la data plății efective precum și pentru viitor până la modificarea situației de fapt și /sau de drept.
În ceea ce privește cuantificarea celor două suplimente s-a reținut că prin sentința civilă nr. 179/CA/18.02.2009 a Tribunalului B. a statuat că procentul de 25% nu este prevăzut de lege, astfel că cele două suplimente nu au fost cuantificate.
Totodată, s-a reținut că pârâtul DGFP B. a solicitat prin adresa nr._/21.09.2009 pârâtului Ministerul Finanțelor Publice executarea hotărârii irevocabile invocate de reclamanți dar acesta, prin adresa nr._/11.09.2009, a refuzat să dispună plățile către ei, pe motivul că instanța de judecată nu a cuantificat suplimentele solicitate, apreciind că nu există cadru legal.
În speță reclamanții au solicitat în mod expres angajarea răspunderii pârâților pentru tratamentul discriminatoriu care le-a fost aplicat, generat de un refuz de executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile în condițiile în care, în aceeași situație s-au aflat și alți colegi ai reclamanților care au obținut Sentințele civile nr.757/CA/17.11.2008 ( f.45-56 dosar_ al Tribunalul B.) și nr.655/CA/01.10.2008 pronunțate de Tribunalul B. dar care spre deosebire de reclamanți, au obținut executarea sentințelor menționate, prin acordarea suplimentelor în cuantum de câte 25%, deși nici in cazul acestora cuantumul suplimentelor nu fusese indicat prin hotărârile judecătorești.
În susținerea discriminării, reclamanții au depus la dosar sentința civilă nr. 757/CA din data de 17.11.2008 pronunțata în dosarul civil nr._ astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 43/R pronunțată de Curtea de Apel la data de 20.01.2009 alături de încheierea din camera de consiliu din data de 24.02.2009 prin care s-a îndreptat eroarea materială care s-a strecurat în motivarea deciziei mai sus identificată.
În același sens a fost depusă și sentința civilă nr. 655/CA pronunțată la data de 01.10.2008 în dosarul civil nr._, modificată prin decizia nr. 819/R/2008 pronunțată de Curtea de Apel B. la data de 09.12.2008.
Din examinarea considerentelor și dispozitivului acestor hotărâri supuse comparației în cauza de față, instanța constată că reclamanților din dosarele în care au fost pronunțate aceste hotărâri le-au fost acordate cele două suplimente ca și reclamanților din prezenta cauză, cuantumul celor două suplimente nefiind stabilit.
Astfel, prin sentința civilă nr. 757/CA din data de 17.11.2008 pronunțata în dosarul civil nr._ s-a reținut în mod expres imposibilitatea cuantificării sporurilor iar decizia civilă nr. 43/R din 20.10.2009 a Curții de Apel B., a fost îndreptată prin încheiere de îndreptare a erorii materiale în sensul înlăturării mențiunii că instanța de fond a stabilit greșit cuantumul celor două suplimente fără a avea vreun suport legal în acest sens, dat fiind că instanța nu a admis cererea sub acest aspect. Prin această decizie, cuantumul celor două suplimente nu a fost stabilit, cu consecința că, față de acești reclamanți, reclamanții din speță sunt într-o situație identică.
Situația reclamanților menționați în sentința civilă nr. 655/CA din 01.10.2008 a Tribunalului B. este asemănătoare instanța nedispunând nici in considerente si nici in dispozitiv cuantificarea celor două suplimente la procentul de 25% și respingând precizarea de acțiune prin care reclamanții au indicat cuantumul pretențiilor formulate întrucât calculele nu au fost efectuate de un expert.
Se mai reține, din răspunsul pârâtului M. Finanțelor publice la interogatoriu că sentințele civile nr. 655/CA din 01.10.2008 și nr. 757/CA din 17.11.2008 ale Tribunalului B. au fost puse în executare, în urma aprobării de către Ministerul Finanțelor Publice, prin acordarea celor doua suplimente în cuantum de 25% fiecare. Referitor la inscrierea în cărțile de muncă a acestor suplimente s-a arătat că nu se cunoaște acestă situație având în vede că M. Finanțelor publice nu este angajator.
