Contestaţie la executare. Decizia nr. 837/2013. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 837/2013 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 13-06-2013 în dosarul nr. 837/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 837/R/2013
Ședința publică de la 13 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. N.
Judecător V. M.
Judecător A. G.
Grefier N. C.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurenta contestatoare C. de A. de S. a Județului B., prin reprezentant legal, în contradictoriu cu intimata S. C., împotriva sentinței civile nr._/03.10.2012, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._, având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, a răspuns avocat B. B. pentru intimată, recurenta contestatoare fiind lipsă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Instanța constată că prin serviciul registratură al instanței recurenta contestatoare a depus notă de ședință, prin care învederează instanței că, în conformitate cu prevederile art. V alin. 10 din OUG nr.125/2011, Agenția Națională de Administrare Fiscală se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale a caselor de asigurări sociale, invocând totodată și excepția lipsei calității procesuale pasive în prezentul litigiu.
Instanța, constată că prin încheierea de ședință din data de 30.05.2013, a fost stabilit cadrul procesual, prin revenirea asupra încheierii anterioare, în sensul că are calitate procesuală de recurentă contestatoare, C. de A. de S. și S. C., calitate de intimată.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, instanța acordă cuvântul asupra probelor.
Reprezentantul convențional al intimatei arată că nu solicită probe noi în recurs.
Nemaifiind cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată, în baza art. 150 Cod procedură civilă și acordă cuvântul asupra fondului cauzei.
Reprezentantul convențional al intimatei solicită respingerea recursului, fără acordarea cheltuielilor de judecată.
Față de actele și lucrările dosarului, instanța rămâne în pronunțare asupra cererii de recurs.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cererii de recurs de față, constată că, prin sentința civilă nr._/03.10.2012, Judecătoria B. a hotărât următoarele:
Respinge contestația la executare formulată de contestatoarea C. de A. de S. a județului B. în contradictoriu cu intimata S. C., ca fiind neîntemeiată.
Obliga intimata la plata sumei de 400 lei cheltuieli de judecata pe seama contestatoarei.
Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria B. a reținut că, la data de 12.06.2012 s-a emis în cadrul dosarului execuțional nr. 279/2009 al SCPEJ D. & Corșate somația in conformitate cu dispozițiile art. 411 C.p.civ, pentru suma de 22.221,99 lei, in baza titlului executoriu reprezentat de s.c.834/18.12.2008 a Tribunalului B..
Creanța ce formează obiectul executării silite în cadrul dosarului execuțional menționat este o creanță derivând dintr-un drept de natură salarială, fiind sub incidența OUG 71/2009.
P. L. 230/5.12.2011 s-a aprobat OUG 71/2009 cu modificări, iar dispozițiile art. 1 din acest act normativ prevăd faptul că,, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31.12.2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
în anul 2012 se plătește 5 % din valoarea titlului executoriu
în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu
în anul 2014 se plătește 25 % din valoarea titlului executoriu
în anul 2015 se plătește 25 % din valoarea titlului executoriu
în anul 2016 se plătește 35 % din valoarea titlului executoriu
În cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept “
Instanța reține faptul că potrivit art. 20 din Constituție, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și tratatele la care România este parte, iar potrivit alin. 2, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
In speță, amânarea executării hotărârilor judecătorești reprezintă o privare de proprietate, deoarece creditorul este titularul unei creanțe exigibile ( cauza Burdov contra Rusia ).
Pentru ca privarea să nu reprezinte o încălcare a dreptului titularului acelui bun este necesar ca privarea să fie legală, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional.
Acestor condiții li s-au adăugat încă două condiții, create de jurisprudența, respectiv aceea a indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului și cea a proporționalității între limitare și scopul avut în vedere prin instituirea ei.
În speță, instanța de fond a apreciat că ultima condiție nu este îndeplinită. Astfel, scopul urmărit de stat prin adoptarea acestei măsuri este cel stabilit în expunerea de motive din preambulul OG 71/2009 respectiv menținerea echilibrelor bugetare și în mod implicit a respectării angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclus in ceea ce privește nivelul deficitului bugetar.
La nivelul anul 2009, măsura de eșalonare poate apărea ca fiind proporțională, având în vedere termenul relativ rezonabil pentru care s-a dispus, respectiv anii 2010-2012.
Însă, prin modul în care s-a dispus eșalonarea prin L. 230/2011, până la nivelul anului 2016, rezultă faptul că eșalonarea este dispusă pe o perioadă de 8 ani de la data obținerii titlului executoriu, astfel încât acest interval de timp în care titularul este lipsit de dreptul său este în măsura să rupă echilibrul ce trebuie să existe între protecția dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese generale.
Ca urmare, îngrădirea dreptului de proprietate, respectiv lipsirea de bun, lipsirea de posibilitatea de a încasa creanța într-un termen rezonabil încalcă art. 1 din Protocolul Adițional la Convenție, iar suspendarea de drept a executării silite încalcă dreptul creditoarei de a-și încasa creanța și implicit de a se bucura de dreptul său.
