Pretenţii. Decizia nr. 762/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 762/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 29-05-2013 în dosarul nr. 6053/197/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 762/R
Ședința publică din data de 29 Mai 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. I. I.
Judecător C. R.
Judecător A. I.
Grefier D. Litescu P.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului recursului promovat de către recurentul pârât M. F. PUBLICE, în nume propriu și pentru D. G. A F. PUBLICE BRASOV, PRIN REPR. LEGAL, în contradictoriu cu intimații reclamanți B. L., B. A. L., B. D. M., C. M., C. C., C. N., E. M., E. G., F. D., G. G., G. M., L. R., M. M., P. C., P. I., S. V., S. R., T. L., T. D., T. M., Z. C., cu participarea CONSILIULUI N. PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII, PRIN REPR. LEGAL, împotriva sentinței civile nr._/24.10.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică ,la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 14.05.2013, când reclamanții, prin apărător, au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință de la acel termen de judecată, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru termenul din data de 22.05.2013 iar apoi, din aceleași motive, pentru prezentul termen de judecată, când, în aceeași compunere, a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului de față, constată că următoarele:
Prin sentința civilă nr._/24.10.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dos. nr._ s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții B. L., B. A. L., B. D. M., C. M., C. C., C. N., E. M., E. G., F. D., G. G., G. M., L. R., M. M., P. C., P. I., S. V., S. R., T. L., T. D., T. M., Z. C. în contradictoriu cu pârâții M. FINANȚELOR PUBLICE și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B. și cu citarea obligatorie a C. NAȚIONAL PENTRU COMBATAREA DISCRIMINĂRII și, în consecință:
- s-a constată că reclamanții sunt supuși unui tratament discriminatoriu, determinat de refuzul Ministerului Finanțelor Publice de a achita sumele actualizate cu indicele de inflație, plus dobânda legală, aferente suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare, prevăzute de art. 31 alin. 1 lit. c și d din L. nr. 188/1999, sume datorate pentru perioada 24.11._09 și în continuare până la modificarea situației de fapt și/sau de drept avută în vedere în dosarul de față;
- pârâții au fost obligați să achite reclamanților cu titlul de despăgubiri, sumele echivalente celor arătate la petitul 1, calculate prin aplicarea unui procent de 25% din salariul de bază în considerarea fiecăruia dintre cele două suplimente neacordate, atât corespunzător perioadei trecute, începând cu data de 24.11.2004 cât și pentru viitor, până la modificarea situației de fapt sau de drept avută în vedere în cauza de față.
- pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să aloce fondurile necesare achitării către reclamanți a despăgubirilor acordate.
- s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților să completeze carnetele de muncă al reclamanților prin menționarea beneficiului suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de salarizare, în cuantum de câte 25% din salariul de bază.
- s-a respinge ca neîntemeiată cererea reclamanților de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Așa cum de altfel și pârâții confirmă, reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul DGFP B., iar prin sentința civilă nr. 88/CA din 28.01.2009 (filele 6-12) a Tribunalului B., definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 242/R din 07.04.2009 a Curții de Apel B. ( filele 13-19), pârâtul DGFP B. a fost obligat să acorde reclamanților sumele de bani reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, începând cu data de 27.11.2004 și până la pronunțarea hotărârii, actualizate cu indicele inflației din momentul nașterii dreptului și până la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă sumelor acordate.
În continuare, instanța a reținut că prin adresa nr._ din 08.06.2009 a pârâtului M. FINANȚELOR PUBLICE, la solicitarea pârâtei DGFP B. privind aprobarea executării hotărârilor judecătorești sus-indicate, s-a comunicat că nu poate fi pusă în executare sentința civilă nr. 88/CA din 28.01.2009 a Tribunalului B., definitivă și irevocabilă prin Decizia nr.242/R din 07.04.2009 a Curții de Apel B. iar reclamanților nu li se pot acorda sumele reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în cuantum de 25% fiecare întrucât nu există bază legală pentru această solicitare.
Tratamentul discriminatoriu pe care reclamanții îl reclamă prin promovarea prezentei acțiuni derivă din refuzul nejustificatde executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile.
Pentru susținerea discriminării, reclamanții subliniază că dispozițiile cuprinse titlurile executorii pe care le invocă nu au fost puse în executare prin plata către creditori a suplimentelor solicitate, pe când dispozițiile Deciziilor nr. 819/R/2007 și 43/R/2009, au fost aduse la îndeplinire.
