Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 160/2015. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 160/2015 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 01-04-2015 în dosarul nr. 160/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 160/R/2015
Ședința publică de la 01 Aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. I. B.
Judecător C. R.
Judecător A. I.
Grefier N. C.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra contestației în anulare formulată de contestatorul reclamant U. M. A. în contradictoriu cu intimații pârâți . B., S. R., prin M. Finanțelor P., M. B., prin primar și S. R., prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală Regională a Finanțelor P. B., împotriva Deciziei civile nr. 766/R/03.10.2014 pronunțate de Tribunalul B., în dosarul civil nr._, având ca obiect constatare nulitate act juridic.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 10.03.2015, conform celor consemnate în Încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, în temeiul art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 18.03.2015 și ulterior pentru această dată, când a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL,
P. contestația în anulare înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. de mai sus, la data de 02.02.2015, formulată de contestatoarea U. M. A. împotriva deciziei civile nr. 766/R/03.10.2014 a Tribunalului B. în dos. nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P., prin D.G.R.F.P. B., .. B. și M. B. reprezentat prin P., contestatoarea a solicitat admiterea contestației, cu consecința anulării deciziei civile și admiterii acțiunii sale introductive. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea contestației în anulare se arată că prin decizia civilă nr. 766/R/03.10.2014 pronunțată de Tribunalul B. în dos. nr._ s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamanta U. M. A., in contradictoriu cu intimații parați ., M. BRASOV, prin P. si S. R. prin M. Finanțelor P., prin DGRFP BRASOV, împotriva sentinței civile nr._/19.12.2013 pronunțata in cauza de Judecătoria B., cu motivarea că „reclamanta se afla, pe de o parte, in situația in care a adresat cererea de cumpărare după adoptarea HCL B. nr. 320/2010 dar, pe de alta parte, și în situația în care nu deținea contractul de închiriere la data intrării in vigoare a Legii nr. 112/1995” (pag. 7, alin. 8).
Potrivit contractului de vânzare – cumpărare cu plata în rate nr._/21.12.2010, acesta a fost încheiat „în baza cererii nr. 6086/28.11.2007 depusă de cumpărător în temeiul Legii nr. 10/2001 cu modificările ulterioare și a H.G. nr. 250/2007”.
Astfel, cererea de cumpărare a apartamentului a fost adresată și aprobată de către pârâta .. B. în anul 2007 iar nu după adoptarea H.C.L. B. nr. 320/2010, cum din eroare a reținut instanța de recurs.
Cum instanța de recurs a fost în eroare față de hotărârea de consiliu local, este evident că nici motivarea referitoare la legalitatea HCL B. nr. 320/2010 verificată și confirmată irevocabil de instanța de control judiciar nu este aplicabilă speței.
Tot ca urmare a acestei erori materiale grave, instanța de recurs a continuat cu motivarea că, deși anterior acestei HCL nr. 320/2010 practica judiciară era în sensul admiterii acestor acțiuni, „în speța de față nu are relevanță, câtă vreme contractul de față a fost încheiat după adoptarea la nivel local a actului normativ invocat și care a fost supus controlului de legalitate” (pag. 8, alin. 2).
Contestatoarea arată în continuare că, și motivarea instanței în sensul că nu avea calitatea de chiriaș la data apariției Legii nr. 112/1995 este o gravă eroare materială, deoarece, din cuprinsul dosarului de cumpărare depus de către intimata .., există contractul de închiriere pentru suprafețe cu destinația de locuințe, înregistrat la intimată sub nr. 8129/15.10.2009, acest contract de închiriere a fost încheiat în baza înștiințării nr. 184/21.05.1992.
Contestatoarea susține că avea calitatea de chiriaș în acest apartament începând cu anul 1981, contractul de închiriere fiind prelungit în mod continuu, din 5 în 5 ani, potrivit prevederilor legale.
Ca urmare a modificărilor legislative de după ianuarie 1990 s-a emis înștiințarea nr. 184/21.05.1992 și s-a prelungit contractul de închiriere al apartamentului pe care îl deținea din anul 1981.
P. urmare, la data apariției Legii nr. 112/1995 avea calitatea de chiriaș.
De asemenea, începând cu data apariției Legii nr. 112/1995 a adresat intimatei .. B. foarte multe cereri de cumpărare a apartamentului, cereri care nu au fost soluționate. Astfel, deși acordul de voință dintre părți a fost realizat prin aprobarea cererii nr. 6086/28.11.2007, vânzarea s-a realizat mult mai târziu. De altfel, inclusiv taxa pentru dezmembrarea apartamentului a fost achitată la 27.06.2008.