Deliberând cu prioritate asupra excepției autorității de lucru judecat invocată de pârâtă prin întâmpinare instanța de fond a reținut dispozițiile art. 1201 C.civ., in speță se constată că prezenta cerere este intemeiată pe discriminare. În timp ce sentința inițială a cărei executare se încearcă a avut o altă cauză juridică, respectiv pretenții salariale. Astfel, se constată că nu este întrunită tripla identitate, astfel că excepția va fi respinsă.
Deliberând asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune dat fiind temeiul prezentei cereri intemeiată pe discriminare s-a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv art.1 al.1 și 2 din Decretul nr.167/1958, in speță instanța reținând că prezenta cerere tinde la constatarea unei discriminării ce rezultă din neexecutarea sentinței civile invocate drept titlu executoriu, respectiv sentința civilă 179/18.02/2009 or, raportat chiar la data pronunțării acestei sentințe, termenul de prescripție de 3 ani s-ar fi împlinit la 18.02.2012, în timp ce prezenta cerere este promovata la data de 16.02.2012. pe cale de consecință s-a respins această excepție.
Pe fondul cererii, analizând hotărârile judecătorești mai sus expuse, instanța a concluzionat că reclamanții din cauză au aceeași situație ca și cei menționați în sentințele civile nr. 655/CA din 01.10.2008 și nr. 757/CA din 17.11.2008 ale Tribunalului B., astfel că instanța va examina îndeplinirea condițiilor privind răspunderea pentru tratamentul discriminatoriu.
În drept, instanța a avut în vedere disp. art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000, ale art. 2 alin. 3 și ale art. 27 alin. 4 din OG nr. 37/2000.
Condițiile necesare angajării răspunderii pentru tratamentul discriminatoriu trebuie așadar dovedite de reclamanți iar acestea se desprind din prevederile sus citate și constau în: 1.existența unui tratament diferențiat, manifestat prin deosebire de tratament, excludere, restricție sau preferință, existența unui criteriu de discriminare,2.tratamentul diferențiat să aibă drept scop ori efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței ori exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege;3. aceste prevederi, criterii sau practici să nu fie justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.
În cauză, reclamanții au dovedit că se află într-o situație identică cu reclamanții menționați în sentințele civile nr. 655/CA din 01.10.2008 și nr. 757/CA din 17.11.2008 ale Tribunalului B..
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la interogatoriu a recunoscut punerea în plată a acestor hotărâri, prin cuantificarea fiecărui supliment la 25%, deși potrivit celor arătate la situația de fapt, instanțele respinseseră solicitarea privind stabilirea sporului la acest nivel pe motivul că legea nu prevedea această modalitate de cuantificare.
În cauză, prima condiție enunțată pentru antrenarea răspunderii pârâților se verifică. Astfel, deși există identitate de situație între reclamanții din cauză și cei avuți în vedere ca element de comparație, pârâții au refuzat executarea sentinței civile nr. 768/CA/19.11.2008 a Tribunalului B., irevocabilă prin Dec. 90/R/CA/03.02.2009 a Curții de Apel B., și respectiv încheierea din camera de consiliu din data de 14.05.2009 prin care s-a îndreptat eroarea materială care s-a strecurat în motivarea deciziei mai sus.
Principiul nediscriminării presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor care sunt egali în drepturi.
În speță, discriminarea reclamanților este invocată prin prisma disp. art. 6 și art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, fiind întemeiată pe diferențele constatate în privința executării hotărârilor judecătorești irevocabile, ca parte integrantă a procesului civil.
Jurisprudența europeană invocată de pârâți nu are relevanță întrucât aceasta nu privește situații similare celei din speță, raportat la cauza de discriminare invocată ci vizează pronunțarea de soluții asupra fondului și nu discriminarea in executarea unor hotărri judecătorești identice in mod diferențiat. Totodată pentru aceleași considerente în speță nu sunt aplicabile dispozițiile deciziei in interesul legii nr. 20/21.09.2009 a ICCJ și nici cele ale Deciziei nr. 20/2009 a Curții Constituționale.
