Contestaţie la executare. Decizia nr. 35/2014. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 35/2014 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 16-01-2014 în dosarul nr. 35/2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 35/R
Ședința publică din data de 16 ianuarie 2014
Completul compus din:
Președinte: D. N.
Judecător: V. M.
Judecător: C. D.-P.
Grefier: C. Ș.
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de recurentul contestator B. R., în contradictoriu cu intimata Administrația Finanțelor P. a M. B., prin reprezentant legal, împotriva sentinței civile nr. 7503/29.04.2013, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._, având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 09.01.2014, conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acel termen de judecată, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, în temeiul dispozițiilor art. 260, alin. 1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru astăzi, când, în aceeași compunere, a pronunțat următoarea hotărâre:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului declarat în cauză constată că prin sentința civilă nr. 7503/29.04.2013 s-a respins contestația la executare formulată de contestatorul B. R., in contradictoriu cu intimatul, A.F.P. B., prin reprezentant legal, și s-a respins cererea de suspendare a executarii silite ca ramasa fara obiect.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că actele de executare contestate în cauză, respectiv titlul executoriu nr._ din 18.12.2012 și somația nr._ din 18.12.2012 (f. 23-27), au fost emise de intimată în baza Deciziei de impunere nr._/5.06.2012 (f.7).
Decizia de impunere nr._/5.06.2012 a fost comunicată părții cu respectarea dispozitiilor art. 44 din O.G. nr. 92/2003, aspect necontestat in speta.
În cauză, nelegalitatea executării silite a fost întemeiată de parte pe lipsa de informare anuală cu privire la contribuțiile personale, pe caracterul nelegal al perceperii sumelor individualizate în decizia de impunere și pe caracterul nedefinitiv al deciziei de impunere ca urmare a contestării acesteia.
Sub acest aspect, instanța reține că drepturile și obligațiile părților, rezultate din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, sunt reglementate, conform art. 1 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003, chiar de acest act normativ care instituie astfel procedura de drept comun în materie (art. 2 alin.2).
Comunicarea actelor administrativ fiscale este guvernată de dispozitiile art. 44 din O.G. nr. 92/2003.
Decizia de impunere invocată constituie un act administrativ fiscal, în sensul art. 41 din O.G. nr. 92/2003 întrucât este un act emis de organul fiscal competent, în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale.
În cauză, comunicarea deciziei de impunere care stă la baza actelor de executare contestate a fost legal realizată, în vreme ce actele de executare contestate sunt emise ulterior, la data de 18.12.2012, cu consecința că acest titlu de creanță produce efecte juridice și îndreptățește intimata la pretinderea executării obligației stabilite prin actul administrativ arătat.
În acest sens, instanța are în vedere că potrivit art. 44 din O.G. nr. 92/2003, actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat, după cum urmează: prin prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent și primirea actului administrativ fiscal de către acesta sub semnătură, data comunicării fiind data ridicării sub semnătură a actului; prin remiterea, sub semnătură, a actului administrativ fiscal de către persoanele împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, data comunicării fiind data remiterii sub semnătură a actului; prin poștă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum și prin alte mijloace, cum sunt fax, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal și confirmarea primirii acestuia, prin publicitate.
Comunicarea deciziilor de impunere, indiferent dacă acestea privesc obligații fiscale principale ori accesorii trebuie să se facă în conformitate cu dispozițiile art. 44 din OG nr.92/2003 astfel încât să existe certitudinea că debitorul a luat cunoștință efectiv de sumele de plată stabilite în sarcina sa. Asa cum s-a retinut de instanta, decizia de impunere nr._/5.06.2012 a fost comunicată i cu respectarea dispozitiilor art. 44 din O.G. nr. 92/2003, aspect necontestat in speta.