Astfel, celorlalți creditori aflați în situații identice cu cea a reclamanților din prezenta cauză, instanța le-a admis pretențiile, astfel cum au fost formulate, cu privire la acordarea suplimentelor, de 25% fiecare,după cum au solicitat prin acțiune chiar dacă în dispozitiv acest cuantum nu este indicat în mod expres. Acest lucru este folosit de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ca un argument în conținutul adresei adresa nr._ din 08.06.2009 pentru justificarea refuzului de punere în executare a dispozițiilor sentinței civile nr. 88/CA din 28.01.2009 a Tribunalului B., definitivă și irevocabilă prin Decizia nr.242/R din 07.04.2009 a Curții de Apel B., dispoziții care nu cuantificau suplimentul postului și cel corespunzător treptei de salarizare.
Concluzionând, instanța a reținut că, în speță, discriminarea invocată de reclamanți derivă din refuzul de executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile care statuează în patrimoniul acestora o creanță reprezentată de sumele de bani cuvenite ca supliment al postului și supliment al treptei de salarizare.
În drept, instanța a avut în vedere că potrivit art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000 prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare ., apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
De asemenea, potrivit art. 2 alin. 3 sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Conform art. 27 alin. 4 din OG nr. 37/2000, persoana interesată are obligația de a dovedi existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare. În fața instanței se poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice.
Condițiile necesare angajării răspunderii pentru tratamentul discriminatoriu trebuie așadar dovedite de reclamant iar acestea se desprind din prevederile sus citate și constau în: existența unui tratament diferențiat, manifestat prin deosebire de tratament, excludere, restricție sau preferință, existența unui criteriu de discriminare, tratamentul diferențiat să aibă drept scop ori efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței ori exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege; aceste prevederi, criterii sau practici să nu fie justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.
În cauză, reclamanții a probat că se află într-o situație identică cu reclamanții menționați în sentința civilă nr. 757/CA din 17.11.2008 a Tribunalului B. (astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 43/R din 20.01.2009 a Curții de Apel B. și cu reclamanții menționați în Sentința Civilă nr. 655/CA din 01.10.2008 modificată în parte prin Decizia Civilă nr. 819/R din data de 09.12.2008 a Curții de Apel B..
Părțile au subliniat faptul executării a acestor hotărâri, prin cuantificarea fiecărui supliment la 25%, deși potrivit celor arătate la situația de fapt, instanțele respinseseră solicitarea privind stabilirea sporului la acest nivel pe motivul că legea nu prevedea această modalitate de cuantificare.
În cauză, prima condiție enunțată pentru antrenarea răspunderii pârâților se verifică. Astfel, deși există identitate de situație între reclamanți si creditorii stabiliți prin Deciziile 43/R/2009, a Curții de Apel B. care au beneficiat de executarea hotărârii prin plată.
Principiul nediscriminării presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor care sunt egali în drepturi și aflați în situații identice ori similare.
Discriminarea reclamanților constă astfel în comportamentul pârâților care refuză achitarea unor sume pe care le-au plătit într-un anumit cuantum altor persoane, aflate într-o situație identică. Acest comportament, prin efectele lui defavorizează nejustificat reclamanții din cauza prezentă față de reclamanții menționați în sentința civilă nr. 757/CA din 17.11.2008 a Tribunalului B. astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 43/R din 20.01.2009 a Curții de Apel B., efectul acestui refuz de executare constând în îngrădirea dreptului la executare și nu a fost justificat obiectiv de pârâtă, lipsa cuantificării dreptului neputând fi luată în calcul ca o justificare obiectivă.
În consecință, reținând că, potrivit disp. art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 37/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri, potrivit dreptului comun, instanța a constatat că reclamanții sunt supuși unui tratament discriminatoriu, determinat de refuzul pârâtului Ministerului Finanțelor Publice de a achita sumele actualizate cu indicele de inflație, plus dobânda legală, aferente suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare, prevăzute de art. 31 alin. 1 lit. c) și d) din L. nr. 188/1999, sume datorate pentru perioada 27.11._09, cu luarea în considerare a datei numirii fiecăruia dintre reclamanți.