În ceea ce privește criteriul de discriminare, instanța apreciază că acesta trebuie apreciat nuanțat, în funcție de tipul de discriminare incident în speță.
În cauză, nu ne aflăm în prezența unei discriminări directe, bazată pe unul dintre criteriile expres enumerate de art. 2 din OG nr. 37/2000.
Discriminarea reclamanților este una indirectă și constă în comportamentul activ al pârâtelor, care refuză față de aceștia, achitarea unor sume pe care le-au plătit altor persoane, aflate într-o situație identică.
Acest comportament, prin efectele lui defavorizează nejustificat reclamanții din cauza prezentă față de reclamanții menționați în sentințele civile nr. 655/CA din 01.10.2008 și nr. 757/CA din 17.11.2008 ale Tribunalului B..
Efectul acestui refuz constă în îngrădirea dreptului reclamanților la executare și nu a fost justificat obiectiv de pârâtă.
Legalitatea ori nelegalitatea punerii în executare nu interesează în cauza de față, discriminarea reclamanților menținându-se atât timp cât, față de celelalte persoane aflate într-o situație identică este continuată executarea iar acestora le este refuzată.
În ce privește apărările pârâtei referitoare la acordarea de despăgubiri pentru viitor s-a reținut că pretențiile reclamanților sunt limitate pana la data de 31.12.2009 data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 ceea ce corespunde dispozitivului sentinței in care sunt creditori.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâților să completeze carnetele de muncă ale reclamanților prin menționarea beneficiului suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de salarizare, în cuantum de câte 25% din salariul de bază, s-a respins această solicitare, reclamanții nefăcând dovada în condițiile art. 1169 c.civ. că persoanele beneficiare ale celor două sentințe le-au fost operate respectivele mențiuni
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și în numele și pentru Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului B..
Au solicitat recurenții admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii pentru existența autorității de lucru judecat în cauză, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a arătat că față de data formulării acțiunii și perioada pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri, intervin disp. art.7 din Decret 167/1998, ale art. 117 din L 188/1999 si ale art. 171 alin 1 din L 53/2003.
S-a mai arătat că instanța de fond a analizat în mod sumar excepția autorității de lucru judecat, pe care o respinge cu motivarea că nu se verifică identitatea temeiului juridic.
S-a apreciat că soluția de respingere a acestei excepții este neîntemeiată deoarece prin sentința civilă nr. 179/CA/18.12.2009, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul B. a admis în parte o acțiune similară cu prezenta „acțiune în constatare” dispunând obligarea pârâtei DGFP B. la plata sumelor reprezentând suplimentul postului și cel al treptei de salarizare, pentru perioada 01.11.2004 – 02.12.2008, actualizate cu indicele de inflație la data plății și dobânda legală, respingând cererea de acordare a acestor suplimente în procent de 25% aplicat la salariul de bază, precum și acordarea acestor suplimente în continuare și pentru viitor, ca nefondată. Sentința civilă anterior menționată a fost menținută în parte prin decizia nr. 393/R/2009 .
Au apreciat recurenții că există triplă identitate de părți, obiect și cauză, astfel cum este reglementată de art. 1201 Cod Civil, raportat la art. 166 Cod Procedură Civilă, invocând disp Deciziei 5523/5,12,2001 a CSJ.
Pe fondul cauzei, recurenții au arătat că soluția primei instanțe este inadmisibilă, întrucât nici instanța și nici reclamanții nu au putut identifica un criteriu la care să se raporteze și pe care să fundamenteze teza discriminării în cauză, condiție esențială pentru admiterea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile OG nr. 137/2000.
Au menționat recurenții că hotărârea este lipsită de temei legal, iar împrejurarea că nu există o situație discriminatorie în cauză rezultă din opinia juridică de specialitate nr. 2907/16.04.2010 exprimată de C. Național pentru Combaterea Discriminării, la solicitarea Ministerului Finanțelor Publice, punct de vedere înlăturat de instanța de fond fără o analiză și fără vreun argument.