P. urmare, lipsa unei informări anuale cu privire la nivelul contribuțiilor personale ar putea atrage eventual o nulitate virtuală a actelor de executare, condiționată de dovada unei vătămări a contestatorului. Cum însă în speță, decizia de impunere privind contribuțiile datorate i-a fost comunicată, o atare vătămare nu se justifică iar sancțiunea nulității nu are temei de aplicare.
Deopotriva, din interpretarea dispozitiilor art. 222 din Legea nr. 95/2006, potrivit carora „fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuție personală și a modalității de plată, precum și asupra drepturilor și obligațiilor sale”, rezulta ca este necesara o cerere formulata de catre persoana interesata, in sensul dispozitiilor mai sus indicate.
În ceea ce privește nelegalitatea calculului sumelor individualizate în decizia de impunere, instanța reține că această apărare reprezintă una de fond cu privire la certitudinea creanței fiscale asupra căreia instanța de executare nu are competența să dispună, raportat la dispozitiile art. 172 alin. 3 din O.G. nr. 92/2003.
În cadrul controlului de legalitate exercitat in baza art. 399 din C.proc.civ. raportat la art. 172 din C.proc.fiscala, instanța învestită cu o contestație la executare este chemată a statua asupra valabilității actelor de executare silită, din perspectiva respectării de către organul de executare emitent a prevederilor legale edictate pentru validitatea acestor acte. P. urmare, în contextul promovării unei contestații împotriva actelor de executare silită, instanța de executare verifică îndeplinirea de către aceste acte, a condițiilor de formă prevăzute de lege pentru nașterea lor valabilă.
În speță, argumentul invocat de contestator referitor la inexistența unei creanțe certe, lichide si exigibile, vizează chiar fondul raportului juridic litigios. Or, în măsura în care debitorul înțelege să conteste fondul raportului de drept fiscal, deci drepturile și obligațiile care alcătuiesc acest raport, atunci are deschisă calea contestației administrative reglementate de O.G. nr. 92/2003, care se desfășoară sub controlul instanței de contencios administrativ, deci un cadru procesual distinct de cel al contestației la executare.
In acelasi sens sunt si dispozitiile art. 399 alin. 3 din C.proc.civ. prevad urmatoarele: „in cazul in care executarea silita se face in temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanta judecatoreasca, se pot invoca in contestatia la executare aparari de fond impotriva titlului, daca legea nu prevede in acest scop o alta cale de atac”. In speta de fata, instanta retine ca nu se pot invoca aparari de fond in ceea ce priveste creanta pe care creditorul-intimat o detine asupra debitorului-contestator. Astfel, legea da posibilitatea si obliga pe debitorul-contestator sa exercite o alta cale de atac prin intermediul careia sa conteste fondul raportului de drept fiscal.
În speță, s-a mai invocat nelegalitatea executării silite datorită formulării contestației împotriva deciziei de impunere.
Conform art. 215 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003 introducerea contestației pe cale administrativă nu suspendă executarea actului administrativ fiscal, cu consecința că declararea căii de atac nu lipsește decizia de impunere de caracterul să executoriu, dobândit la împlinirea termenului de plată prevăzut pentru obligația fiscală.(art. 111 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003).
În consecință, invocarea dispozitiilor art. 207 din O.G. nr. 92/2003 și lipsa caracterului nedefinitiv al deciziei de impunere nu au relevanță raportat la caracterul executoriu al acesteia.
În consecință, au fost respectate dispozitiile art. 45 alin.1 din O.G. nr. 92/2003 prin începerea executării silite ulterior comunicării titlului de creanță fiscală, iar cererea de față este neîntemeiată, sens în care instanța a dispus respingerea sa.
In ceea ce priveste cererea de suspendare a executarii silite, instanța in baza art. 403 alin.1 C.proc.civ, a respins cererea ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurentul contestator B. R., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și să se admită contestația la executare și să suspende executarea silită.
În motivare se arată că instanța de fond nu a observat că s-a contestat executarea silită a decizie de impunere nr._/05.06.2012, prin care erau stabilite ca obligații de plată suma de 1153 lei la care se adăugau 145 lei majorări/întârzieri și 173 lei penalități și suma de 512 lei pe care o precizează intimata în întâmpinarea depusă.