De asemenea, s-a dispus obligarea pârâților să achite reclamanților cu titlul de despăgubiri sumele echivalente celor arătate la capătul 1, calculate prin aplicarea unui procent de 25% din salariul de bază în considerarea fiecăruia dintre cele două suplimente neacordate, atât corespunzător perioadei trecute, începând cu data de 27.11.2004 cât și pentru viitor, până la modificarea situației de fapt și/sau de drept avută în vedere în cauza de față și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare achitării despăgubirilor pretinse.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâților să completeze carnetele de muncă ale reclamanților prin menționarea beneficiului suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de salarizare, în cuantum de câte 25% din salariul de bază, instanța a apreciat că reclamanții nu au probat faptul că în carnetele de muncă ale creditorilor menționați în sentința civilă nr. 757/CA din 17.11.2008 a Tribunalului B. astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 43/R din 20.01.2009 a Curții de Apel B. au fost efectuate aceste mențiuni, starea de discriminare nefiind astfel probată.
Instanța a constatat în final că nu a fost probată efectuarea cheltuielilor de judecată pretinse, prezenta cerere fiind, în plus scutită de taxe judiciare.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții M. FINANȚELOR PUBLICE și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B., prin M.F.P., solicitând admiterea recursului casarea sentinței civile cu trimiterea cauzei spre rejudecare sau modificarea sentinței atacate și respingerea acțiunii pentru existența autorității de lucru judecat iar în subsidiar pe considerentul că este împlinit termenul de prescripție al dreptului material la acțiune iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca nefondată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, aceștia au arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar pe de altă parte este lipsită de temei legal.
Astfel, pârâții arată că în fața primei instanțe au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune deoarece reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri aferente perioadei 2004 – 2009 iar cererea de chemare în judecată a fost formulată în anul 2012, după împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiune, raportat la prevederile art. 117, 171 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 și la prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, invocată în dosarul de fond raportat la sentința civilă nr. 781/CA/02.12.2008 pronunțată de Tribunalul B. în dos. nr._ irevocabilă prin Decizia civilă nr. 143/R/20.02.2009 pronunțată de Curtea de Apel B. în dos. nr._, s-a arătat că instanța de fond nu a analizat și nu s-a pronunțat cu privire la aceasta,
În acest sens, au arătat că scopul urmărit de reclamant este același în cele două acțiuni, respectiv acela de a obține drepturile reprezentând procentul de 25%, cererea acestuia fiind respinsă în mod irevocabil.
Pârâții au mai arătat că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, întrucât lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absența unei norme juridice care să constituie premisa majoră a silogismului judiciar față de soluția dată, iar în speță instanța a reținut afirmațiile reclamantului în sensul că situația sa juridică este similară cu cea a reclamanților menționați în celelalte hotărâri judecătorești evocate de acesta, în raport cu care se invocă discriminarea, fără a analiza materialul probator aflat la dosar și rezumându-se la a enumera condițiile angajării răspunderii pentru tratamentul discriminatoriu.
Legat de acest din urmă aspect, recurenții au arătat că nici reclamantul și nici instanța de judecată nu au identificat vreun criteriu la care să se raporteze în fundamentarea tezei discriminării, condiție esențială pentru admisibilitatea acțiunii, singurele argumente reținute de instanță fiind cele invocate de reclamant, iar faptul că situația reclamantului nu este identică cu cea a reclamanților din cauza evocată mai sus rezultă și din punctul de vedere formulat de C. Național pentru Combaterea Discriminării, care a fost înlăturat de instanța de fond fără vreo analiză.
În continuare, recurenții au arătat că reclamanții fac trimitere la situația persoanelor care au avut calitatea de reclamanți în dosarul soluționat prin decizia nr. 819/R/2008 a Curții de Apel B., astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 24.02.2009, prin care s-a reținut că, în mod greșit, a fost menționat în considerentele deciziei că instanța de fond ar fi stabilit cuantumul celor două suplimente salariale, în realitate cererea de cuantificare a acestor drepturi fiind în mod irevocabil respinsă în ceea ce îl privește pe reclamant, în timp ce reclamanților din cele două acțiuni la care se raportează discriminarea au fost admise astfel cum au fost formulate, fiind obligată pârâta la plata celor două suplimente în cuantumul de 25% solicitat de aceștia prin acțiunile introductive.
Au mai arătat că pârâții nu au creat o situație discriminatorie, ci au pus în executare o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar acțiunea este inadmisibilă și prin prisma faptului că reclamantul avea posibilitatea de a solicita punerea în executare silită a acesteia, refuzul executării voluntare neconstituind un caz de discriminare, iar creditorul neavând posibilitatea de a obține încă un titlu executoriu.
