Acţiune în constatare. Decizia nr. 399/2015. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 399/2015 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 23-04-2015 în dosarul nr. 399/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 399/. publică din data de 23 aprilie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE – D. O. P. - judecător
JUDECĂTOR – I. L.
GREFIER – C. N.-D.
Pe rol fiind soluționarea cererii de revizuire formulată de către revizuenta M. S. S.,, în contradictoriu cu intimatul H. I., împotriva Deciziei civile 812/., pronunțată de Tribunalul B., în dosarul nr._/197/2013, având ca obiect acțiune în constatare.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 09.04.2015, când părțile prezente au pus concluzii conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acel termen de judecată, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 23.04.2015, când, în aceeași compunere, a pronunțat următoarea hotărâre:
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele:
P. decizia civilă nr. 812/..2014 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._/197/2013, a fost respins apelul formulat de către apelanta pârâtă reclamantă reconvențională M. S. S.C.M., în contradictoriu cu intimatul reclamant pârât reconvențional H. I., împotriva încheierii de ședință din data de 08.04.2014, a încheierilor premergătoare prin care s-a desesizat completul de judecată în favoarea completului dos. nr._/197/2012 și a Sentinței civile nr.5918 din data de 09.05.2014 pronunțată de Judecătoria B., pe care l-a păstrat.
A fost obligată apelanta pârâtă reclamantă reconvențională M. S. S.C.M. la plata către intimatul reclamant pârât reconvențional H. I. a sumei de 992 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul B. a reținut că, în ce privește încheierea de ședință din data de 08.04.2014, prin cererea de apel nu se aduc critici de nelegalitate a acestui act procedural ci se menționează numai că reclamantul nu a indicat un temei de drept al acțiunii formulate ori instanța de judecată nu este ținută de temeiul de drept indicat de parte, putând da calificarea juridică corectă a actelor și faptelor deduse judecății, conform art.24 alin.4 NCPC.
Referitor la faptul că reclamantul ar fi introdus mai multe acțiuni având același obiect, tribunalul a constatat că acțiunea ce a format obiectul dosarului nr._/197/2012 a fost anulată ca netimbrată prin Sentința civilă nr._ din 02.11.2012, rămasă irevocabilă, iar acțiunea ce a format obiectul dosarului nr._/197/2013 a fost conexată la acțiunea din prezentul dosar, în raport de prevederile art.96² din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin HCSM nr.387/2005.
S-a reținut că nu pot fi examinate în calea de atac a apelului criticile referitoare la modul de stabilire a taxei judiciare de timbru pentru acțiunea principală, prin Decizia în interesul legii nr.7/2014, ICCJ stabilind că astfel de critici se pot formula exclusiv pe calea cererii de reexaminare, iar nu prin intermediul căilor de atac a apelului sau recursului.
În ce privește soluția pronunțată cu privire la cererea reconvențională formulată de către apelantă, Tribunalul a apreciat că prima instanță a reținut în mod corect că părțile nu au prevăzut în contract niciun pact comisoriu aplicabil în caz de neexecutare imputabilă a clauzelor contractuale de către una dintre părți, iar în această situație, a constatat incidența dispozițiilor art.1020 Cod civ. privind existența condiției rezolutorii care este subînțeleasă în contractele sinalagmatice.
Într-adevăr, în raport de calitatea de comerciant a apelantei și de dispozițiile art.4 din Codul comercial (în vigoare la data încheierii contractului de închiriere), contractul încheiat între părți avea un caracter comercial ceea ce atrage incidența dispozițiilor art.43 din Codul comercial potrivit cărora debitorul obligației neexecutate este de drept în întârziere.
S-a apreciat că acest lucru nu influențează soluția pronunțată de către instanța de fond care a reținut în mod corect că sancțiunea rezilierii nu poate opera dacă obligațiile au fost executate până la data introducerii acțiunii iar chiria aferentă celor două luni, aprilie și mai 2012, pentru care s-a solicitat rezilierea, a fost achitată în data de 5.06.2012.
Punerea în întârziere a debitorului reprezintă una dintre condițiile pentru a putea opera rezilierea unei convenții sinalagmatice, însă în absența unui pact comisoriu expres, instanța este în măsură să verifice dacă sunt întrunite toate condițiile necesare pentru a interveni sancțiunea rezilierii convenției.