In motivele de recurs, recurenții au reluat dispozitivul și considerentele reținute de Curtea de Apel B. în decizia nr. 819/09.12.2008 și nr. 43/R/2009.
Se menționează că discriminarea invocată de reclamanți nu se încadrează în dispozițiile OG nr. 137/2000, deoarece, pentru a fi considerată categorie defavorizată în înțelesul art. 4 și pentru a beneficia de măsurile prevăzute de acest act normativ, funcționarii publici trebuie să se afle pe o poziție de inegalitate în raport cu majoritatea cetățenilor, datorită diferențelor identitare față de majoritate, fie să se confrunte cu un comportament de respingere și marginalizare.
Recurenții au menționat că prin deciziile nr. 818, 819, 820 și 821 pronunțate de Curtea Constituțională s-a reținut că „Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței (OG 137/2000) prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. 1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tării”.
Recurenții au invocat dispozițiile art. 2 din OG nr. 137/2000, precizând că netemeinicia acțiunii și implicit a soluției pronunțate de prima instanță este confirmată și de C. Național pentru Combaterea Discriminării prin opinia juridică de specialitate nr. 2907/16.04.2010 exprimată de la solicitarea apelantei, astfel că acțiunea apare ca inadmisibilă.
Au apreciat recurenții că prin prezenta acțiune se solicită o nouă judecată cu privire la cererile pentru care deja s-a pronunțat același Tribunal, hotărârea instanței fiind irevocabilă prin decizia Curții de Apel B., însă folosind un artificiu juridic, prin invocarea unui alt text de lege se urmărește aceeași finalitate.
Au menționat recurenții că au fost puse în executare doar hotărârile judecătorești prin care cele două suplimente au fost cuantificate de instanțele de judecată, nici direcțiile generale ale finanțelor publice județene și nici Ministerul Finanțelor Publice nu au stabilit procentele în care au fost plătite cele două sporuri, acestea rezultând din hotărâri judecătorești.
Pe de altă parte, prin pronunțarea unor soluții diferite, în cauze similare nu se poate afirma că instanțele de judecată ar determina o situație discriminatorie, acest neajuns fiind îndreptat prin decizia nr. 20/21.09.2009 a Secțiilor Unite ale Inaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 9/2009.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor invocate și a textelor de lege incidente, tribunalul constată următoarele:
Relativ la excepția autorității de lucru judecat, invocată prin motivele de recurs, instanța constată că este neîntemeiată.
Prin acțiunea de chemare în judecată finalizată cu pronunțarea sentinței civile nr. 179/2009 a Tribunalului B., rămasă irevocabilă prin decizia nr. 393/2009, intimații reclamanți au solicitat obligarea recurentei la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, începând cu data de 01.01._09, sume actualizate cu indicele inflației și dobânda legală, precum și plata acestora în continuare, până la încetarea raporturilor de serviciu.
Prin hotărârea anterior menționată, modificată prin decizia civilă nr. 393/2009 a Curții de Apel B., a fost admisă acțiunea reclamanților, recurenții fiind obligați să acorde fiecărui reclamant, în funcție de data angajării, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare .
Prin prezenta, intimații reclamanți au investit instanța de fond cu o acțiune în constatarea discriminării pentru neexecutarea hotărârii judecătorești mai sus indicate, în condițiile în care, recurenții au executat hotărâri judecătorești similare. Ca o consecință a constatării discriminării, reclamanții au solicitat obligarea recurenților la plata despăgubirilor calculate prin aplicarea unui procent de 25% din salariul de bază, în considerarea fiecăruia dintre cele două suplimente neacordate. Această acțiune a fost întemeiată pe dispozițiile art. 27 al. 1 din OG nr. 137/2000, conform cărora, „Persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.”
Există autoritate de lucru judecat când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este fundamentată pe același temei juridic și este formulată de aceleași părți și impotriva lor, in aceeași calitate.