P. urmare, contestatoarea apreciază că, dacă instanța de recurs nu ar fi confundat data cererii de cumpărare din anul 2007 cu anul 2010 și calitatea de chiriaș pe care o avea la data apariției Legii nr. 112/1995, recursul său ar fi fost admis.
În drept s-au invocat prevederile art. 318 alin. 1/1 Cod proc. civ.
P. întâmpinarea depusă la fila nr. 18 a dosarului, intimatul S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P., prin D.G.R.F.P. B., a solicitat respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă, motivat de faptul că erorile invocate de contestatoare nu se încadrează în noțiunea de eroare materială la care face referire art. 318 alin. 1/1 Cod proc. civ.
P. întâmpinarea depusă la fila nr. 21 a dosarului, intimata .. B. a solicitat respingerea contestației în anulare, motivat de faptul că prevederile art. 318 Cod proc. civ. implică ideea că nu orice greșeală materială poate fi primită ca motiv de contestație, ci numai acele greșeli care au fost esențiale, determinând soluția eronată a instanței.
Esențială este data depunerii cererii de vânzare, care în speță s-a realizat după data de 29.01.1997 când a intrat în vigoare H.G. nr. 11/1997 care a modificat dispozițiile art. 33 din H.G. nr. 20/1996 potrivit cărora dreptul de proprietate lua naștere în baza Ordinului Prefectului emis în condițiile art. 36 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, deci cu titlu gratuit.
Faptul că partea contestatoare a avut calitatea de chiriaș la data apariției Legii nr. 112/1995 și că cererea de cumpărare a locuinței a fost formulată la data de 28.11.2007 nu are nicio relevanță și nu poate influența soluția instanței de recurs.
P. întâmpinarea depusă la fila nr. 25 a dosarului, intimatul M. B. reprezentat prin P. a solicitat respingerea contestației în anulare, motivat de faptul că se invocă greșeli de judecată, de interpretare, nefiind vorba despre erori materiale iar contestatoarea nu are deschisă calea recursului la recurs.
Contestația în anulare este legal timbrată.
În cauză nu s-au administrat probe noi.
Examinând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
P. decizia civilă nr. 766/R/03.10.2014 pronunțată de Tribunalul B. în dos. nr._, s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamanta U. M. A., in contradictoriu cu intimații parați ., M. BRASOV, prin P. si S. R. prin M. Finanțelor P., prin DGRFP BRASOV, împotriva sentinței civile nr._ din 19.12.2013 pronunțata in cauza de Judecătoria B., care a fost menținută.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut în ceea ce privește fondul cauzei următoarele:
„Între S. R., în calitate de vânzător, proprietar tabular și reclamanta Urluială M. A., în calitate de cumpărător, în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare nr._ din data de 21.12.2012, având ca obiect apartamentul nr. 15 situat în B. .. 9, înscris în CF nr. 179 B. sub nr. top 5131, 5132/I/15, constituit din trei camere, bucătărie, baie, wc, pivniță de 6 mp. și cota de 7,66% din terenul aferent de 1.137,20 mp., contractul fiind încheiat în numele Statului R. prin pârâta ., în calitate de mandatar legal în conformitate cu art. 33 din HG nr. 20/1996 raportat la art. 9 alin. 3 din Legea nr. 112/1995 și de pârâtul M. B. prin primar.
În mod corect a reținut instanța de fond că la art. II.2 din contractul de vânzare cumpărare, părțile contractante au inserat clauza conform căreia în urma efectuării măsurătorilor în teren și a evaluării fișei tehnice și de calcul a rezultat că prețul apartamentului cu terenul aferent (de 87,10 mp., reprezentând echivalentul cotei de 7,66% din terenul de 1.137,20 mp.) este de 95.046,88 lei si că, drept urmare, nu poate fi reținută susținerea recurentei reclamante că nu a avut știința despre faptul că ceea ce urma să cumpere si respectiv să plătească, includea si terenul aferent apartamentului.
Tribunalul nu poate retine ca fondată nici susținerea recurentei in sensul că in orice caz, nu ar fi avut posibilitatea de a solicita înlăturarea clauzei respective, cată vreme aceasta avea in mod cert posibilitatea ca in situația in care obiecțiunea ei nu ar fi fost rezolvată favorabil, să se adreseze instanței de judecată cu solicitarea de obligare a paraților să ii încheie contract de vânzare – cumpărare exclusiv asupra imobilului construcție, urmând ca instanța să se pronunțe asupra acestei pretenții.
În mod corect a reținut instanța de fond că prețul, ca și cerință de validitate a contractului de vânzare – cumpărare trebuie să fie fixat într-o sumă de bani, ce ține de esența vânzării și să fie determinat sau determinabil.