S-a reținut că obligația de plată a chiriei fiind executată de către debitor anterior introducerii acțiunii și, deci, mai înainte ca instanța de judecată să constate intervenția rezilierii, nu se mai poate reține o neexecutare culpabilă a obligației de către debitor care să conducă la rezilierea contractului.
Posibilitatea rezilierii unilaterale a contractului nu a fost convenită de către părțile în litigiu și prin urmare, neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale trebuie analizată la momentul sesizării instanței de judecată, iar nu la momentul emiterii notificării de reziliere de către apelantă.
Acest lucru nu echivalează cu acordarea unui termen de grație în temeiul prevederilor art.1021 Cod civil, întrucât textul de lege menționat face referire la acordarea unui termen pentru executarea obligației de către debitor însă în speță, obligația scadentă a fost deja executată anterior sesizării instanței de judecată.
De asemenea, nu s-a reținut incidența în speță a prevederilor art.1439 cod civil întrucât terenul ce face obiectul contractului de închiriere nu a „pierit în total” și nici nu „s-a făcut netrebnic spre obișnuita întrebuințare”.
Faptul că ar fi fost desființat contractul de închiriere pentru construcțiile situate la aceeași adresă nu prezintă relevanță în speță întrucât în cuprinsul contractului de închiriere nr.2862/16.11.2007 nu se prevede că acesta ar fi accesoriu contractului de închiriere a spațiului comercial și nici nu se stabilește o anumită întrebuințare a terenului obiect al acestui contract.
De altfel, prin intermediul cererii reconvenționale, apelanta pârâtă a solicitat în mod expres să se dispună rezilierea contractului pentru neplata chiriei scadente și nu desființarea contractului în temeiul prevederilor art.1439 Cod civil, iar conform art.478 alin.3 Cod pr. civ., în această fază procesuală, nu se mai pot schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.
Referitor la plata facturilor de utilități emise de către apelantă, tribunalul a reținut că acestea privesc perioadă anterioară notificării rezilierii, iar intimatul nu a dovedit faptul că ar fi fost evacuat de pe terenul în litigiu anterior acestei date astfel încât nu ar mai datora contravaloarea acestor utilități.
Martorul audiat în fața instanței de apel a declarat că nu l-a mai văzut pe intimat folosind terenul în litigiu de la începutul anului 2012, însă nu a putut confirma faptul că apelanta i-ar fi interzis accesul pe acest teren.
Tribunalul a reținut că apelanta nu a depus la dosar facturile emise de către furnizorii de utilități în baza cărora a emis la rândul său facturile în litigiu pentru a se putea verifica cuantumul sumelor solicitate și dacă, într-adevăr, este vorba de utilități aferente terenului obiect al litigiului.
Potrivit art.9 din contractul de locațiune, locatarul suportă costurile privind utilitățile consumate de la prestatorii de servicii fie prin relații directe cu aceștia fie prin acceptarea facturării lor de către proprietar acolo unde este cazul ori apelanta nu are calitatea de proprietar al terenului ci numai un drept de administrare operativă și deci nu poate factura în mod direct utilitățile către locatar.
Faptul că facturile au fost semnate de către intimat atestă numai primirea acestora și nu înseamnă acceptarea debitului sau imposibilitatea contestării sumelor înscrise în cuprinsul cestor facturi.
De altfel, așa cum s-a relevat anterior, apelanta a solicitat rezilierea contractului numai pentru neplata chiriei scadente, iar nu pentru debitele reprezentând contravaloarea utilităților neachitate, această împrejurare fiind așadar fără relevanță în ce privește petitul privind rezilierea contractului de închiriere.
Față de dispozițiile art.453 Cod pr. civ., apelanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată suportate de către intimat în apel reprezentând contravaloarea onorariului avocațial potrivit chitanței depuse la dosar (f.99).
Împotriva acestei decizii, a formulat cerere de revizuire apelanta Mobilă S. S., prin care a solicitat schimbarea în tot, în sensul respingerii acțiunii și admiterii cererii reconvenționale.
