Contestaţie la executare. Decizia nr. 560/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 560/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 16-04-2013 în dosarul nr. 22206/197/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 560/R
Ședința publică din 16 aprilie 2013
Completul de judecată R5 compus din:
PREȘEDINTE – M. I. I. – judecător
Judecător – C. R.
Judecător – A. I.
Grefier - V. P.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de către recurenta creditoare Administrația Finanțelor Publice a Municipiului B. împotriva sentinței civile nr._, pronunțată de Judecătoria B. la data de 14 noiembrie 2012, în dosar nr._ având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică la pronunțare se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra cauzei civile de față care s-a dezbătut în fond la data de 2 aprilie 2013, când părțile prezente au pus concluzii, în sensul celor consemnate în încheierea din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, având în vedere lipsa de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de 9 aprilie 2013 și apoi pentru data de 16 aprilie 2013.
T R I B U NA L U L,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/14.11.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dos. nr._, s-a admis contestația la executare formulată de contestatoarea L. L. in contradictoriu cu intimata ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE B., prin reprezentant legal și, în consecinșă, s-a dispus anularea procesului verbal de sechestru bunuri imobile nr. 40/22-08-2012 încheiat în dosarul_/2011/22-08-2012 și a actelor subsecvente.
Pentru a pronunța această sentință, prima instață a reținut următoarele:
În fapt în dosarul execuțional nr._/2011/22-08-2012 s-au efectuat acte de executare asupra bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei cu L. A. P., iar contestatoarea a solicitat anularea formelor de executare motivat de faptul că nu i-a fost comunicat procesul verbal de sechestru bunuri imobile nr. 40/22-08-2012 încheiat în dosarul_/2011/22-08-2012 și faptul că bunul suspus executării este bun codevălmaș și nu poate fi executat înainte de partajarea acestuia între soți.
În soluționarea acesteia instanța a avut în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 399 alin. 1C.pr. civ. - “ Împotriva executării silite însăși precum si împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare . De asemenea, daca nu s-a utilizat procedura prevăzuta de art. 281/1 C.pr.civ. se poate face contestație si in cazul in care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu precum si in cazul in care organul de executare refuză să îndeplinească un act de executare in condițiile prevăzute de lege.”
Ca atare contestația la executare poate viza legalitatea formelor de executare in ansamblul lor sau doar a unui act de executare.
În procedura civilă română, declararea nulităților - ca sancțiuni pentru nerespectarea condițiilor privitoare la actele de procedură - este condiționată de existența unei vătămări procesuale, vătămare cauzată prin îndeplinirea actului de procedură cu încălcarea formelor legale și care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.
Potrivit dispozițiilor art. 105 alin. 2 C.pr.civ. („dreptul comun” în materia nulităților actelor de procedură), nulitatea intervine dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- existența unui act de procedură îndeplinit cu neobservarea formelor de procedură sau de un funcționar necompetent;
- actul de procedură să fi produs părții o vătămare;
- vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.
Indiferent că este gravă sau mai puțin gravă, neregularitatea procedurală va atrage nulitatea numai dacă „s-a pricinuit părții o vătămare” (art. 105 alin. 2 C.pr.civ.), iar această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului viciat.
Orice persoană are dreptul la un proces echitabil (exigență a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale)) care să-i garanteze posibilitatea de a-și apăra drepturile subiective și interesele legitime prin mijloacele procesuale prevăzute de lege, iar executarea silită este o parte a procesului civil astfel cum a stabilit si practica CEDO.
Ca formă, procedura este rânduită de formalism juridic în scopul de a disciplina atât părțile, în realizarea drepturilor lor, cât și instanțele judecătorești în activitatea de înfăptuire a justiției.
Formalismul, înțeles ca o garanție a dreptului la apărare și mijloc de protecție împotriva abuzurilor în exercitarea drepturilor procesuale și arbitrarului judecătoresc sau al executorului, este util câtă vreme are un scop precis și alături de alte exigențe ale procesului civil reprezintă un mijloc procesual ce garantează buna administrare a justiției.
În acest context, reglementarea actuală a instituției nulităților actelor de procedură înlătură orice formalism inutil.