P. urmare, textul Convenției apare ca fiind mai favorabil intimatei și prin urmare prioritar fată de dreptul intern, cu atât mai mult cu cât există jurisprudența CEDO în mai mult cauze similare ( Cauza Ș. c/a R, Cauza S. c/a R, cauza Ț. c/a R ), aceste cauze bucurându-se de autoritate de lucru interpretat.
Împotriva sentinței civile nr._/03.10.2012 pronunțată de Judecătoria B., contestatoarea C. de A. de S. de județului B. a exercitat calea de atac a recursului, solicitând modificarea în totalitate a acesteia, în sensul admiterii contestației la executare pe care a promovat-o.
În motivarea cererii de recurs, recurenta a arătat că executarea sentinței civile nr. 834/18.12. 2008 pronunțată de Tribunalul B., ce constituie titlu executoriu, intră sub incidența prevederilor OUG nr. 71/2009, în conformitate cu care, este suspendată, de drept, orice procedură de executare silită pentru recuperarea creanțelor la care se referă acest act normativ.
Dispozițiile actului normativ menționat au fost validate de către Curtea Constituțională, care a decis în sensul că acestea sunt conforme Constituției României și tratatelor internaționale la care România este parte.
Recurenta nu a fundamentat în drept cererea de recurs pe care a promovat-o.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.
Analizând sentința recurată, în raport cu motivele de recurs, cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, tribunalul constată că cererea de recurs supusă judecății este fondată, astfel că o va admite, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Instanța de fond a procedat în mod greșit înlăturând aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009, cu privire la suspendarea de drept a executării silite, în considerarea obligației judecătorului național de a lua în considerare reglementările care decurg din tratatele internaționale, dacă acestea cuprind dispoziții mai favorabile.
Analizând prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, instanța de fond a ignorat dispozițiile alin. 2 al acestui text.
Astfel, alin. 1 prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
A.. 2 al textului prevede că dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
Din expunerea de motive a O.U.G. nr. 71/2009 rezultă că acest act normativ a fost adoptat pentru următoarele considerente:
„Luând în considerare dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar,
având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență,
având în atenție necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar,
ținând seama de faptul că nepromovarea prezentei ordonanțe de urgență ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar,
în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public și constituie situații de urgență și extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată…”
Astfel fiind, rezultă că actul normativ a fost adoptat din necesități de natura celor prevăzute de art. 1 alin. 2 din Primul protocol adițional, respectiv din considerente de interes general, arătate mai sus.
Tribunalul apreciază totodată că interpretarea primei instanțe este de natură a lipsi de efecte juridice un act normativ aflat în vigoare și pe care contestatoarea l-a invocat drept temei al contestației formulate.
Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, în cursul termenelor prevăzute la alin. 1 și 1 ind. 1, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
În aceste condiții, este întemeiat motivul de contestație la executare privind suspendarea de drept a procedurii execuționale, și care vizează inexistența (cu limitarea temporală de rigoare) a dreptului creditorului de a cere executare silită.
Așa fiind, orice acte de executare silită efectuate în perioada de timp în care executarea silită este suspendată de drept sunt nule, pentru motivul arătat mai sus.
Sumele datorate de stat în baza titlurilor executorii este mare și vizează un număr considerabil de persoane salariate în sistemul bugetar, ceea ce duce la concluzia că eșalonarea plății este o măsură cu caracter rezonabil.
Mai mult, această măsură nu poate fi considerată a fi de natură să nege existența și întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătorești ce au dobândit caracterul de titluri executorii, și nici nu se constituie într-o atingere adusă dreptului intimatei creditoare la respectarea bunurilor, iar în cuprinsul Convenției Europene a Drepturilor Omului nu există dispoziții care să interzică executarea eșalonată a unor titluri executorii.
În jurisprudența Curții Europene s-a statuat că dreptul la executarea unei hotărâri irevocabile, componentă a dreptului de acces la justiție, nu este absolut, ci poate comporta limitări, întrucât reclamă prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului. Limitările, admisibile și inerente oricărei reglementări, trebuie să urmărească însă un scop legitim și, totodată, să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (L. c. România).
Aceste limitări au fost determinate, astfel cum a reținut și Curtea Constituțională a României în Decizia nr. 188/02.03.2010, în urma constatării existenței unei stări de fapt obiective, cuantificabilă și independentă de voința Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economică a Statului Român, măsură necesară în vederea atenuării efectelor unei stări de criză economică generalizată. Ori, o atare finalitate economică implică, în mod necesar și neechivoc, o reglementare juridică primară, rapidă, unitară și energică.
Astfel, incidența prevederilor O.U.G. nr. 71/2009 au fost apreciate constituționale prin Decizia nr. 188/2010 a Curții Constituționale care este general obligatorie de la data publicării ei, în conformitate cu prevederile art. 147 din Constituție.