În motivarea cererii, revizuienta a învederat, în esență, că decizia civilă nr. 812/., pronunțata în dosarul nr._/197/2013, de către Tribunalul B., este netemeinica si nelegala, fiind rezultatul unei greșite aplicări a legii, precum si a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate, judecătorul învestit considerând în mod greșit că cererea reconvențională nu poate fi primită. A precizat că aspectul privind temeinicia si legalitatea refacturării utilităților nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților de către instanța de apel, motiv pentru care a fost în imposibilitate de a-și dovedi pretențiile.
A arătat că după pronunțarea hotărârii, decizia civila nr.812/., pronunțate în dosarul nr._/197/2013, de către Tribunalul B., a solicitat către furnizorul Compania APA B. S.A. facturile în baza cărora a refacturat debitorului locatar H. loan, plata utilităților de apa corespunzătoare dreptului sau de folosința conform contractului de închiriere autentificat sub nr. 2862/16.11.2007 de către BNP S. G. si a actelor sale adiționale. La data de 03.02.2015, au fost transmise, prin email, copiile facturilor în baza cărora a refacturat consumul de apa meteorica către intimatul H. loan. Facturarea utilităților s-a realizat în baza prevederilor contractuale. Conform art. 9 din contractul de locațiune cu nr. mai sus indicat, locatarul suporta pe cheltuiala sa toate costurile privind consumurile de utilități administrativ-gospodărești consumate de la prestatorii de servicii.
A arătat revizuienta că, în baza probatoriului administrat la fond si mai ales in apel, Tribunalul ar fi trebuit să rețină că, și în prezent, intimatul datorează contravaloarea acestor utilități, și că intimatul nu a probat în niciun fel faptul ca ar fi fost evacuat de pe terenul in litigiu nici anterior notificării de reziliere si nici ulterior acesteia. S-ar fi impus respingerea acțiunii formulate de H. loan, ca netemeinică și nelegală, în condițiile în care Tribunalul a reținut că acesta nu a făcut dovada evacuării sale nici anterior datei notificării de reziliere și nici ulterior acesteia.
Revizuienta a arătat că instanța de apel și-a exprimat păreri și aprecieri contradictorii: pe de o parte, a reținut că intimatul nu ar fi dovedit faptul ca ar fi fost evacuat de pe terenul în litigiu anterior acestei date, astfel încât nu ar mai datora contravaloarea acestor utilități, iar pe de altă parte, reține că martorul, audiat în apel, a declarat ca intimatul nu a mai fost văzut în incinta imobilului in litigiu de la începutul anului 2012, iar apelanta nu i-ar fi interzis accesul.
Așadar, susținerile intimatului H. I. precum ca ar fi fost evacuat încă din decembrie 2010 din imobilul in litigiu, nu sunt dovedite prin nici un mijloc de proba.
În alta ordine de idei, a menționat că, prin proba testimoniala cu martorul C. G., nu s-a dovedit sub nicio formă faptul evacuării intimatului H. I. din imobilul in litigiu, nici anterior notificării 9/2012 si nici ulterior acesteia.
Contraargumentul este dovedit cu înscrisul intitulat proces verbal de
predare primire nr. 255/16.11.2007 constituind parte integrantă din
contractul de locațiune nr. 2862/2007, si care, de altfel, nu a fost luat în
considerare de instanța de fond si de apel.
A precizat revizuienta că a arătat pe tot parcursul litigiului ca intimatul H. I. folosește terenul în litigiu și că nu a fost evacuat, aspect dovedit prin procesul verbal mai sus indicat, precum și prin semnarea de primire si acceptare a facturilor privind plata chiriei si a utilităților.
Instanța de apel si cea de fond au apreciat că, urmare a notificării de reziliere nr. 9/01.06.2012, s-a realizat/s-a produs automat si evacuarea intimatului.
A precizat că notificarea nr. 9/2012 privind rezilierea și plata datoriilor restante conține la punctul 3 si solicitarea sa de evacuarea a spațiului. Or, la data emiterii notificării 29.05.2012 i-a solicitat locatarului H. I. eliberarea spațiului închiriat, proba neluată în considerare de instanțele de fond si apel. P. soluțiile celor doua instanțe, s-a creat o confuzie între petitoriu și posesoriu. Notificarea 9/2012 emisa de subscrisa naște condițiile rezilierii judiciare, însă nu produce efecte asupra posesoriului, chiriașul neputând fi evacuat decât în baza unei sentințe judecătorești pronunțate in acest sens .