Au arătat de asemenea că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din O.G. nr. 137/2000, neexistând o poziție diferită a reclamanților în raport cu majoritatea cerută de acest text de lege.
În continuare, recurenții au invocat în apărare deciziile nr. 818, 819, 820 și 821/2008 ale Curții Constituționale, prin care s-a stabilit că un asemenea înțeles al dispozițiilor O.G. nr. 137/200, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. 1, dreptul de a institui, modifica sau abroga norme juridice fiind recunoscut numai puterii legislative sau, prin delegare, celei executive, instanțele având numai atributul de aplicare a legii.
În același sens, au invocat și deciziile nr. 1325/2008 și 838/2009 ale instanței de contencios constituțional, concluzionând în sensul că, prin hotărârea atacată, instanța de fond a încălcat dispozițiile legii fundamentale.
Recurenții au mai invocat ca motiv de recurs și încălcarea dispozițiilor deciziei nr. 20/2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, arătând că, ulterior publicării acestei decizii, instanțele judecătorești nu mai puteau admite acțiuni având ca obiect acordarea celor două suplimente, precum și că, referitor la cauzele având aceste obiect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat prin decizia de inadmisibilitate dată în cauza Z. și alții contra României, ale cărei considerente recurenții le-au expus pe larg.
Recurenții au mai arătat că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, având în vedere că, prin opinia sa juridică de specialitate, C.N.C.D. a arătat că în speță nu poate fi identificat un criteriu ca element constitutiv al discriminării, precum și că nu apartenența la categoria socio-profesională, ori alte criterii determinabile au constituit motivul refuzului pârâților de a acorda suplimentele salariale în cuantum de 25% fiecare, ci exclusiv necuantificarea explicită și expresă a sporurilor în cauză prin dispozitivele hotărârilor judecătorești obținute de reclamanți, precum și inexistența unor criterii în aceste hotărâri, care să permită cuantificarea sporurilor.
În ceea ce privește condiția analogă sau comparabilă, C.N.C.D. a arătat că nici aceasta nu este îndeplinită, având în vedere că, prin deciziile nr. 819/R/2008 și 43/R/2009 ale Curții de Apel B. pârâții au fost obligați să achite reclamanților sumele reprezentând suplimentul postului și cel al treptei de salarizare în procente de 25% fiecare, din salariul de bază, cele două suplimente fiind cuantificate expressis verbis, în timp ce prin deciziile nr. nr. 140/R/2009, 819/R/2008, 42/R/2009, 89/R/2009, 189/R/2009 instanțele de judecată au respins în mod irevocabil cererea de acordare a procentului de 25%, obligând totuși pârâții la plata suplimentelor, fără să le cuantifice.
Concluzionând, recurenții au arătat că fapta reclamată nu a avut drept scop încălcarea drepturilor salariale, ci a fost justificată de circumstanțele juridice absolut distincte în relația cu pârâții, arătând în mod concret că, în speță, reclamantul solicită o nouă judecată cu privire la cererile referitor la care s-a pronunțat deja Tribunalul B., prin invocarea unui alt text de lege, dar raportat la același temei juridic – art. 31 din Legea nr. 188/1999, încercând să înfrângă eficiența hotărârii judecătorești care se bucură de prezumția legală absolută de conformitate cu adevărul.
Au mai arătat recurenții că au pus în executare exclusiv hotărârile judecătorești în care cele două sporuri au fost cuantificate, iar situația reclamantului nu este similară cu cea menționată, cererea acestuia de cuantificare a sporurilor fiind respinsă.
Recurenții au arătat de asemenea că, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, cele două sporuri salariale nu mai sunt prevăzute.
În ceea ce privește cererea având ca obiect înscrierea celor două sporuri în carnetul de muncă, recurenții au arătat că instanța de fond a respins această cerere, dar a admis cererea de acordare a celor două suplimente și pentru viitor, până la modificarea situației de fapt sau de drept, titlul cu care au fost solicitate acestea fiind acela de despăgubiri, ceea ce este în contradicție cu cererea de înscriere a drepturilor în carnetul de muncă.
Au mai arătat că, sub aspectul regimului fiscal, cu privire la sumele achitate cu titlul de despăgubiri nu se percep nici un fel de impozite sau taxe, drepturile salariale fiind în schimb impozitate și înscrise în carnetele de muncă, regulile de impunere a veniturilor salariale fiind aplicabile, conform art. 55 lit. j ind. 1 și k din Codul fiscal, și sumelor reprezentând salarii sau diferențe de salarii stabilite în baza unor hotărâri judecătorești, precum și oricăror alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor în vederea impunerii, pe când despăgubirile nu se impozitează, conform art. 42 lit. b din același act normativ.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
Intimații reclamanți nu au formulat întâmpinare.
