Contestaţie la executare. Decizia nr. 8/2016. Tribunalul BRAŞOV

În art. 91 alin. 1 din NCC se prevede că „ dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate”, iar în alin. 2 se stipulează că „în lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realități, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane „.

În raport de prevederile legale precitate, s-a reținut că susținerea contestatorului că nu a locuit niciodată la adresa menționată în cartea de identitate este lipsită de temei, câtă vreme nu a efectuat demersuri pentru a-și schimba domiciliului în evidențele de stare civilă.

Mai mult, susținerea contestatorului este contrazisă de înscrisul depus la dosar de intimată, respectiv confirmarea de primire a scrisorii recomandate prin care intimata i-a comunicat decizia nr. 1/ 16.06.2014, confirmare semnată de contestator la data de 01.07.2014 și expediată la adresa din B., . nr. 1, ., .> Așadar, s-a constatat că titlul executoriu și somația au fost comunicate contestatorului potrivit prevederilor art. 44 din C.pr.fiscală, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Conform art. 173 alin. 1 lit. a din OG nr. 92/2003 republicată, cu modificările și completările ulterioare, contestația se poate face în termen de 15 zile, sub sancțiunea decăderii, de la data când „contestatorul a luat cunoștință de executarea ori de actul de executare pe care le contestă, din comunicarea somației sau din altă înștiințare primită ori, în lipsa acestora, cu ocazia efectuării executării silite sau în alt mod”.

Având în vedere că debitorul – contestator a promovat prezenta contestație la executare la data de 27.11.2014, după împlinirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 173 alin. 1 lit. a din OG nr. 92/2003 republicată, cu modificările și completările ulterioare (termen care a început să curgă de la data de 10.09.2014), s-a reținut că excepția tardivității formulării contestației la executare este întemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel, în termen legal, contestatorul V. N.-C. prin care a solicitat anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În motivarea cererii de apel, apelantul a învederat, în esență, că, în mod greșit, instanța de fond a admis excepția tardivității, în condițiile în care a recunoscut că nu a luat cunoștință de actele fiscale.

A menționat apelantul că nu poate fi reținută drept dovadă a comunicării, afișarea la sediul organului fiscal și pe pagina de internet a ANAF B. în condițiile în care un cetățean de rând nu are nici un motiv pentru a verifica periodic panourile de afișaj de la sediul intimatei sau pagina de internet.

Apelantul a arătat că intimata avea obligația de a-i comunica actul administrativ prin modalități care să asigure aducerea efectivă la cunoștință contribuabilului despre existența unor obligații fiscale în sarcina sa.

Apelantul a menționat că a luat cunoștință despre actele contestate în momentul în care a fost informat de angajator despre poprirea veniturilor sale, preluând de la poștă un plic care poartă data de 12.11.2014.

Raportat la această dată, contestația la executare a fost introdusă în termenul legal.

În drept, cererea de apel a fost întemeiată pe dispozițiile invocate în cuprinsul cererii.

În apărare, intimata a depus întâmpinare (f.12-13), prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.

În motivare, intimata a învederat, în esență, că titlul și somația care fac obiectul contestației la executare, au fost legal comunicate apelantului, cu respectarea dispozițiilor art. 145 și 44 al. 2 ind. 2 și 3 C.p.fiscală.

În drept, au fost invocate dispoz. art. OG 92/2003 C.p.civ.

În apel, părțile nu au solicitat și nu au fost administrate probe noi.

Analizând sentința apelată în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, tribunalul reține următoarele:

Conform art.44 al. 1 din OG 92/2003, actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat (…), iar potrivit alin.2, actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie se comunică prin remiterea acestuia contribuabilului/împuternicitului, dacă se asigură primirea sub semnătură a actului administrativ fiscal, sau prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Totodată, conform al. 3 al aceluiași text legal, în cazul în care comunicarea potrivit alin. (2) sau (3), după caz, nu a fost posibilă, aceasta se realizează prin publicitate, iar potrivit al. 5, comunicarea prin publicitate se face prin afișarea, concomitent, la sediul organului fiscal emitent și pe pagina de internet a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, a unui anunț în care se menționează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului. În cazul actelor administrative emise de organele fiscale prevăzute la art. 35, afișarea se face, concomitent, la sediul acestora și pe pagina de internet a autorității administrației publice locale respective. În lipsa paginii de internet proprii a autorității publice locale, publicitatea se face pe pagina de internet a consiliului județean sau a Agenției Naționale de Administrare Fiscală. În toate cazurile, actul administrativ fiscal se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afișării a anunțului