Nulitatea este o sancțiune extremă, care intervine ca un ultim remediu; în concepția legiuitorului român, ineficiența actului de procedură este condiționată de existența faptului vătămării ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.
În cazul nulităților exprese (având semnificația indicată de art. 105 alin. 2 in fine C.pr.civ.), legea instituie o prezumție juris tantum de vătămare: beneficiarul prezumției nu va trebui să dovedească faptul vătămării, ci numai neregularitatea procedurală, iar partea interesată în păstrarea actului viciat va trebui să probeze că nu s-a produs părții vătămare sau că ea poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.
În cauză în ceea ce privește faptul comunicării actului, contestatoarea a invocat faptul că nu i-a fost comunicat procesul verbal de sechestru bunuri imobile nr. 40 /22-08-2012 încheiat în dosarul_/2011/22-08-2012, iar apărarea intimatei vizează faptul că actul a fost comunicat soțului contestatoarei la locul de detenție. De altfel nu a fost depusă la dosar nicio dovadă de comunicare întocmită pe numele contestatoarei deși bunul supus executării este și proprietatea sa.
Organul de executare nu a comunicat actul la adresa de domiciliu a contestatoarei.
În ceea ce privește caracterul de bun comun al imobilului ce face obiectul executării instanța apreciază că susținerile intimatei potrivit cărora disp. art. 154 din O.G. nr. 92/2003, creanțele fiscale rezultate din săvârșirea de infracțiuni sunt supuse unui alt regim juridic, nu pot fi reținute.
Astfel legiuitorul român a stabilit în art. 154 din O.G. nr. 92/2003 modalitatea în care se face executarea silită a bunurilor imobile numai asupra bunurilor atribuite debitorului în urma partajului judiciar, respectiv asupra sultei.
(2) Executarea silită imobiliară se întinde de plin drept și asupra bunurilor accesorii bunului imobil, prevăzute de Codul civil. Bunurile accesorii nu pot fi urmărite decât odată cu imobilul.
(3) În cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spațiul minim locuit de debitor și familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.
(4) Dispozițiile alin. (3) nu sunt aplicabile în cazurile în care executarea silită se face pentru stingerea creanțelor fiscale rezultate din săvârșirea de infracțiuni.
Aliniatul 4 invocat de intimată are în vedere doar faptul că aliniatul 3 nu este aplicabil creanțelor rezultate din săvârșirea de infracțiuni, iar nu și aliniatele 1 și 2.
Prin urmare intimata a început executarea silită asupra unui bun comun ce se află în proprietatea codevălmașă a soților, fără a proceda mai întâi la partajarea bunurilor comune ceea ce face ca executarea silită în dosarul_/2011/22-08-2012 să fie nelegală.
În ceea ce privește cererea de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru și timbru judiciar instanța apreciază că potrivit art. 23 lit. e) din Legea 146/1997 ce prevede că „Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, la cererea petiționarului când contestația la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas irevocabilă;” contestatoarea are dreptul să i se restituie taxele achitate, ceea ce face ca intimata să nu poată fi obligată la plata acestor cheltuieli ce pot fi recuperate de contestatoare pe altă cale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditoarea Administrația Finanțelor Publice a Municipiului B., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței civile în sensul respingerii contestației la executare, ca netemeinică și nelegală, procesul verbal de sechestru contestat, fiind emis în conformitate cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile în materie fiscală.
În dezvoltarea motivelor de recurs, creditoarea arată că, potrivit dispozițiilor art. 172 din O.G. nr. 92/2003 rep. și deciziei Curții Constituționale nr. 454/2003, pe calea contestației la executare nu se pot analiza aspectele legate de fondul litigiului dintre părți, ci numai criticile aduse formelor de executare, neputând fi puse în discuție aspectele legate de cuantumul sumei datorate de către contestator.
Procesul verbal de sechestru pentru bunuri mobile nr. 40/22.08.2012 a fost emis în dosarul de executare nr._/2011 de A.F.P. B. pentru debitorul L. A. P. (soțul contestatoarei), pentru suma de 28.073 lei, reprezentând creanțe bugetare datorate și neachitate de către acesta la bugetul consolidat al statului, cu titlu de cheltuieli judiciare, creanță fiscală pentru care s-a pornit executarea silită împotriva acestuia, conform art. 136 alin. 1 și 141 din O.G. nr. 92/2003.
