Pretenţii. Decizia nr. 618/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 618/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 24-04-2013 în dosarul nr. 30630/197/2010
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ DECIZIA CIVILĂ NR. 618/R
Ședința publică din data de 24 aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. R.
Judecător A. I.
Judecător M. I. I.
Grefier D. L. P.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de către recurentul reclamant F. W., în contradictoriu cu intimații pârâți T. V., T. T., T. T. și T. A. V., împotriva sentinței civile nr._/04.12.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 16.04.2013, când părțile, prin apărători, au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință de la acel termen de judecată, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru prezentul termen, când în aceeași compunere, a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL,
Asupra recursului civil de față:
Constată că, prin sentința civilă nr._/04.12.2012 pronunțată în dosarul civil nr._, Judecătoria B.:
A respins acțiunea formulată de reclamantul F. W. în contradictoriu cu pârâții T. V., T. T. și T. A. V..
A obligat reclamantul să plătească pârâților suma de 2.550 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că reclamantul a susținut faptul că, în data de 11.07.2010, în timp ce se plimba pe malul Lacului R. din localitatea cu același nume, un câine lup din pensiunea pârâților a sărit la acesta și l-a mușcat, cauzându-i distrugerea vestimentației, iar rănile provocate necesitând 7 zile de pansamente.
La dosar s-a depus un certificat medico-legal care confirmă că reclamantul a fost mușcat de un câine, rănile necesitând 7-8 zile de îngrijiri însă instanța a apreciat că acesta nu elucidează starea de fapt concretă, respectiv cine era proprietarul câinelui și cine deținea paza materială a acestuia.
În acest sens s-a administrat proba testimonială cu martorii I. G. și A. Emeșe.
Primul martor a afirmat că lucra la pensiunea pârâților, nu a văzut incidentul, dar colegii i-au spus că acesta s-ar fi petrecut la o distanță de 10-15 m de pensiune. Martorul a mai declarat că pârâții aveau un câine lup care era ținut, însă, într-un birou în care se aflau și banii. Același martor a declarat că, în localitate și pe lângă pensiune, în special la containerele de gunoi, erau numeroși alți câini, dintre care unii semănau cu câinele pârâților, aceștia erau deosebit de periculoși și de care le era frică atât angajaților pensiunii cât și localnicilor.
Martora Emeșe, cu ocazia audierii, a declarat că nu cunoaște nimic din cele întâmplate.
Așa fiind, prima instanță a apreciat că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art.998 C.civ. și art.1001 C.civ., astfel că a respins acțiunea, considerând-o netemeinică.
Reținând culpa procesuală a reclamantului, în temeiul art.274 C.proc.civ., l-a obligat să plătească pârâților cheltuielile de judecată efectuate în cauză.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurentul reclamant F. W. considerând-o netemeinică și nelegală.
În motivarea recursului se arată că, soluția pronunțată de către instanța de fond este rezultatul unei examinări sumare și superficiale a materialului probator.
Astfel, la fila 12 din dosar se află adeverința medicală eliberată de către medicul care l-a consultat pe recurentul reclamant imediat după incident, Sebestyen Dosa I., în cuprinsul căreia medicul a consemnat faptul că a vorbit personal cu proprietara câinelui, T. T., la telefon, și i-a pus în vedere să prezinte actele câinelui, însă aceasta nu s-a conformat.
Sigur că răspunsurile date de pârâtă la interogatoriu, prin care nu mai recunoaște nimic din cele întâmplate, trebuiau coroborate și cu acest înscris, având în vedere și dificultatea în care se află recurentul reclamant, cetățean străin, aflat la acel moment în excursie la Lacul R., de a dovedi cele întâmplate.
De asemenea, recurentul reclamant a depus la dosarul cauzei, pentru lămurirea instanței, și un extras din literatura de specialitate referitoare la caracteristicile rasei din care face parte câinele în cauză, din care rezultă faptul că acest câine, nedresat corespunzător, este predispus la manifestări agresive, (fila 48-54).
Deși prin încheierea din 25.04.2012, instanța le-a pus în vedere pârâților să depună la dosar dovada dresajului câinelui, aceștia nu au făcut această dovadă, acest aspect fiind iarăși de natură a înclina balanța adevărului înspre afirmațiile recurentului reclamant, aspect ignorat însă de către instanța de fond.
Totodată, recurentul reclamant a depus, alăturat interogatoriului, o fotografie făcută imediat după incident, în care a arătat exact felul cum s-a produs incidentul (unde se afla acesta, unde se aflau câinele, angajații pensiunii, etc). Faptul că această fotografie a fost făcută imediat după incident rezultă și din împrejurarea că, la scurt timp după incident, pensiunea "Ranova" a fost închisă și demolată. Nici acest înscris nu a fost analizat corespunzător.