Așa cum se poate observa, atât obiectul prezentei cererii de chemare în judecată cât și temeiul juridic pe care este fundamentată sunt diferite de cele asupra cărora instanța de judecată a decis irevocabil, nefiind astfel incidente dispozițiile art. 1201 Cod Civil, intrucât părțile nu s-au judecat anterior ., ci . ca obiect „obligarea la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare”, întemeiată pe dispozițiile art. 31 al. 1 lit. c și d din Lg. 188/1999.
In cauză, instanța de fond a stabilit legal și întemeiat asupra existenței unui tratament discriminatoriu la care sunt supuși intimații reclamanți, prin refuzul recurentelor de a le achita sume de bani pe care le-au plătit altor persoane aflate în situații identice
Prin sentințele civile nr. 757/2008 (rămasă irevocabilă prin decizia nr. 43/2009 a Curții de Apel B.) și nr. 655/2008 (rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 819/2008 a Curții de Apel B.), au fost stabilite aceleiași categorii din care fac parte și intimații reclamanți – funcționari publici, drepturi de natură salarială, constând în suplimentul postului și a suplimentul corespunzător treptei de salarizare, fără ca instanța de judecată să stabilească aceste drepturi în procent, din salariul de bază, cum în mod eronat au susținut recurentele. Cu toate acestea, recurentele au pus în executare aceste hotărâri judecătorești, refuzând în mod nejustificat executarea unei hotărâri prin care au fost stabilite drepturi identice.
Relativ la excepția prescripției dreptului material la acțiune, in mod corect s-a reținut că fata de obiectul actiunii se tinde la constatarea unei discriminări iar pe de alta parte, fata de data pronuntarii sentintei civile nr. 179/18,02,2009 termenul de presciptie s-ar implini la data de 18,02,2012, in timp ce prezenta acțiune s-a promovat la data de 16.02.2012.
Motivele de recurs, relativ la legalitatea și temeinicia stabilirii drepturilor reclamanților, constând în sporurile mai sus menționate nu pot fi invocate în prezenta cauză, întrucât s-ar repune în discuție aspecte statuate cu autoritate de lucru judecat prin hotărâri judecătorești, rămase irevocabile.
Relativ la opinia Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în prezenta cauză, nu este obligatorie pentru instanța de judecată, deoarece, așa cum se poate observa și din conținutul art. 27 din OG 137/2000, această acțiune este de drept comun, necondiționată de vreo sesizare a Consiliului soluționată de acesta potrivit art. 20 din același act normativ. Persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar instanța de judecată soluționează cauza prin analizarea oricăror mijloace de probă, în speță, proba analizată constând în înscrisuri.
Instanța de fond a interpretat în mod corect dispozițiile art. 2 alin. 1 și 3 și art. 27 din OG 137/2000, reținând întemeiat că a fost dovedită existența unui tratament diferențiat, având ca efect înlăturarea recunoașterii în condiții de egalitate a unor drepturi recunoscute de lege. Cu privire la acest aspect, recurentele au apreciat neîntemeiat că punerea în executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile nu poate constitui un act de discriminare, câtă vreme, refuză executarea unor hotărâri ce consfințesc drepturi identice, unor persoane aparținând aceleiași categorii profesionale.
In ceea ce privește cuantificarea despăgubirilor acordate intimaților reclamanți, instanța de fond a avut în vedere procentul de 25% acordat chiar de pârâți, persoanelor aflate în situații identice, cu ocazia punerii în executare a sentințelor civile nr. 757/2008 și nr. 655/2008 ale Tribunalului B., modificate prin deciziile civile ale Curții de Apel B., deși prin aceste hotărâri, instanțele au respins solicitarea referitoare la stabilirea sporurilor în procentul de 25% din salariul de bază.
Aprecierea recurentelor în sensul că prin soluția pronunțată, instanța de fond și-ar fi depășit competența, invocând în acest sens deciziile nr. 818, 819, 820 și 821/2008 pronunțate de Curtea Constituțională este neîntemeiată.