În speță, titlul executoriu îl reprezintă sentința penală nr. 386/S/01.10.2010.
Recurenta apreciază că a respectat prevederile art. 145 din Codul de procedură fiscală.
Instanța de fond nu a avut în vedere aceste prevederi legale și situația de fapt expusă de creditoare, reținând numai apărările contestatoarei.
Recurenta a arătat în continuare că procesul verbal de sechestru pentru bunuri imobile contestat, a fost emis în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 92/2003 și comunicat debitorului, însă acesta a fost returnat cu menținea „avizat/reavizat – expirat termen de păstrare”, ca urmare a faptului că debitoarea contestatoare nu a ridicat corespondența de la oficiul poștal.
Având în vedere faptul că la data emiterii procesului verbal de sechestru pentru bunuri imobile, debitorul se afla în detenție la Penitenciarul C., recurenta apreciază că, în mod corect și legal a procedat la comunicarea acestuia la locul executării pedepsei privative de libertate.
În ceea ce privește susținerea contestatoarei potrivit căreia procesul verbal de sechestru pentru bunuri imobile, s-a făcut in lipsa acesteia sau a soțului și fără să fi fost comunicat, din înscrisurile depuse de recurentă în susținerea întâmpinarii rezultă fără putință de tăgada că toate actele de executare au fost comunicate contribuabilului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, atât la domiciliul acestuia cât și la Penitenciarul C., în baza informațiilor obținute în cadrul procedurii de executare silită.
În ceea ce privește modalitatea de întocmire a procesului verbal de sechestru pentru bunuri imobile contestat, acesta a fost întocmit cu respectarea tuturor prevederilor legale aplicabile in materie respectiv Codul de procedura fiscala precum și Ordinul nr. 585/06.05.2005 pentru aprobarea modelelor unor formulare utilizate in domeniul colectării creanțelor fiscale, din motivele invocate de către contestoare nereieșind nici un motiv de nelegalitate a acestuia.
În cauza de față a fost instituit un sechestru asupra unui bun comun al debitorului L. A. P., însă în procesul verbal de sechestru s-a menționat faptul că acesta se află în proprietate comună.
Instanța de fond, în considerentele sentinței recurate, face referire doar la dispozițiile art. 154 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, însă, în măsura în care Codul de procedură fiscală nu dispune într-o anumită materie, dispozițiile privitoare la executarea silită prevăzute de Codul de procedură fiscală, se completează cu cele prevăzute în Codul de procedură civilă.
În aceste condiții instanța de judecata nu a luat in considerare dispozițiile art. 4001 Cod pr.civilă.
Cu privire la susținerea contestatoarei potrivit cărei nu se poate porni o executare asupra unui bun imobil ce se află în proprietatea comună a debitorului cu o altă persoană, recurenta apreciază că, în raport de disp. art. 154 din C.pr. fiscală, respectarea condiției prealabile a partajului judiciar nu este necesară în cazul în care creanțele fiscale provin din săvârșirea unor infracțiuni.
Susținerea contestatoarei potrivit cărora „bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți” sunt total neîntemeiate, întrucât executarea silita s-a pornit pentru stingerea unei creanțe fiscale rezultate din săvârșirea unei infracțiuni, iar potrivit art. 32 din vechiul Cod al Familiei și art. 339 NCC, în astfel de situații, pentru repararea prejudiciului cauzat de către unul dintre soți, aceștia răspund cu bunurile comune.
Chiar dacă s-ar considera că debitul nu provine din săvârșirea unor infracțiuni, sechestrul aplicat nu împiedică nici pe debitor, nici familia acestuia să utilizeze bunul deoarece acesta are doar valoare unei ipoteci legale, astfel încât nu este afectat dreptul de proprietate al celuilalt codevălmaș respectiv al soției debitorului. Măsurile de executare contestate, respectiv procesul verbal de sechestru pentru bunuri imobile nr. 40/22.08.2012, constituie in fapt măsuri asigurătorii în vederea evitării unei eventuale posibilității de sustragere de la plata sumei datorate. Mai mult decât atât, prin aplicarea sechestrului asupra bunului imobil aflat în coproprietatea comună a soților, recurenta creditoare nu a făcut altceva decât să evite posibilitatea înstrăinarea bunului imobil sechestrat.