În ceea ce privește declarațiile martorilor audiați, martorul propus de către pârâți a afirmat că nu a văzut când l-a mușcat câinele pe reclamant, ci doar a auzit de la alți angajați. A mai afirmat că în stațiune existau mulți câini vagabonzi care semănau cu câinele lup al pârâților.
Recurentul reclamant consideră că această din urmă afirmație, nesusținută de nicio probă, are doar valoarea unui argument foarte convenabil în sprijinul ipotezei "ingenioase" lansate de către pârâți, conform căreia unul dintre cei mulți câini vagabonzi pe care cineva i-a adus cu o dubă și i-a abandonat în stațiune, și care seamănă izbitor cu câinele de rasă al pârâților, l-ar fi mușcat, de fapt, pe recurentul reclamant și nicidecum câinele cel presupus dresat al pârâților. Consideră că instanța și-a însușit, în mod vădit eronat, această teorie, ceea ce a dus la pronunțarea unei hotărâri netemeinice, care nu reflectă adevărul în cauză.
În ceea ce privește martora propusă de către recurentul reclamant, aceasta, fostă angajată a pârâților, nu se știe din ce cauză, a afirmat că nu știe nimic și nu își mai amintește nimic (a uitat brusc că i-a acordat primul ajutor recurentul reclamant și că a văzut exact cum s-a petrecut incidentul).
Dar, față de această declarație care nu lămurește cu nimic cauza dedusă judecății, în virtutea principiului aflării adevărului, și al rolului activ, consideră că instanța ar fi trebuit să admită prelungirea probatoriului cu încă un martor (așa cum s-a consemnat de altfel în încheierea din 25.04.2012), însă această cerere a fost respinsă, în mod nejustificat. Apreciază că se impunea audierea a încă unui martor pentru aflarea adevărului.
Apreciază că hotărârea instanței de fond are la bază un probatoriu insuficient, care nu este de natură să lămurească, sub toate aspectele cauza și, pe cale de consecință, este netemeinică și nelegală.
Consideră, de asemenea, că există suficiente clemente de natură să conducă la convingerea că cererea recurentului reclamant este întemeiată, astfel încât apreciază că o soluție justă ar fi admiterea prezentului recurs.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 129 alin. 4, alin. 5, art. 3041, art.312, art.315 Cod procedură civilă.
Intimații pârâți nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu s-au administrat probe noi.
Examinând sentința civilă recurată în raport cu motivele de recurs invocate, cu actele și lucrările dosarului, tribunalul reține următoarele:
În legătură cu prima critică formulată, tribunalul apreciază că nu este fondată. Chiar dacă prima instanță nu a făcut vorbire despre adeverința medicală eliberată de către medicul care l-a consultat pe recurentul reclamant imediat după incident, Sebestyen Dosa I., în cuprinsul căreia medicul a consemnat faptul că a vorbit personal cu proprietara câinelui, T. T., la telefon, și i-a pus în vedere acesteia să prezinte actele câinelui, acest înscris nu este apt a face dovada că recurentul reclamant a fost mușcat de către câinele proprietatea intimaților pârâți. Adeverința respectivă a fost eliberată la data de 19.04.2011, deci la aproximativ 9 luni după producerea incidentului și este greu de presupus că medicul care l-a consultat pe recurentul reclamant în data de 11.07.2010 a reținut numele proprietarei câinelui și faptul că a sunat-o pentru a-i solicita să se prezinte la cabinet cu carnetul de sănătate al câinelui pentru a se verifica dacă acesta era vaccinat sau nu, ocazie cu care persoana cu care a vorbit la telefon ar fi recunoscut cele pretinse de recurentul reclamant.
Tribunalul constată că recurentul reclamant nu a făcut nicio dovadă din care să rezulte că a fost mușcat de câinele intimaților pârâți, consemnarea medicului care l-a consultat pe acesta în cuprinsul adeverinței invocate referitoare la identitatea proprietarului câinelui și a câinelui care l-a mușcat pe recurent nefiind de natură să facă dovada în legătură cu identitatea animalului pretins a fi fost implicat în incident și cu identitatea proprietarului său, câtă vreme consemnarea respectivă nu se coroborează cu nicio probă administrată în cauză.