Analizând sentința Judecătoriei B. în raport cu probele dosarului și cu motivele de recurs, Tribunalul constată că acesta este întemeiat.
Cu privire la critica vizând nesoluționarea excepției autorității de lucru judecat de către instanța de fond, Tribunalul reține că această excepție a fost soluționată în primul ciclu procesual, în sensul respingerii ei, prin decizia civilă nr.379/R/07.05.2010 pronunțată de Curtea de Apel B. în dos. nr._, prin care s-a admis recursul declarat de pârâți împotriva primei sentințe civile pronunțată în cauza de față, care a fost casată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe. În consecință, primei instanțe i s-a impus cu putere de lucru judecat această soluționare a excepției. Cu toate acestea, instanța de recurs apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 din vechiul Cod civil, aflat în vigoare la data introducerii acțiunii, întrucât nu există identitate de obiect și de cauză, obiectul celor două cauze fiind diferit, deoarece primul litigiu a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata sporurilor menționate anterior, iar cel de față având ca obiect obligarea pârâților la plata de despăgubiri, cele două categorii juridice având naturi și izvoare juridice diferite.
În ceea ce privește cauza juridică a acelor două acțiuni, se reține că prima dintre acestea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, iar cea dedusă judecății se întemeiază pe prevederile art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, fiind motivată în fapt pe ipoteza existenței unei discriminări între reclamanți și alte persoane, aflate în aceeași situație juridică.
În consecință, acest motiv de recurs este neîntemeiat, neputându-se susține că reclamantul urmărește aceeași finalitate, scopul demersului judiciar fiind, în primul litigiu, obținerea unor drepturi de natură salarială, iar în cel de față repararea unui prejudiciu creat prin discriminare.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, Tribunalul constată că este nefondată, motivat de faptul că hotărârile judecătorești irevocabile, a căror executare a declanșat pretinsa discriminare față de reclamanți, s-au pronunțat în cursul anului 2009 (07.04.2009 și 20.01.2009), iar cerere de chemare în judecată s-a introdus la data de 29.06.2009, fiind respectat termenul de 3 ani de la data săvârșirii faptei, prevăzut de art. 27 alin. 2 din O.G. nr. 137/2000, pentru introducerea acțiunii în despăgubiri.
În ceea ce privește fondul cauzei, pentru a reține existența unui tratament discriminatoriu manifestat de intimații-pârâți la adresa recurenților-reclamanți trebuie să fie îndeplinite cumulativ trei condiții: existența unei inegalități de tratament manifestat prin deosebire de tratament, excludere, restricție sau preferință; tratamentul diferențiat să aibă drept scop și efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii folosinței ori exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege și practica discriminatorie să nu fie justificată de un obiectiv legitim, inexistența raportului de proporționalitate între măsura dispusă și scopul urmărit.
Dacă în aliniatul 1 al art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturo r formelor de discriminare sunt enumerate criteriile de discriminare și se menționează care este efectul tratamentului discriminatoriu, în alineatul 3 din același articol este prevăzută situația de excepție în care un asemenea tratament ar putea fi permis într-o societate democratică. Deci, așa cum a reținut și instanța de fond, condițiile discriminării rezultă din analiza întregului articol 2 din OG nr. 137/2000, acesta neputând fi reținut trunchiat, ci în ansamblul întregii reglementări a acestui drept.
În același mod se reglementează interzicerea discriminării și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevede în art. 14 o clauză de nediscriminare pentru ca în art. 18 să vină cu o completare și să precizeze că restricțiile care, potrivit convenției, sunt aduse respectivelor drepturi și libertăți, nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute. De altfel, în raport de conexiunile clauzei de nediscriminare din art. 14 cu celelalte prevederi ale Convenției, instanța europeană a considerat că acest articol completează toate celelalte prevederi ale Convenției și face parte integrantă din fiecare dintre dispozițiile ce garantează drepturi și libertăți. (CEDO – Cauza Marcks).
S-a apreciat astfel că diferența de tratament constituie discriminare doar dacă este lipsită de o justificare obiectivă și rezonabilă. O astfel de justificare este cea care vizează un scop legitim și este proporțională cu scopul vizat.