Deși intimatul H. I. a susținut ca ar fi fost evacuat încă din decembrie 2010, motiv pentru care a solicitat în apel, în probațiune, audierea martorului C. G., din depoziția martorului audiat nu a reieșit dovada celor susținute, iar instanța de apel, prin decizia pronunțată nu a reținut ca fiind dovedit aspectul evacuării sale prin această probă testimonială.
A precizat în continuare că instanțele care au analizat în fond și apel, nu au indicat concret care a fost momentul pe care l-au considerat ca fiind data pierderii în mod abuziv a folosinței de către intimatul H. I., momentul când a fost evacuat abuziv așa cum susține acesta; nu au explicat și nici nu au făcut vorbire despre modul cum a fost evacuat abuziv locatarul.
Nici una din cele doua instanțe, în hotărârile pronunțate, nu face vorbire despre data când intimatul a fost evacuat care este deosebit de importantă pentru analizarea mai departe a răspunderii contractuale a intimatului pentru neîndeplinirea obligației de plată a contravalorii utilităților aferente contractului de locațiune.
Admiterea acțiunii formulate de H. I. prin repunerea sa în folosința asupra terenului ar fi trebuit sa aibă la baza dovezi temeinice în ceea ce privește pierderea dreptului de folosință, iar nu simple presupuneri ale instanțelor care au analizat cazul, contrar probelor administrate.
A arătat revizuienta că însăși conduita intimatului dovedește că nu a pierdut niciodată folosința terenului în litigiu, prin primirea notificării, neformularea unui răspuns scris la aceasta, semnarea și plata facturilor privind chiria restantă și contravaloarea utilităților, plata unor facturi ulterioare presupusei evacuări și nici încunoștințarea sa privind existența vreunui motiv care să justifice întârzierea la plata chiriei pe aprilie-mai 2012.
În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoz. art. 509 al.1 pct. 5 C.p.civ.
Cererea de revizuire a fost legal timbrată cu 100 lei taxă judiciară de timbru.
În susținerea cererii, revizuienta a depus înscrisurile menționate în cerere.
În apărare, prin serviciul registratură al instanței, intimatul nu a depus întâmpinare, deși aceasta era obligatorie potrivit art.513 al.2 C.p.civ.
Examinând cererea de revizuire de față, în raport de motivele formulate, dispozițiile legale incidente, instanța reține următoarele:
Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare și nesuspensivă de executare, fiind deschisă exclusiv pentru motivele prevăzute de art. 509 Cod Procedură Civilă.
În cauză, revizuienta și-a întemeiat prezenta cerere pe dispozițiile art. 509 pct. 5 Cod Procedură Civilă, invocând descoperirea de înscrisuri doveditoare noi, ce nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.
Tribunalul reține că acest motiv de revizuire nu este incident, revizuirea fiind inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Pentru a fi admisibilă cererea de revizuire, este necesar ca înscrisul nou invocat sa îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiții, și anume:
- partea interesata sa se bazeze pe un înscris probator nou, care sa nu fi fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacata; - înscrisul invocat sa fi existat la data când a fost pronunțată hotărârea ce se cere a fi revizuita; - înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacata, fie pentru ca a fost reținut de partea potrivnica, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții; - înscrisul invocat pentru revizuire sa fie determinant, în sensul ca, daca ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării pricinii, soluția ar fi putut fi alta decât cea pronunțată; - înscrisul nou trebuie prezentat de partea care exercita revizuirea si nu poate pretinde instanței sa-l administreze din oficiu.
În cauză, înscrisurile la care se referă revizuenta sunt reprezentate de facturi fiscale prin care au fost refacturate utilitățile de care a beneficiat intimatul de la furnizorii de servicii, prin intermediul său, în calitate de beneficiar, despre care a afirmat că nu au fost produse în cadrul judecății în apel din cauză că această chestiune nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților.