Se mai susține că instanța nu a avut în vedere că s-a solicitat suspendarea executării deoarece a fost contestată decizie de impunere nr._/05.06.2012 la organul emitent și apoi în lipsa unui răspuns, în termenul legal, din partea acestuia, la tribunal.
Se mai critică faptul că instanța nu a dispus suspendarea judecății în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 1 din C.p.c.
Recurentul menționează că decizie de impunere nu conține elementele prevăzute de art. 43 din Codul de procedură fiscală, respectiv nu are mențiunea privind audierea contribuabilului.
Se mai arată că CASJ B. trebuia să se conformeze normei de la art. 7 care prevede imperativ că majorările de întârziere se vor percepe după comunicarea deciziei și expirarea termenului de plată.
În drept au fost invocate prevederile art. 7, art. 43, art. 172-174 din Codul de procedură fiscală și art. 304 ind. 1 Codul de procedură civilă.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului si menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinice și legale.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art.3041C.pr.civ., tribunalul reține următoarele:
Prima instanța a avut în vedere că la baza actele de executare contestate stă decizia de impunere nr._/5.06.2012 emisă de Casa de Asigurări de Sănătate a Județelui B., însă criticile formulate împotriva acestei decizii nu pot fi analizate în cadrul contestației la executare prevăzute de art. 172 din OG nr. 92/2003, deoarece potrivit alineatului trei al art. 172 din OG nr. 92/2003, cât și potrivit art. 205, ș.u. din OG nr. 92/2003, contestatorul are posibilitatea să formuleze o contestație administrativă împotriva deciziei de impunere.
Faptul că a fost contestată decizia de impunere care a stat la baza actelor de executare nu presupune în mod neapărat și suspendarea executării silite în cadrul contestației la executare formulată potrivit art. 172 din OG nr. 92/2003, contestatorul având posibilitatea să solicite suspendarea executării silite și în fața instanței de contencios potrivit art. 215 din OG nr. 92/2003.
Critica recurentului referitoare la nepronunțarea primei instanțe asupra cererii de suspendare a judecății până la soluționarea dosarului nr._ este neîntemeiată. Din cuprinsul încheierii de ședință de la termenul din data de 22.04.2013 reiese că prima instanță s-a pronunțat asupra acestei cererii de suspendare, considerând-o neîntemeiată.
Tribunalul reține că suspendarea judecății în temeiul art. 244 pct. 1 din C.p.c. este o dispoziție facultativă și nu obligatorie, pe care o poate lua instanța.
Prima instanța a respins în mod corect cererea de suspendare având în vedere faptul că, dacă în dosarul nr._ s-ar anula decizia de impunere atunci potrivit art. 379 ind. 1 din C.p.c. toate actele de executare efectuate în baza acesteia ar desființate de drept.
Celelalte critici vizând decizia de impunere nu pot fi analizate deoarece acestea trebuie formulate conform art. 205, ș.u. din OG nr. 92/2003.
Reținând cele menționate instanța de recurs apreciază că sentința atacată este legală și temeinică, iar în temeiul art. 312 alin. 1 din C.p.c. va respinge ca neîntemeiat recursul declarat de recurentul contestator B. R. împotriva sentinței civile nr. 7503/29.04.2013, pronunțată de Judecătoria B., pe care o va menține.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca neîntemeiat recursul declarat de recurentul contestator B. R. împotriva sentinței civile nr. 7503/29.04.2013, pronunțată de Judecătoria B., pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16.01.2014
Președinte Judecător Judecător
D. N. V. M. C. D.-P.
Grefier
C. Ș.
Redactat D.N./14.03.2014
Tehnored. CS/14.03.2014
Judecator Fond – A. N.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 55/2014. Tribunalul BRAŞOV | Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 13/2014. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