Extrasul din literatura de specialitate referitoare la caracteristicile rasei din care face parte câinele în cauză nu are nicio relevanță câtă vreme recurentul reclamant nu a făcut dovada indubitabilă că a fost mușcat de câinele intimaților pârâți, existând dubiul ce se desprinde din declarația martorului I. G. potrivit căreia în stațiune erau mai mulți câini vagabonzi, unii dintre aceștia semănând cu câinele deținut de intimații pârâți, printre aceștia existând cel puți 2 câini agresivi, de care le era frică atât angajaților de la cabana pârâților, cât și localnicilor.
Așa fiind, chiar dacă intimații pârâți ar fi făcut dovada dresajului câinelui deținut de ei, această dovadă n-ar fi fost de natură să confirme cele pretinse de recurentul reclamant, anume că a fost mușcat de câinele deținut de intimații pârâți la cabană.
Fotografia invocată de recurentul reclamant nu are valoare probatorie în cauză, aceasta neputând fi inclusă în categoria înscrisurilor, astfel că nu face parte dintre dovezile ce pot fi administrate în procesul civil. De altfel, prima instanță, ținând seama de prevederile art.167 C.proc.civ., a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri, cu interogatoriul pârâților și proba testimonială cu martorii D. M. și A. Emeșe, nefăcând nicio referire la fotografia respectivă.
Nu este pertinentă nici critica formulată de recurentul reclamant în sensul că prima instanță, după audierea martorei A. Emeșe, care a afirmat că nu știe ca reclamantul să fi fost mușcat de vreun câine, ar fi trebuit să încuviințeze cererea acestuia de prelungire a probatoriului, în sensul de a se audia un nou martor, deoarece, la momentul încuviințării probelor, prima instanță a încuviințat pentru reclamant audierea a doi martori însă, la termenul de judecată din data de 14.03.2012, reprezentantul convențional în instanță al reclamantului a renu7nțat la audierea martorului D. M., astfel cum rezultă din încheierea de ședință de la acel termen. Or, nu este admisibil ca, în cazul în care partea care a propus un martor, iar acesta face declarații care nu satisfac partea care l-a propus, să se admită părții respective prelungirea probatoriului, cu atât mai mult cu cât, anterior, instanța de judecată îi încuviințase audierea a doi martori și, de bună-voie, a renunțat la audierea celui de-al doilea.
Tribunalul reține că, potrivit art. 998 C.civil, „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Art. 999 C.civ. prevede că „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”, iar art. 1001 C.civ. statuează în sensul că „Proprietarul unui animal, sau acela care se servește cu dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat”.
Din analiza textelor legale precitate rezultă care sunt condițiile necesar a fi îndeplinite pentru atragerea răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciilor cauzate de animale.
Astfel, pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului trebuie să facă dovada că prejudiciul a fost cauzat de către animal și că, la data cauzării prejudiciului, animalul se afla în paza juridică a persoanei de la care se pretinde plata despăgubirilor. De îndată ce aceste elemente au fost dovedite, se declanșează, în mod automat, răspunderea în conformitate cu art.1001 C.civ., în privința proprietarului existând o prezumție de pază juridică.
În speță, astfel cum s-a arătat anterior, și a reținut și prima instanță, recurentul reclamant nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimaților pârâți pentru prejudiciile cauzate de animal, astfel că, în temeiul art.312 alin.1 C.proc.civ., tribunalul va respinge recursul declarat de recurentul reclamant, ca nefondat, și va menține hotărârea primei instanțe, constatând că a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a probatoriului administrat în cauză și a dispozițiilor legale incidente.
Întrucât recurentul reclamant este în culpă procesuală, în temeiul art.274 C.proc.civ., tribunalul va respinge cererea acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată și va fi obligat la plata către intimații reclamanți a cheltuielilor de judecată efectuate de aceștia în recurs, constând în onorariul avocațial justificat cu chitanța nr.001/15.04.2013 depusă la dosar
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul reclamant F. W. împotriva sentinței civile nr._/04.12.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._ pe care o menține.
Obligă recurentul reclamant la plata către intimații pârâți T. V., T. T. și T. A. V. a sumei de 665 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs și respinge cererea recurentului reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată în prezenta cale de atac.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 24.04.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. R. A. I. M. I. I.
Aflată în concediu de odihnă Aflată în concediu de odihnă
Semnează președintele instanței Semnează președintele instanței
Judecător A. N. M. Judecător A. N. M.
Grefier,
D. L. P.
Red. IMI/31.07.2013
Tehnored. I.T./31.07.2013; 2 ex.
Jud. fond: L. M.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 762/2013. Tribunalul BRAŞOV | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 22/2013.... → |
|---|