Recurenta nu a continuat executarea silită, procedând doar la înscrierea dreptului de ipoteca în cartea funciară, netrecând la valorificarea bunului ce face obiectului prezentului proces verbal de sechestru și aflat în coproprietatea comună a soților.
Intimata contestatoare L. L. nu a formulat întâmpinare, însă prin nota de ședință depusă la fila nr. 12 a solicitat respingerea recursului ca nefundat, motivat de faptul că, imobilul ce face obiectul executării silite nu este proprietatea exclusivă a soțului său debitor, ci este proprietate comună devălmașă iar prevederile art. 154 Cod proc. fisc. au fost interpretate incorect de organul fiscal.
Intimata a mai susținut că, față de prevederile art. 35 din Legea nr. 71/2011, prevederile art. 32 din vechiul Cod al familiei nu sunt aplicabile, ci dispozițiile art. 399 din Noul Cod Civil.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Examinând sentința civilă, în raport cu motivele de recurs și cu probele administrate în cauză, Tribunalul reține următoarele:
Prin contestația la executare depusă la prima instanță, contestatoarea L. L. a solicitat anularea procesului verbal de sechestru pentru bunuri imobile nr. 40/22.08.2012 întocmit de recurenta creditoare, motivat de faptul că debitul ce face obiectul executării silite începute, în valoare de 28.800 lei, aparține soțului contestatoarei – L. A. P. – iar executarea silită s-a demarat aspra imobilului proprietatea devălmașă a soților.
Debitul urmărit reprezintă cheltuieli de judecata acordate în favoarea statului prin sentința penală nr. 386/S/01.10.2010 a Tribunalului B., decizia penală nr. 35/22.02.2011, a Curții de Apel B. și decizia penală nr. 3392/04.10.2011, a secției penale a Înaltei Curți de Casație si Justiție.
Deși în conținutul procesului verbal de sechestru asupra imobilului proprietatea comună a contestatoarei și a soțului acesteia, contestat în prezentul dosar, s-a menționat calitatea de bun codevălmaș a imobilului și de coproprietari a soților L. (f. 23 dos. fond), acest proces verbal nu a fost comunicat și contestatoarei, la dosarul cauzei fiind depuse dovezile de comunicare a actului de executare contestat doar pe numele soțului contestatoarei – L. A. P. – atât la fostul domiciliu al acestuia, identic cu apartamentul sechestrat, cât și la locul de deținere – Penitenciarul C. (f. 25 – 26 dos. fond).
În consecință, susținerea recurentei relativă la comunicarea procesului verbal de sechestru către contestatoare, este nefondată iar reținerea instanței de fond sub acest aspect este corectă.
De asemenea, susținerea recurentei că pe calea prezentei contestații la executare contestatoarea a invocat apărări de fond și a pus în discuție cuantumul creanței este nereală, contestația la executare vizând vătămarea drepturilor contestatoarei prin executarea silită asupra părții sale devălmașe din imobil, pentru o datorie proprie a soțului său. Practic, s-a invocat de către contestatoare faptul că bunul supus executării silite nu aparține în întregime debitorului și inopozabilitatea titlului executoriu, aspecte care vizează nelegalitatea formelor de executare și care pot fi invocate pe calea procedurii contestației la executare.
În ceea ce privește prevederile art. 154 din O.G. nr. 92/2003, aceste prevede următoarele:
“Executarea silită a bunurilor imobile
(1) Sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului. În situația în care debitorul deține bunuri în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se va întinde numai asupra bunurilor atribuite debitorului în urma partajului judiciar, respectiv asupra sultei.
(2) Executarea silită imobiliară se întinde de plin drept și asupra bunurilor accesorii bunului imobil, prevăzute de Codul civil. Bunurile accesorii nu pot fi urmărite decât odată cu imobilul.
(3) În cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executării silite spațiul minim locuit de debitor și familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.
(4) Dispozițiile alin. (3) nu sunt aplicabile în cazurile în care executarea silită se face pentru stingerea creanțelor fiscale rezultate din săvârșirea de infracțiuni.”