Tribunalul reține că prin sentința nr. 723/CA pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. decizia nr. 55/R/27.01.2009 a Curții de Apel, s-a recunoscut reclamanților dreptul de a beneficia de suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Capătul de cerere privind acordarea procentului de 25% pentru fiecare spor a fost respins în considerarea faptului că acest procent nu este stabilit de legiuitor.
Această hotărâre a intrat în puterea lucrului judecat și nu putea fi contrazisă de o altă hotărâre judecătorească.
Reclamanții au precizat în cererea de chemare în judecată că tratamentul discriminatoriu constă în modul diferit de punere în executare a unor hotărâri judecătorești prin care au fost recunoscute aceleași drepturi. În aceste condiții nu se mai poate recurge la analiza îndreptățirii recurenților de a beneficia de anumite drepturi salariale, pentru că s-ar încălca autoritatea de lucru judecat.
Astfel, art. 6 lit. b) din O.G. nr. 137/2000 nu are incidență în cauză pentru că „stabilirea și modificarea salariului” nu s-a realizat de către pârâți cu ocazia punerii în executare a unor hotărâri judecătorești, ci de către instanțele de judecată atunci când au stabilit dreptul la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Totodată considerăm că nici art. 1 alin. 2 lit. e) pct. 1 din O.G. nr. 137/2000 care garantează dreptul la un salariu egal pentru muncă egală nu este incident în speță, deoarece reclamanții nu au dedus judecății împrejurarea că pârâții au stabilit salarii diferite pentru funcționari publici aflați în aceeași situație. În cererea de chemare în judecată s-a arătat că situația discriminatorie a intervenit în momentul punerii în executare a unor hotărâri judecătorești prin care se acordau niște sporuri salariale, iar nu la momentul stabilirii salariului..
Împrejurările că instanțele nu au cuantificat aceste sporuri nu îi îndreptățește pe reclamanți să le solicite din nou în acest proces, este adevărat, cu titlu de despăgubiri potrivit art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000, deoarece ei au deschisă calea executării silite, după ce, eventual, solicită lămurirea dispozitivului titlului executoriu. Aceasta în virtutea principiului exprimat în adagiul „electa una via, non recursus ad alteram”.
Altfel s-ar ajunge în situația paradoxală în care pentru aceleași drepturi ar beneficia de două titluri executorii, ceea ce ar fi inadmisibil.
Refuzul recurenților-pârâți de a executa în continuare asemenea hotărâri în care nu se prevede în mod expres cuantumul suplimentelor, acest cuantum nefiind prevăzut nici în lege, este justificat de un scop legitim și anume acela de intrare în legalitate. Mai mult decât atât, constatăm că acel criteriu ce a stat la baza diferenței de tratament a fost unul obiectiv, iar nu subiectiv, pârâții realizând că nu au un temei legal pentru cuantificarea unor drepturi recunoscute în mod generic. Această situație nu se putea perpetua la nesfârșit numai pe considerentul că la un moment dat s-a făcut o plată greșită, recurenții acordând ceea ce o instanță a refuzat să cuantifice. Prin urmare, faptul că la un moment dat s-a stopat plata unor sume de bani care nu erau prevăzute în titlul executoriu, neavând caracter cert, a fost justificat obiectiv de un scop legitim, iar metoda de atingere a acestui scop a fost adecvată și necesară.
Mai mult decât atât, apreciem că nu apartenența la o categorie socio-profesională ori alte criterii determinabile au constituit motivul refuzului recurenților-pârâți de a acorda acele sporuri salariale, ci exclusiv necuantificarea explicită și expresă a sporurilor în cauză prin dispozitivul hotărârilor judecătorești, fiind vorba în esență de problematica executării unei hotărâri judecătorești care naște o creanță imprecisă, văduvită de câtimea indispensabilă. Acesta este și punctul de vedere al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, autoritate de stat în domeniul discriminării, autonomă și totodată garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării.
Este importantă în speță și împrejurarea că ulterior manifestării refuzului pârâților a fost pronunțat[ decizia nr. 20/21.09.2009 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii care practic a confirmat atitudinea acestora de a nu pune în aplicare niște hotărâri în care au fost recunoscute niște „drepturi virtuale”, în absența unor criterii pentru calcularea lor.