Totodată, prin cererea de revizuire formulată, în ansamblu său, revizuienta critică decizia atacată, din punctul de vedere al „greșitei aprecieri a legii, precum și a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în dosar” de către instanța de apel, aspect care denotă caracterul juridic real al acestei cereri, acela de cale de atac ordinară împotriva unei decizii definitive, inadmisibile
Tribunalul remarcă, așadar, faptul că revizuienta se află într-o evidentă confuzie cu privire la natura juridică a căii de atac supuse analizei de față, aceasta fiind o cale extraordinară de atac, de retractarea, iar nu de reformare, ce poate fi formulată numai pentru motivele enumerate limitativ de legiuitor și cu respectarea strictă a termenelor defipte de lege.
Rediscutarea unei hotărâri judecătorești definitive, în alte condiții decât cele strict prevăzute de lege, este de natură a aduce atingere principiului securității și stabilității raporturilor juridice civile tranșate definitiv de o instanță judecătorească, din perspectiva art. 6 din CEDO.
Pentru admiterea revizuirii trebuie să fie îndeplinite strict, exhaustiv și limitativ condițiile prevăzute de C.p.civ, în caz contrar, fiind afectată securitatea și stabilitatea raportului juridic litigios ce a făcut obiect al judecății irevocabile, recte definitive, conform noii reglementări, astfel cum a statuat în mod constant CEDO, în jurisprudența sa, respectiv cauza M. contra României. Potrivit acestei cauze, s-a statuat că, în considerarea prezumției de validitate, este inadmisibilă o cale extraordinară de atac, cu excepția unor circumstanțe excepționale, numite de Curte, defecte fundamentale ale hotărârii, context în care o hotărâre judecătorească prezintă interes nu numai pentru instanțele naționale, dar și pentru părțile implicate, impunându-se a se ocroti principiul securității raporturilor juridice, în sensul că nicio parte din proces nu poate să determine deschiderea unei cauze soluționate irevocabil numai în scopul de a obține o rejudecare.
Or, prin depunerea la dosarul cauzei a înscrisurilor menționate abia în această cale extraordinară de atac, se tinde la reformarea deciziei atacate, cu ignorarea dispozițiilor legale incidente, precum și a însăși esenței prezentei căi de atac, aceea de cale extraordinară de atac.
Aceasta în condițiile în care așa-zisele înscrisuri noi puteau fi procurate oricând de către revizuientă de la furnizorii de utilități, nereprezentând, astfel, înscrisuri noi, de vreme ce lipsește condiția esențială pentru calificarea lor în acest sens, și anume aceea a imposibilității de prezentare din cauza reținerii de către partea potrivnică sau din cauza unei împrejurări mai presus de voința sa.
Împrejurarea mai presus de voința sa invocată de revizuientă constă în ‚‚greșeala’’ instanței de apel care nu a pus în discuția contradictorie a părților utilitatea depunerii la dosarul cauzei a dovezii refacturării utilităților către intimat, deși a făcut vorbire despre acest aspect în decizia atacată. A arătat revizuineta că, în acest mod, a fost pusă în imposibilitatea de a-și dovedi pretențiile formulate prin cererea reconvențională.
Se remarcă, astfel, faptul că revizuienta se află și într-o evidentă și regretabilă confuzie privind sarcina probei în cadrul procesului civil, aceasta incumbându-i părții care afirmă o pretenție, în niciun caz instanței de judecată.
P. urmare, revizuienta avea dreptul și, totodată, obligația de a depune la dosarul cauzei toate înscrisurile pe care le considera pertinente, concludente și utile, instanța neavând obligația de a indica care anume, rolul de a da sfaturi juridice revenind avocaților, iar nu judecătorilor.
În aceste condiții, nedepunerea înscrisurilor menționate a avut loc din cauza neștiinței, iar nu din cauza unei împrejurări mai presus de voința părții, de natură a le imprima acestora caracterul de înscris nou în sensul dispoz. art. 509 pct. 5 C.p.civ.
Față de toate aceste considerente, Tribunalul va respinge cererea de revizuire formulată de revizuienta M. S. S. împotriva deciziei civile nr. 812/. pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._/197/2013, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuienta M. S. S. împotriva deciziei civile nr. 812/. pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._/197/2013, ca inadmisibilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.04.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
D. O. P. I. L.
GREFIER,
C. N.-D.
Red. IL./ Tehnored. C.ND/01.07.2015-Ex 4
Jud. apel – P. M., R. C.
| ← Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 247/2015.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 401/2015. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