Prima instanță a interpretat corect prevederile acestui text de lege. Astfel, de principiu, bunurile deținute de debitor în coproprietate, se pot urmări numai după efectuarea partajului judiciar. În acest sens sunt și prevederile art. 493 alin. 1 și 400/1 din Codul de procedură civilă.
Prin alin. 3 al textului de lege de mai sus, s-a exceptat de la executarea silită spațiul minim locuit de debitor și familia sa. Însă excluderea de la executarea silită a acestui spațiu comportă o excepție și anume situația de la alin. 4 – creanța fiscală este rezultată din săvârșirea de infracțiuni.
În consecință, alin. 4 de care se prevalează recurenta creditoare are în vedere faptul că spațiul minim locuit de debitor și familia sa poate fi supus executării silite în situația în care creanța fiscală a rezultat din săvârșirea unei infracțiuni, fără a prevedea o excepție și de la principiul partajării în prealabil a bunului deținut de debitor în coproprietate cu alte persoane prevăzut la alin. 1. Aliniatul 4 al art. 154 din Codul de procedură fiscală derogă strict de la prevederile aliniatului 3 al aceluiași articol.
În ceea ce privește legea aplicabilă raporturilor de familie, instanța reține că, potrivit art. 35 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispozițiile art. 351 - 354 din Codul civil sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă datoria s-a născut după această dată. per a contrario, dacă datoria s-a născut anterior datei intrării în vigoare a noului Cod civil, se aplică vechea reglementare a Codului familiei – Legea nr. 4/1953, care în art. 32 lit. d) prevedea că, soții răspund cu bunurile comune pentru repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților.
Instanța apreciază că prezentei creanțe fiscale i se aplică prevederile vechiului Cod al Familiei, motivat de faptul că aceasta, reprezentând cheltuieli judiciare, este accesorie faptei penale săvârșite de soțul contestatoarei. Fapta penală generatoare a creanței fiscale a fost săvârșită anterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil, astfel că datoria s-a născut la acel moment.
De altfel, noile prevederi din Codul Civil, cuprind la art. 351 lit. d) dispoziții similare, fiind însă mai cuprinzătoare, deoarece se referă la însușirea unui bun aparținând unui terț.
În consecință, raportat la aceste prevederi legale, pentru a atrage executarea silită asupra imobilului bun comun, trebuia probat, în mod cumulativ, faptul că prin săvârșirea infracțiunii de către soțul contestatoarei, s-a adus atingere bunurilor proprietate publică iar bunurile comune ale soților au sporit în urma acestei acțiuni infracționale.
Instanța reține însă că în speță, din hotărârile judecătorești penale depuse la fondul cauzei (f. 48 – 58 dos. fond) nu rezultă vătămarea adusă proprietății publice și nu s-a probat în mod cumulativ și faptul că bunurile comune ale soților au sporit ca urmare a săvârșirii infracțiunii, pentru ca soția contestatoare să răspundă și cu partea sa din bunurile aflate în devălmășie, pentru prejudiciul cauzat prin fapta personală a soțului său și pentru a se aprecia că această creanță ce face obiectul urmăririi silite, este una comună.
De altfel, pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii de către soțul contestatoarei, Tribunalul B., prin sentința penală nr. 386/S/01.10.2010 a menținut sechestrul asigurator aplicat în cursul urmării penale asupra cotei de 1/2 ce aparține inculpatului, din apartamentul situat la adresa din B., ., ., jud. B., apartament ce a făcut în întregime obiectul aplicării sechestrului de către recurenta creditoare A.F.P. B., în vederea recuperării cheltuielilor judiciare.
În consecință, instanța apreciază că aceste cheltuieli judiciare nu se încadrează în categoria datoriilor la care se referă art. 32 lit. d) din vechiul Cod al Familiei.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., recursul declarat de recurenta creditoare A.F.P. B., urmează a fi respins ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de către recurenta creditoare Administrația Finanțelor Publice a Municipiului B. împotriva sentinței civile nr._/14.11.2012, pronunțată de Judecătoria B. în dosar nr._, pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16.04.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. I. C. R. A. I.
GREFIER
V. P.
Red.C.R/06.09.2013
Dact.V.P./06.09.2013
- 2 ex -
Jud.fond C. M.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 729/2013. Tribunalul BRAŞOV | Contestaţie la executare. Decizia nr. 487/2013. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