Disp. art. 1303 cod civil prevăd că prețul este determinat în cazul în care cuantumul lui este stabilit de comun acord de părți în momentul încheierii contractului, dar și în cazul în care poate fi stabilit prin lege, în sensul că legiuitorul a reglementat criteriile pentru determinarea prețului si că este determinabil, în situația în care părțile furnizează în contract o . elemente pe baza cărora cuantumul prețului să poată fi stabilit în viitor, cel târziu la data exigibilității obligației de plată (cum ar fi prețul pieții la o dată convenită de părți).
În speță, corect a reținut instanța de fond că prețul vânzării există, a fost convenit de comun acord de către parți prin semnarea contractului și a fost determinat în conformitate cu criteriile legale reglementate de art. 42 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 42.1 din H.G. nr. 250/2007 raportat la art. 13 din Legea nr. 112/1995, dispoziții care prevăd că ”valoarea despăgubirilor care se acordă foștilor proprietari și moștenitorilor acestora, pentru apartamentele nerestituite în natură, precum și prețul de vânzare, după caz, se stabilesc pe baza prevederilor Decretului nr. 93/1977, ale Decretului - Lege nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992, republicată, iar valoarea terenurilor aferente, pe baza Criteriilor privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat nr. 2.665 din 28 februarie 1992, elaborate de M. Finanțelor și M. Lucrărilor P. și Amenajării Teritoriului, cu completările ulterioare; la valorile astfel calculate se vor aplica coeficienții de actualizare, care nu vor fi mai mici decât coeficientul de creștere a veniturilor salariale medii pe economie.”
In ceea ce privește susținerea că nulitatea contractului de vânzare cumpărare ar fi atrasă de caracterul neautentic al actului, tribunalul o apreciază ca nefondată, câtă vreme dispozițiile art. 45 alin. 2/1 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare dedus judecății si corect reținute de instanța de fond, stabilesc faptul că actele de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii lor.
Tribunalul apreciază ca este nefondată si susținerea că o eventuala includere in contract a prețului terenului, in pretinsa opoziție cu prevederile legale care ar reglementa trecerea gratuita in proprietatea cumpărătorului a terenului aferent imobilului ar fi de natura sa atragă nulitatea absoluta a respectivei clauze.
Nulitatea absoluta este sancțiunea care intervine in situația in care actul sau o prevedere a acestuia se încheie cu încălcarea unei dispoziții legale edictata in scopul protejării unui interes general, ceea ce insa nu este cazul in speța.
Chiar daca ar fi aplicabila in speța, dispoziția care reglementează dreptul cumpărătorului care dobândește locuința in temeiul Legii nr. 10/2001, sa devina si proprietarul automat si cu titlu gratuit al terenului aferent acesteia este in mod evident o norma care protejează un interes particular, respectiv pe cel al fiecărui cumpărător in parte, drept la care acesta este insa liber să renunțe in mod valabil, acceptând sa achite la solicitarea vânzătorului contravaloarea terenului in discuție, fără ca acest lucru să atragă nevalabilitatea contractului de vânzare – cumpărare.
În lipsa unei dovezi care sa probeze vicierea consimțământului cumpărătorului la acceptarea acestei clauze, convenția părților ca vânzarea locuinței să includă si vânzarea terenului aferent, este perfect valabilă.
D. urmare, tribunalul apreciază ca in nicio situație, includerea în prețul vânzării și acceptarea de către cumpărător a achitării prețului terenului aferent nu este de natura sa atragă nulitatea absoluta a acestei clauze.
Pe de alta parte, revenind la includerea valorii terenului in prețul vânzării, tribunalul apreciază ca aceasta este o clauza perfect legală și din perspectiva HCL B. nr. 320/2010, potrivit cu care spatiile cu destinație de locuința, aflate in administrarea ., care nu au fost restituite in natura in urma aplicării prevederilor legilor 112/1995 si 10/2001, care nu fac obiectul vreunui litigiu aflat pe rolul instanțelor de judecata si pentru care este înscris in CF dreptul de proprietate al Statului R. sau al unității administrativ teritoriale, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, art. 2 al aceleiași hotărâri arătând chiar că terenul aferent locuințelor vândute va fi înstrăinat odată cu construcția, prețul fiind stabilit in conformitate cu Criteriile nr. 2665/1C/311 din 28.02.1992.
Recurenta reclamanta se afla, pe de o parte, în situația în care a adresat cererea de cumpărare după adoptarea acestei hotărâri de consiliu local, dar, pe de altă parte, și în situația în care nu deținea contractul de închiriere la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.