Față de dispozițiile legale menționate, se reține că, în mod corect, prima instanță a apreciat ca legală comunicarea de către intimata a titlului executoriu și a somației, prin publicitate, la data de 10.09.2014, în condițiile în care anterior, procedura comunicării prin poștă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire a eșuat, din cauza expirării termenului de păstrare.

Tribunalul reține faptul că motivul de apel constând în curgerea termenului de 15 zile prevăzut de art. 173 al. 1 lit. a C.p.fiscală de la data la care apelantul contestator a luat cunoștință efectivă despre obligațiile fiscale stabilite în sarcina sa, prin modalități care să asigure această încunoștințare efectivă, nu este întemeiat pentru considerentele care succed.

În primul rând, în ipoteza în care s-ar aprecia justă interpretarea apelantului, atunci intimata ar fi pusă în situația de a face o probatio diabolica a domiciliului efectiv al apelantului, iar comunicarea ar depinde numai de comportamentul acestuia, care și-ar putea schimba frecvent domiciliul, sustrăgându-se de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, comunicare nemaiputând avea un caracter obiectiv, ceea ce nu poate fi conceput raportat la dispozițiile legale în vigoare.

Intimata are obligația legală de a comunica actele contestate la domiciliul cu care apelantul figurează în evidențele DEPABD, acestuia din urmă revenindu-i obligația legală de a anunța orice modificare a domiciliului său legal, precum și existența unei reședințe.

Nerespectarea acestei obligații de către apelant nu poate fi transformată într-un drept exercitat împotriva intimatei.

P. urmare, prin stabilirea în evidențele oficiale a unui domiciliu fictiv, coroborată și cu lipsa declarării unei reședințe, apelantul și-a asumat riscul de a nu-i fi comunicate acte provenind de la alte persoane/instituții, cum este cazul în speța de față.

Totodată, invocarea de către apelant a dreptului său de a-i fi comunicate actele contestate prin modalități care să asigure luare lor efectivă la cunoștință nu se poate întemeia pe propria culpă, conform principiului general de drept civil nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obține protecția juridică a unu drept - nemo propriam turpitudinem allegans.

Acest raționament se regăsește, de altfel, în dispoz. art. 90 și 91 C.civ., reținute în mod corect de prima instanță, din analiza cărora se degajă aceeași concluzie a inopozabilității domiciliului real al părții care nu și-a îndeplinit obligația legală de a declara domiciliul real sau efectiv și nici reședința.

Pe de altă parte, se reține că art. 173 al. 1 lit. a se interpretează prin raportare la dispoz. art. 44 din OG 92/2003, legiuitorul menționând că termenul de 15 zile curge de la data la care contestatorul a luat cunoștință de executarea ori de actul de executare pe care le contestă, din comunicarea somației sau din altă înștiințare primită ori, în lipsa acestora, cu ocazia efectuării executării silite sau în alt mod, comunicarea somației neputând avea loc decât în condițiile descrise de art. 44 menționat.

Raportat la toate aceste considerente și având în vedere că procedura comunicării prin publicitate este reglementată printr-o lege în vigoare constituțională, câtă vreme nu s-a constatat contrariul, rolul instanței de judecată limitându-se la aplicarea sa, conform principiului separației puterilor în stat, față de dispoz. art. 480 C.p.civ., tribunalul va respinge ca neîntemeiat apelul declarat de apelantul contestator V. N. C. împotriva sentinței civile nr. 4529 din 28.04.2015 pronunțată de Judecătoria B., pe care o va păstra.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiat apelul declarat de apelantul contestator V. N. C. împotriva sentinței civile nr. 4529 din 28.04.2015 pronunțată de Judecătoria B., pe care o păstrează.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 07.01.2016.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

I. L. D. O. P.

GREFIER,

C. N.-D.

Red. IL/Tehnored. CND/26.02.2016-Ex. 4

Jud. fond – A. M.