Așa cum s-a reținut anterior, instanța a fost investită cu soluționarea unei acțiuni de drept comun, prevăzută de lege, respectiv, de dispozițiile art. 27 alin. 1 din OG 137/2000. In speță, instanța nu a „desființat norme juridice instituite de lege” și nici nu a creat în locul acestora alte acte normative, sau le-a substituit cu norme cuprinse în alte acte normative, ci a analizat existența unor fapte care au dovedit existența unei discriminări indirecte, situație în care, în condițiile art. 27 alin. 1 din același act normativ, a acordat despăgubiri, “anulând situația creată prin discriminare”.
Referitor la jurisprudența CEDO invocată de recurenți, se constată că spețele prezentate fac referire la stări de fapt și particularități diferite de cea dedusă judecății, neputându-se vorbi de existența unor situații identice și nici măcar similare.
Pentru considerentele reținute, constatând că instanța de fond a pronuțat o hotărâre legală și temeinică, în baza art. 312 alin. 1 Cod Procedură Civilă, va respinge
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de recurenta Ministerul Finanțelor Publice București și Direcția G. a Finanțelor Publice Brasov împotriva sentinței civile nr._/2012 a Judecătoriei B., ca nefondate.
Irevocabila.
Pronuntata in sedinta publica, azi 18.04.2013.
Președinte, Judecător,
A. G. S. Ș. M.
Grefier,
N. C.
Redactat jud.AG/26.06.2013
Tehnored. CN/28.06.2013
Jud. fond R. Grațiela M.
2 ex.
Cu opinia separată în sensul admiterii recursului .
Motivarea opiniei separate
Instanța de fond a apreciat în mod greșit că în cauză sunt întrunite condițiile pentru a se reține existența unui tratament discriminatoriu manifestat de recurenții-pârâți la adresa intimaților - reclamanți, în mod indirect, constând în comportamentul activ al acestora care refuză achitarea unor sume pe care le-au plătit altor persoane aflate întro situație identică, reținând inexistența unei discriminări directe bazată pe unul din criteriile prevăzute de art. 2 din O.G. 137/2000 .
Dacă în alineatul 1 al art. 2 din OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt enumerate criteriile de discriminare și se menționează care este efectul tratamentului discriminatoriu, în alineatul 3 din același articol este prevăzută situația de excepție în care un asemenea tratament ar putea fi permis într-o societate democratică. Condițiile intervenirii discriminării rezultă din analiza întregului articol 2 din OG nr. 137/2000, articol în care este definită discriminarea, acesta neputând fi reținut trunchiat, ci în ansamblul întregii reglementări a acestui drept.
Prima instanță a motivat soluția sa pe discriminarea indirectă rezultată din comportamentul recurenților, situație prevăzută de art. 4 din aceeași ordonanță care prevede că „ Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale „ .
În același mod se reglementează interzicerea discriminării și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevede în art. 14 o clauză de nediscriminare pentru ca în art. 18 să vină cu o completare și să precizeze că restricțiile care, potrivit convenției, sunt aduse respectivelor drepturi și libertăți, nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute. De altfel, în raport de conexiunile clauzei de nediscriminare din art. 14 cu celelalte prevederi ale Convenției, instanța europeană a considerat că acest articol completează toate celelalte prevederi ale Convenției și face parte integrantă din fiecare dintre dispozițiile ce garantează drepturi și libertăți. (CEDO – Cauza Marcks).
S-a apreciat astfel că diferența de tratament constituie discriminare doar dacă este lipsită de o justificare obiectivă și rezonabilă. O astfel de justificare este cea care vizează un scop legitim și este proporțională cu scopul vizat.
Recurenții-reclamanți au precizat în cererea de chemare în judecată că tratamentul discriminatoriu constă în modul diferit de punere în executare a unor hotărâri judecătorești prin care au fost recunoscute aceleași drepturi. În aceste condiții nu se mai poate recurge la analiza îndreptățirii recurenților de a beneficia de anumite drepturi salariale pentru că s-ar încălca autoritatea de lucru judecat.