Pentru aceste motive, in mod evident ca cererea de cumpărare a fost soluționata in baza HCL B. nr. 320/2010, hotărâre in vigoare si a cărei legalitate a fost verificata si confirmata irevocabil de instanța de control judiciar.
Astfel, prin sentința civila nr. 3280/CA/28.06.2011 pronunțata de Tribunalul B. in dosarul civil nr._, instanța de contencios, analizând aceasta hotărâre de consiliu local exact sub aspectul prevederilor legate de dreptul proprietarului de a pretinde preț pentru terenurile aferente locuințelor mai sus menționate, a stabilit ca excepția de nelegalitate a acestei hotărâri este nefondata, reținând ca dispozițiile Legii nr. 112/1995, in plenitudinea lor, se aplica numai persoanelor care dețineau contracte de închiriere valabile la data intrării ei in vigoare si ca nu este întemeiat sa se susțină ca in prezent proprietarul imobilelor, S. R. sau unitatea administrativ teritoriala, nu ar fi in drept sa pretind preț pentru întregul imobil pe care a decis sa îl scoată la vânzare.
Recursul declarat împotriva acestei hotărâri pronunțate de instanța de contencios a fost respins, astfel ca aspectele reținute in legătura cu legalitatea HCL B. au intrat in puterea de lucru judecat, nemaifiind permis altei instanțe sa statueze contrariul.
Împrejurarea ca anterior adoptării acestei Hotărâri de Consiliu Local a existat o practica judecătoreasca contrară și ca opinia majoritara a ICCJ, tot anterioară, era contrara celor stabilite, nu mai poate avea relevanta în speță câtă vreme contractul de față a fost încheiat după adoptarea la nivel local a actului normativ invocat și care a fost supus controlului de legalitate.”
Împotriva acestei decizii reclamanta U. M. A. a formulat prezenta contestație în anulare, invocând prevederile art. 318 alin. 1 Cod proc. civ. și solicitând anularea deciziei civile și, în rejudecare, admiterea recursului, apreciind că dezlegarea dată prin decizia instanței de recurs este rezultatul unei „greșeli materiale”, susceptibilă a se îndrepta pe calea contestației în anulare.
Într-adevăr, potrivit art. 318 alin. 1, teza 1, Cod proc. civ., „Hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale (…)”.
Textul de lege are în vedere greșeli materiale cu caracter procedural, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului sau reaprecierea probelor. Greșeala materială trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecății. Ea a fost săvârșită ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante și care au avut drept consecință darea unei soluții greșite.
Greșeala materială nu trebuie să fie rezultatul interpretării unui text de lege sau interpretării unor probe administrate în cauză, pentru că practic, s-ar ajunge la judecată din nou a aceluiași recurs.
Cu alte cuvinte, textul amintit vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată. A da posibilitatea părților de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul în care a fost soluționată pricina și s-au stabilit raporturile litigioase dintre părți, ar însemna să se deschidă acestora dreptul de a provoca rejudecarea căii de atac, lucru care nu poate fi acceptat în actualul sistem al procedurii civile, în care această cale extraordinară de atac tinde la anularea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege, care se constituie practic, în elemente noi ce imprimă o nouă perspectivă speței analizate, motiv pentru care această cale de atac este una de retractare. Reanalizarea situației de fapt și de drept pe baza acelorași argumente prezentate în recurs sau a unor noi argumente interpretative este inadmisibilă și excede finalității acestei căi extraordinare de atac.
De asemenea, pe calea contestației în anulare, poate fi invocată numai o eroare materială esențială, adică o eroare care a determinat pronunțarea de către instanța de recurs a unei soluții greșite față de actele existente la dosar.
Contestatoarea a criticat, în susținerea contestației în anulare, faptul că instanța de recurs ar fi confundat date materiale importante care rezultau în mod evident din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv a reținut în mod greșit faptul că cererea de cumpărare a apartamentului a fost adresată și aprobată de către pârâta .. B. în anul după adoptarea H.C.L. B. nr. 320/2010, deși din conținutul contractului de vânzare – cumpărare rezultă că această cerere a fost depusă la data de 28.11.2007, sub nr. 6086, deci anterior adoptării H.C.L. pe care instanța de recurs și-a întemeiat motivarea și că a reținut eronat că nu avea calitatea de chiriaș la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.
În ceea ce privește data depunerii cererii de cumpărare a locuinței închiriate în temeiul Legii nr. 112/1995, este real faptul că aceasta a fost depusă la data de 28.11.2007 și înregistrată la intimata .. B. sub nr. 6086, îmrejurare care rezultă atât din conținutul contractului de vânzare – cumpărare cât și din înscrisul depus la fila nr. 36 a dosarului, reprezentând cererea menționată.