Față de toate considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. 2 C.proc.civ., Tribunalul urmează a admite recursul declarat de recurentul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, în nume propriu și în numele pârâtei DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI B., împotriva sentinței civile nr._/24.10.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dos. nr._, care va fi modificată în parte, în sensul că respingerii în totalitate a cererii formulate de reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, în nume propriu și în numele pârâtei DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI B., împotriva sentinței civile nr._/24.10.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dos. nr._, pe care o modifică în parte, în sensul că:
Respinge în totalitate cererea formulată de reclamanții B. L., B. A. L., B. D. M., C. M., C. C., C. N., E. M., E. G., F. D., G. G., G. M., L. R., M. M., P. C., P. I., S. V., S. R., T. L., T. D., T. M., Z. C. în contradictoriu cu pârâții M. FINANȚELOR PUBLICE și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B. și cu citarea obligatorie a C. NAȚIONAL PENTRU COMBATAREA DISCRIMINĂRII.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 29.05.2013.
Președinte, M. I. I. | Judecător, A. I. | |
Grefier, D. Litescu P. |
Red.IMI 27.09.2013
Tehnored.D.L.P. 30.09.2013
Jud fond M. L.
Cu opinia separată a doamnei judecător C. M. R., în sensul respingerii recursului declarat de recurentul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, în nume propriu și în numele pârâtei DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI B., împotriva sentinței civile nr._/24.10.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dos. nr._ și menținerii sentinței civile.
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE,
În cauză se impunea respingerea recursului pârâților, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond a reținut în mod corect că în cauză există discriminare față de situația persoanelor care au avut calitatea de reclamanți în cauza în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 757/CA/17.11.2008 a Tribunalului B., modificată prin decizia nr. 43/R/2009 a Curții de Apel B., în condițiile în care, așa cum se reține prin hotărâre, pârâții au pus în executare dispoziții similare cu cele pretinse de reclamanți.
Astfel, recurenții arată că titlurile executorii pronunțate în favoarea altor persoane, similare cu cele de care beneficiază reclamanții, au fost puse în executare prin nesocotirea dispozițiilor legale aflate în vigoare, având în vedere că legea nu prevede criteriile de cuantificare a suplimentului postului și suplimentului treptei de salarizare, concluzionând în sensul că refuzul de acordare a pretențiilor solicitate de reclamanți este proporțional cu scopul urmărit, respectiv menținerea certitudinii raporturilor juridice și respectarea principiilor democratice.
Prin prezenta opinie separată se apreciază că, și în ipoteza în care pârâții ar fi pus în executare, în mod voluntar, dispozițiile cuprinse în alte titluri executorii, similare, cu încălcarea unor dispoziții legale, acesta fapt este imputabil exclusiv pârâților, iar reclamanții nu pot fi obligați să suporte consecințele atitudinii culpabile a acestuia, cu consecința discriminării lor față de alte persoane aflate într-o situație absolut identică.
În acest sens, se reține că hotărârile judecătorești supuse discuției sunt clare sub aspectul conținutului și dispozitivului lor, iar reclamanții din cauză au aceeași situație ca și cei menționați în sentința civilă nr. 757/CA din 17.11.2008 a Tribunalului B., astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 43/R din 20.01.2009 a Curții de Apel B. și cu reclamanții menționați în sentința civilă nr. 655/CA din 01.10.2008, modificată în parte prin Decizia Civilă nr. 819/R din data de 09.12.2008 a Curții de Apel B., care au fost executate prin plată, așa încât în raport de aceasta trebuia procedat la examinarea îndeplinirii condițiilor privind răspunderea pentru tratamentul discriminatoriu.
În drept, potrivit art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare ., apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Astfel, în considerarea celor evocate anterior, se constată că reclamanții au fost supuși unui tratament discriminatoriu, întrucât dreptul pe care îl invocă ei, acelea de a beneficia de cele două suplimente, respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare a fost încălcat prin neexecutarea hotărârilor judecătorești în raport cu alți funcționari publici, colegi ai reclamanților, în condițiile în care în situație similară de necuantificare a celor două suplimente aceștia au beneficiat de executarea unor hotărârilor lor judecătorești.
Prin urmare, recunoașterea drepturilor lor reclamanților a fost înlăturată de pârâți prin aplicarea unor criterii diferite în condiții de egalitate cu alți colegi care au deținut hotărâri judecătorești similare, caz în care tratamentul discriminatoriu poate fi înlăturat numai prin plata despăgubirilor cu sumele echivalente suplimentului postului și treptei de salarizare acordate prin hotărârile judecătorești refuzate a fi executate.