Practica CEDO expusă de prima instanță în considerentele sentinței recurată nu duce la înlăturarea posibilității suspendării executării unei hotărâri judecătorești pe durata de timp necesară pentru a găsi o soluție satisfăcătoare.
Mai mult, în decizia cu privire la Cererea nr. 57.265/08 introdusă de D. D. D. si alții împotriva României publicată în M.O. nr. 709/20.10.2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că in perioada 2008-2011 statul roman a adoptat mai multe acte normative prin care se suspenda de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunțate in favoarea funcționarilor publici prin hotărâri judecătorești si prin care se introducea un sistem de executare a datoriilor prin plata unor transe anuale.
Prima ordonanța din 11 iunie 2008 (declarata neconstituționala la 12 mai 2009) a fost urmata de O.U.G. nr. 71/2009, care prevedea plata datoriilor in 3 tranșe anuale, în intervalul 2010-2012.
În 2010, O.U.G. nr. 45/2010 a prevăzut ca plata sumelor datorate să se facă tot în 3 tranșe anuale, însă în intervalul 2012-2014. În fine, în decembrie 2011, Legea nr. 230/2011 a eșalonat plata pe 5 ani, în intervalul 2012-2016, cu anuități progresive, ajungând de la 5% in primul an pana la 35% in ultimul an (supra, pct. 24-27).
Guvernul justifică aceste măsuri prin faptul că în 2008 statul a ajuns să se confrunte cu o situație de dezechilibru bugetar major, de natură să pună in pericol situația financiară a țării.
Curtea a amintit ca a hotărât deja ca masurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar intre cheltuielile si veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publica [Mihaies și Sentes împotriva Romaniei (dec.), nr. 44.232/11 si 44.605/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum si Panfile împotriva României (dec.), nr. 13.902/11, pct. 21, 20 martie 2012].
În cauza D. ș.a., Curtea observă că în 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică și financiară. Întrucât autoritățile naționale se află, în principiu, într-o poziție mai bună decât instanța internaționala pentru a stabili ce constituie „utilitate publică”, Curtea este gata sa admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică.
Pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporționale cu scopul urmărit – restabilirea echilibrului bugetar, evitând totodată înrăutățirea situației sociale –,Curtea considera că este necesar să verifice dacă, în prezenta speță, tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru intre interesele aflate in joc.
Curtea a reținut că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile in temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate in perioada februarie-aprilie 2008 și că deși, mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovada de diligență în executarea hotărârilor judecătorești. Astfel, in conformitate cu legislația in vigoare (supra, pct. 24), reclamanții au primit în octombrie 2008 o prima tranșă, reprezentând 30% din totalul sumelor datorate. În septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară, reprezentând 25% din a doua tranșă de 34% din suma totală, deși în temeiul O.U.G. nr. 45/2010 din 19 mai 2010 cea de a doua transa ar fi trebuit plătita în 2012.
Curtea a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natura patrimonială. CEDO a apreciat ca eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.
Conform legii, sumele plătite s-au actualizat de fiecare dată în raport cu indicele prețurilor de consum din data plății. Până în prezent, reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totala acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, pana in 2016. Nu exista nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plaților. Ținând seama de faptul ca o parte importanta din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, Curtea nu a putut considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților. În orice caz, având în vedere ca toate elementele de mai sus si contextul special al prezentei cauze, Curtea a considerat ca plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă. P. urmare, Curtea a considerat ca aceasta cerere este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) si art. 35 § 4 din Convenție.
Față de considerentele ce preced, tribunalul, în conformitate cu prevederile cuprinse în art. 312 alin.1 din Codul de procedură civilă, coroborat cu cele cuprinse în art. 304 pct. 9 din același act normativ, va admite cererea de recurs suspusă judecății și va dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta contestatoare C. de A. de S. a Județului B.,, în contradictoriu cu intimata S. C. împotriva sentinței civile numărul_/03.10.2012, pronunțată de Judecătoria B., pe care o motifică în tot, în sensul că:
Admite contestația la executare formulată de contestatoare C. de A. de S. a Județului B., în contradictoriu cu intimata S. C. .
Anulează somația de plată din data de 12.06.2012 emisă de SCPEJ D. & Corșate în dosarul execuțional nr. 290/2009
Respinge cererea formulată de intimată privind obligarea contestatoarei la plata sumei de 400 lei, reprezentând cheltuieli de judecată
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13.06.2013.
Președinte, D. N. | Judecător, V. M. | Judecător, A. G. |
Grefier
N. C.
Aflată în concediul legal de odihnă,
Semnează înlocuitor șef Secția I-a civilă D. A.
Red. /tehn. D.N. 04.07.2013/2 ex.
Judecător fond- L. S. P.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 822/2013. Tribunalul BRAŞOV | Contestaţie la executare. Decizia nr. 839/2013. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
