Contestaţie la executare. Decizia nr. 487/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 487/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 20-12-2013 în dosarul nr. 8200/197/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I C.
DECIZIE Nr. 487/.> Ședința publică de la 20 Decembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. M.
Judecător N. F.
Grefier N. C.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului declarat de apelanta contestatoare Direcția Generală a Finanțelor Publice Brasov, prin reprezentant legal în contradictoriu cu intimatele ., prin reprezentant legal și S. C. Profesională de Executori Judecătorești D. & Corsate, prin reprezentant legal, împotriva încheierii din data de 10.06.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._, având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința din data de 13.12.2013, conform celor consemnate în Încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, în temeiul art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 20.12.2013.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra recursului de față constată că prin încheierea din data de 10.06.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ s-a respins contestația la executare formulată de contestatoarea DIRECȚIA GENERALĂ a FINANȚELOR PUBLICE B. împotriva actelor de executare silită din dosarul execuțional 56/2013 al B. D. & CORȘATE în contradictoriu cu intimata ., cu sediul ., . respins cererea de suspendare a executării silite în dosar 56/2013 al B. D. & CORȘATE ca nefondată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că prin încheierea din 27 02 2013 a Judecătoriei B. dată în Cameră de Consiliu, a fost încuviințată executarea silită privind titlul executoriu reprezentând decizia civilă nr. 2580/23.05.2012 a Curții de Apel B., la cererea creditoarei . împotriva debitoarei D. G. A FINANTELOR PUBLICE B. pentru creanța în sumă de 500 lei și accesoriile acesteia inclusiv a cheltuielilor de executare, în modalitățile de executare prevăzute de lege.
Așadar executarea silită demarată împotriva Direcției Generală a Finanțelor Publice B. are la bază decizia irevocabilă a Curții de Apel B., nr.2580/23 05 2012.
Obiectul executării silite îl reprezintă suma de 500 lei și de 24,9 lei indicele de inflație.
Potrivit art.371/1 Cod procedură civilă, în caz de neexecutare a hotărârii benevol, se va trece la executarea silită.
Cum debitoarea a refuzat să execute hotărârea judecătorească, s-a deschis dosar de executare, și în conformitate cu dispozițiile art.667 Cod procedură civilă a fost emisă somația, ce include potrivit legii și cheltuielile de executare de 263,69 lei din care 74,4 lei onorariu executor.
Conform art. 44 din Constituția României Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Potrivit art.16 din Constituție nimeni nu este mai presus de lege.
Potrivit Art. 2. din Legea 110/2007 Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Or, debitoarea nu a probat că se află în situația lipsei de fonduri ori în situația de a nu putea executa o hotărâre judecătorească de obligare a sa la plata către un contribuabil a sumei de 500 lei-dreptul ..
În cauza RUIANU vs ROMÂNIA paragraful 65, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reamintește că dreptul la justiție garantat de articolul 6 protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat ce respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părți. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp.
Împotriva acestei soluții s-a declarat apel de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B., invocând următoarele motive:
La data formulării contestației la executare, suma executată nu era achitată, astfel încât s-a solicitat suspendarea executării silite.
Între timp au fost dispuse măsuri de obținere a fondurilor bănești în vederea achitării titlului executoriu. A învederat instanței de judecată acest lucru, a depus dovezi în acest sens, a comunicat referatul ordonatorului de credite.
Creditorul a avut obligații la bugetul de stat, plata s-a efectuat prin compensarea datoriilor acesteia.
Oricum față de termenul de o zi stabilit de executor, plata prin compensare s-a realizat la data de 27.06.2013, deci s-a respectat termenul de 6 luni, aceasta fiind efectuată înainte de termen.
Se invocă dispozițiile art.2 din OG 22/2002care prevăd în mod expres modul și termenul de executare a titlurilor executorii în contradictoriu cu o instituție publică, termen care intră în contradicție cu cel stabilit de executor în temeiul art.731 din codul de procedură civilă.
Având în vedere că executarea silită nu poate începe înaintea terenului de 6 luni, nu se poate vorbi de cheltuieli ocazionate de executarea silită, acestea nefiind pendinte, ci doar eventuale.
De asemenea în titlul executoriu nu este specificată actualizarea sumei, aspect ce atrage nulitatea actelor de începere a executării silite.