Într-adevăr, instanța de recurs a reținut eronat faptul că recurenta reclamanta se afla în situația în care a adresat cererea de cumpărare după adoptarea H.C.L. B. nr. 320/2010, prin care s-a hotărât ca spațiile cu destinație de locuință aflate în administrarea .., care nu au fost restituite în natură în urma aplicării prevederilor Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001, care nu fac obiectul vreunui litigiu aflat pe rolul instanțelor de judecată și pentru care este înscris în CF dreptul de proprietate al Statului R., vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere (f. 55 dos. fond).
Însă această hotărâre de consiliul local a cărei legalitate a fost confirmată de instanța de contencios administrativ, revocă la rândul ei H.C.L. nr. 596/2004, care cuprindea aceleași prevederi și care a fost menținută ca legală prin aceeași sentință civilă nr. 3280/CA/28.06.2011 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul civil nr._, care a verificat și legalitatea H.C.L. B. nr. 320/2010 (f. 12 dos. fond).
P. urmare, chiar dacă H.C.L. B. nr. 320/2010 nu era în vigoare la data depunerii cererii de cumpărare a locuinței de către contestatoare, la acel moment era în vigoare o altă hotărârea de consiliu local care reglementa același domeniu, și anume H.C.L. B. nr. 596/2004, motiv pentru care reținerea greșită a instanței de recurs nu este esențială și nu are nicio înrâurire asupra soluției pronunțate.
În ceea ce privește calitatea de chiriaș a contestatoarei la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, instanța reține în primul rând că nu a fost probată, în conținutul contractului de vânzare – cumpărare fiind menționat faptul că acesta s-a încheiat în temeiul contractului de închiriere nr. 8129/15.10.2009, iar mențiunea din același contract de vânzare cumpărare a faptului că acest contract de închiriere a fost încheiat în baza înștiințării nr. 184/21.05.1992 nu este suficientă, la dosarul cauzei nefiind depus contractul de închiriere încheiat în anul 1992.
În al doilea rând, chiar dacă s-ar aprecia că s-a probat calitatea de chiriaș a contestatoarei la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, raportat la poziția procesuală a intimatei .. care nu a infirmat această susținere a contestatoarei, „eroarea materială” invocată de contestatoare nu este hotărâtoare, deoarece nu conduce la modificarea soluției instanței de recurs, din moment ce, esențială sub aspectul actului normativ care reglementează vânzarea – cumpărarea este data formulării cererii de cumpărare, chestiune lămurită de instanța de fond și de instanța de recurs. Or, la data depunerii cererii de cumpărare a locuinței erau în vigoare Legea nr. 10/2001 și H.C.L. B. nr. 596/2004, motiv pentru care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat în baza Legi nr. 10/2001, lege care a modificat Legea nr. 112/1995 în ceea ce privește vânzare – cumpărarea locuințelor închiriate.
Argumentele de interpretare ale instanței de fond, menținute de instanța de recurs, în ceea ce privește modalitatea în care cele două acte normative – Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001 – se aplică și se coroborează și faptul că este incidentă și o hotărâre de consiliu local, sunt independente de argumentul relativ la momentul la care contestatoarea a dobândit calitatea de chiriaș și reprezintă argumentele juridice a căror analiză excede prevederilor art. 318 alin. 1 Cod proc. civ, presupunând reevaluarea probatoriul administrat în recurs și un control judiciar asupra legalității și temeiniciei deciziei irevocabile pronunțate de instanța de recurs, proceduri inadmisibile pe calea contestației în anulare.
Pentru aceste considerente, constatând că motivele invocate de contestatoare nu se subsumează celor prevăzute de art. 318 alin. 1 Cod proc. civ., Tribunalul urmează să respingă contestația în anulare promovată de contestatoarea U. M. A..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea reclamantă U. M. A. în contradictoriu cu intimații pârâți S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P., prin D.G.R.F.P. B., .. B. și M. B. reprezentat prin P., împotriva deciziei civile nr. 766/R/03.10.2014 pronunțată de Tribunalul B. în dos. nr. 511 /197/2014.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 01.04.2015.
Președinte, M. I. B. | Judecător, C. R. | Judecător, A. I. |
Grefier, N. C. |
Redactat jud. CR/06.07.2015
Tehnored. NC/08.07.2015
Jud. Decizie DN, VM, DCP
2 ex.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 1026/2014. Tribunalul... | Reziliere contract. Sentința nr. 7/2015. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