Art. 6 lit. b din OG 137/2000 nu are incidență în cauză pentru că „stabilirea și modificarea salariului” nu s-a realizat de către pârâți cu ocazia punerii în executare a unor hotărâri judecătorești, ci de către instanțele de judecată atunci când au stabilit dreptul la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Nici art. 1 alin. 2 lit. e pct. i din OG nr. 137/2000 care garantează dreptul la un salariu egal pentru muncă egală nu este incident în speță deoarece recurenții nu au dedus judecății împrejurarea că pârâții au stabilit salarii diferite pentru funcționari publici aflați în aceeași situație. În cererea de chemare în judecată s-a arătat că situația discriminatorie a intervenit în momentul punerii în executare a unor hotărâri judecătorești prin care se acordau sporuri salariale, iar nu la momentul stabilirii salariului.
Împrejurările că instanțele nu au cuantificat aceste sporuri nu îi îndreptățește pe reclamanți să le solicite din nou în acest proces, este adevărat, cu titlu de despăgubiri potrivit art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000, deoarece ei au deschisă calea executării silite, după ce, eventual, solicită lămurirea dispozitivului titlului executoriu. Aceasta în virtutea principiului exprimat în adagiul „electa una via, non recursus ad alteram”.
Altfel s-ar ajunge în situația paradoxală în care pentru aceleași drepturi ar beneficia de două titluri executorii, ceea ce ar fi inadmisibil.
Faptul că debitorul unei obligații stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă a procedat la executarea la cerere a acesteia, fără să mai solicite creditorului să prezinte o hotărâre de lămurire a titlului executoriu, nu poate constitui premiza pentru reținerea unui tratament discriminatoriu pentru recurenții-reclamanți .
Refuzul recurenților - pârâți de a executa în continuare asemenea hotărâri în care nu se prevede în mod expres cuantumul suplimentelor, acest cuantum nefiind prevăzut nici în lege, este justificat de un scop legitim și anume acela de intrare în legalitate. Mai mult decât atât, criteriul care a stat la baza diferenței de tratament a fost unul obiectiv, iar nu subiectiv, intimații-pârâți realizând că nu au un temei legal pentru cuantificarea unor drepturi recunoscute în mod generic. Această situație nu se putea perpetua la nesfârșit numai pe considerentul că la un moment dat s-a făcut o plată greșită, intimații acordând ceea ce o instanță a refuzat să cuantifice. Prin urmare, faptul că la un moment dat s-a stopat plata unor sume de bani care nu erau prevăzute în titlul executoriu, neavând caracter cert, a fost justificat obiectiv de un scop legitim, iar metoda de atingere a acestui scop a fost adecvată și necesară.
Mai mult decât atât, nu apartenența la o categorie socioprofesională ori alte criterii determinabile au constituit motivul refuzului intimaților-pârâți de a acorda acele sporuri salariale, ci exclusiv necuantificarea expresă a sporurilor în cauză prin dispozitivul hotărârilor judecătorești, fiind vorba în esență de problematica executării unei hotărâri judecătorești care naște o creanță imprecisă, văduvită de câtimea indispensabilă. Acesta este și punctul de vedere al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, autoritate de stat în domeniul discriminării, autonomă și totodată garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării.
Prin Decizia nr. 20/21.09.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii și Decizia nr._/2011 a Curții Europene a Drepturilor Omului, a fost confirmată atitudinea recurenților de a nu pune în aplicare hotărârea judecătorească în care au fost recunoscute „drepturi virtuale”, în absența unor criterii clare pentru calcularea lor.
Față de toate considerente, contrar opiniei majoritare, se impunea admiterea recursului cu consecința modificării sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată .
Judecător
V. M.
Grefier,
N. C.
Redactat jud.V.M./01.07.2013
Tehnored. CN/01.07.2013
Jud. fond R. Grațiela M.
2 ex.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 553/2013. Tribunalul BRAŞOV | Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 747/2013. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