Instanța, în mod greșit, a apreciat că nu s-a probat lipsa de fonduri. Nici nu era nevoie să se probeze acest lucru, din moment ce avea la îndemână un termen de 6 luni pentru efectuarea plății și s-au dispus toate măsurile legale de urgentare a titlului executoriu.
Prin cererea adresată executorului judecătoresc apelanta este obligată și la plata cheltuielilor de judecată în mod nejustificat, cheltuieli care nu ar fi existat dacă înțelegea creditoarea să sesizeze ANAF cu cererea de restituire a sumei obținută prin hotărâre judecătorească.
În drept au fost invocate dispozițiile art.466 și urm. din codul de procedură civilă.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului.( f.19).
Apelul nu este fondat.
Apelanta invocă dispozițiile OG 22/2002 care prevăd un termen de 6 luni înlăuntrul căruia debitorul- instituție publică poate să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată stabilită în baza unui titlu executoriu, arătând că executorul judecătoresc nu a respectat acest termen și a demarat executarea silită înainte de expirarea lui.
Tribunalul reține că motivul invocat este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
Art.6 paragraful 1 din Convenția (Europeană) pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală.
Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătoreasca de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (de exemplu, cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
Întârzierea în executarea unei sentințe, imputabilă autorităților care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere și dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
În Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi".
Curtea reamintește că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Curtea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin.1 din Convenție.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Dispozițiile derogatorii ale O.G. nr.22/2002 favorizează statul în raporturi de drept privat, acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinței, în cazul persoanei fizice, sau până la . cazul persoanei juridice.
Curtea Constituțională a României, în practica sa constantă (de exemplu, Decizia nr. 255/2003, Decizia nr. 127/2008, Decizia nr. 1184/2008, Decizia nr. 784/12.05.2009), a considerat că dispozițiile derogatorii ale O.G. nr.22/2002 sunt în acord cu dispozițiile Constituției.
În Decizia nr. 127/2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile O.G. nr.22/2002 nu contravin nici dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, chiar dacă permite statului să împiedice, să anuleze sau să întârzie în mod excesiv executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa: „este adevărat că prin instituirea unui termen de 6 luni în care instituția debitoare este obligată să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată (dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri) se prelungește durata procedurii de executare a titlului. Însă, Curtea observă că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu în Cauza Burdov contra Rusiei (2002), s-a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.”
De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Ș. contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Constituționalitatea O.G. nr.22/2002, a O.U.G. nr. 75/2008 sau a O.U.G. nr.71/2009 nu poate fi pusă în discuție de către prezenta instanță, verificarea constituționalității fiind de competența exclusivă a Curții Constituționale.
Însă în privința concordanței dispozițiilor O.G. nr.22/2002 cu cele ale Convenției Europene, primul judecător chemat să se pronunțe este cel intern. În această privință, Tribunalul nu mai este ținut de aprecierile Curții Constituționale dacă ordonanțele respective respectă sau nu principiile europene în materia drepturilor omului.
Între aplicarea ordonanței indicate, ce prevede o amânare cu 6 luni a executării unui titlu executoriu, pe de-o parte și dispozițiile Convenției și ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg, pe de altă parte, instanța este obligată să dea curs celor din urmă, conform art.11 alin.2 și art.20 din Constituția României, revizuită în 2003.
Art. 11 alin. 2 din Constituție arată că „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.” Art.20 intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului” prevede: „(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Concluzionând, Tribunalul reține că, ori de câte ori se invocă prevederile O.G. nr.22/2002 pentru a se bloca sau amâna executarea silită, acest impediment nu va fi luat în considerare.
Refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie o atingere adusă dreptului intimaților ce decurge din art.1 Protocolul nr.1 din Convenție.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (si instituțiilor publice) obligația pozitivă de a se plia la hotărârile judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Pentru considerentele expuse, executarea silită a fost demarată în mod legal, astfel cum în mod corect a apreciat și instanța de fond, urmând ca Tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 480 din n.c.p.civ, Tribunalul să apelul declarat ,iar încheierea pronunțată de către Judecătoria B. va fi menținută ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. împotriva încheierii din data de 10.06.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ pe care o păstrează.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.12.2013.
Președinte, D. M. | Judecător, N. F. | |
Grefier, N. C. |
RED. Jud. NF/ 19.02.2014
Tehnored. CN/_
Jud. fond M. A.
5 ex.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 560/2013. Tribunalul BRAŞOV | Pretenţii. Decizia nr. 762/2013. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