Apărările pârâților legate de aceea că celelalte hotărâri ale colegilor reclamanților au fost executate pentru că pentru că aveau indicat procentul de 25% sunt nefondate, deoarece nici prin decizia nr. 43/R/20.01.2009 a Curții de Apel B. și nici prin decizia nr. 819/R/09.12.2008 a Curții de Apel B. nu a existat o astfel de cuantificare. Se reține de asemenea că litigiul poartă asupra necesității înlăturării inegalităților dintre persoane, sub aspectul valorificării dreptului reclamanților de a beneficia de un salariu egal la muncă egal, raportat la colegii care au aceeași încadrare pe post, aceleași studii, aceleași sarcini de serviciu etc., dar beneficiază, fără o bază legală ori contractuală, de un salariu superior cu 25%, precum și a dreptului de a obține punerea în executare de către pârâți a titlurilor executorii de care beneficiază, în mod similar oricăror alți angajați care au calitatea de creditori ai recurenților, în temeiul unor titluri executorii similare și anume în aceleași condiții, respectiv prin achitarea în cuantum de 25% a suplimentelor stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile.
Sub acest aspect, se reține că respectivul cuantum nu este unul stabilit prin lege ori prin titluri executorii în beneficiul niciunui angajat al pârâților și nu este solicitat cu un astfel de titlu de către reclamanți, ci este stabilit voluntar de către pârâți, printr-un act propriu de voință, care în baza principiului nediscriminării trebuie aplicat nediferențiat tuturor salariaților acestora aflați în aceeași situație cu cei în favoarea cărora a fost aplicat benevol.
Referitor la evocarea Deciziilor nr. 818, 819 și 820/2008 ale Curții Constituționale, instanța reține că dispozițiile legale care au făcut obiectul controlului de constituționalitate au fost declarate neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești cu competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În speță, această ipoteză nu se regăsește, având în vedere că în cauza de față instanța nu a fost chemată să statueze asupra îndreptățirii reclamanților la acordarea celor două sporuri ori asupra procentului în care acestea se cuvin, ci să repare un prejudiciu, iar instanța de fond nu a refuzat aplicarea unui act normativ și nici nu a înlocuit normele legale cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, fiind evident că situația vizată de recurenți se referă la contextul în care au fost pronunțate hotărârile prin care s-au acordat aceste sporuri și care a determinat sesizarea Curții Constituționale, precum și promovarea unui recurs în interesul legii.
Cu privire la acest din urmă aspect, Tribunalul constată că instanța de fond nu a încălcat dispozițiile Deciziei nr. 20/2009 a Secțiilor Unite ale Î.C.C.J., deoarece obiectul cauzei de față nu îl constituie acordarea drepturilor vizate de această decizie și cu privire la care s-a stabilit că nu sunt cuvenite, iar instanța de fond, contrar susținerilor recurenților, nu a acordat aceste suplimente, ele fiind acordate prin hotărârea judecătorească pronunțată în materia contenciosului administrativ, ci despăgubiri destinate a acoperi prejudiciul creat reclamanților pentru discriminarea cauzată în raport cu alte persoane aflate în situații identice.
Nici motivele privind depășirea atribuțiilor autorității judecătorești nu pot fi primite deoarece situația discriminatorie a fost creată anterior pronunțării de Î.C.C.J. a Deciziei nr. 20/2009, în soluționarea unui recurs in interesul legii, prin care s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe calea judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Mai mult, situația discriminatorie nu a fost generată de hotărârile judecătorești, ci de atitudinea pârâților, care au refuzat să le execute, astfel că nu contravine nici jurisprudenței Curții Constituționale.
Hotărârea C.E.D.O. evocată de recurenți (cauza Z. și alții contra României) nu are de asemenea aplicabilitate în cauza de față, aceasta fiind pronunțată cu privire la cererea reclamanților cărora li s-a respins o cerere de acordare a drepturilor salariale respective ulterior reglementării în plan intern a situației, prin pronunțarea hotărârii sus-menționate în recurs în interesul legii.
Asupra motivului de recurs referitor la punctul de vedere al C.N.C.D., reiterat de recurenți, instanța apreciază că nu este legată de opinia exprimată de această autoritate, acesta având caracter consultativ.
În consecință, având în vedere argumentele expuse anterior, se impune respingerea recursurilor declarate de pârâți și menținerea sentinței civile recurate ca legală și temeinică.
Judecător,
C. R.
Red.CR.. 27.09.2013
Tehnored.D.L.P. 30.09.2013
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 487/2013. Tribunalul BRAŞOV | Pretenţii. Decizia nr. 618/2013. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
