Obligaţie de a face. Decizia nr. 55/2014. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 55/2014 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 22-01-2014 în dosarul nr. 55/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 55/R
Ședința publică din data de 22 ianuarie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: A. I. - judecător
JUDECĂTOR: M. I. I.
JUDECĂTOR: C. R.
Grefier C. N.-D.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea soluționării cererilor de recurs formulate de recurentele pârâte .-S. B., prin rep legal O. I. G., ., prin reprezentant legal O. M. V., și ., prin reprezentant legal, în contradictoriu cu intimatul reclamant C. I., împotriva sentinței civile nr. 9488/04.07.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 07.01.2014 când părțile prezente au pus concluzii conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, pentru a da posibilitatea intimatului reclamant să depună la dosar concluzii scrise, în conformitate cu dispozițiile art. 146 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 15.01.2014, iar apoi, din lipsă de timp pentru deliberare, în conformitate cu dispozițiile art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 22.01.2014, când a decis următoarele:
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
P. sentința civilă nr. 9488/04.07.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dos. nr._ s-a admis, astfel cum a fost precizată, acțiunea formulată de reclamantul C. I. în contradictoriu cu pârâta . BUCUREȘTI și în consecință, s-a constatat că imobilul situat în B., ., . locuință de serviciu iar pârâta a fost obligată să încheie cu reclamantul contract de vânzare - cumpărare privind imobilul sus identificat, în caz contrar, hotărârea urmând să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare.
În continuare, s-a respins, astfel cum a fost precizată, cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. E. M. S.A. BUCUREȘTI, în contradictoriu cu pârâții reconvenționali C. I., C. J. și C. C. REMULUS, s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. ELECTOMONTAJ S.A. BUCUREȘTI și s-a respins acțiunea față de pârâtele S.C. ELECTOMONTAJ S.A. BUCUREȘTI și S.C. ELECTOMONTAJ S.A. B..
S-a luat act că reclamantul a renunțat la judecată față de pârâta S.C. ELECTOMONTAJ S.A. BUCUREȘTI și s-a luat act că pârâta S.C. E. M. S.A. BUCUREȘTI a renunțat la judecată față de pârâții reconvenționali C. J. și C. C. REMULUS.
În final, pârâta S.C. E. M. S.A. BUCUREȘTI a fost obligată să plătească reclamantului suma de 1.877 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamantul folosește imobilul sus menționat în baza contractului de închiriere nr. 221/2002 încheiat cu pârâta S.C. ELECTOMONTAJ S.A. S. B..
Potrivit raportului de expertiză și a celorlalte probe administrate această locuință fiind edificată în exteriorul unității este o locuință de serviciu, astfel cum reiese din dispozițiile art. 7 alin. 5, raportat la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 85/1992.
Ulterior, pârâta S.C. ELECTOMONTAJ S.A. București a vândut întreg blocul de locuințe pârâtei S.C. E. M. S.A. București
Din autorizația de construcție nr. 33/1976 rezultă că, întreg blocul a fost edificat din fondurile statului.
În consecință, instanța a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 pârâta S.C. E. M. S.A. București urmând a fi obligată să încheie cu reclamantul contract autentic de vânzare cumpărare pentru imobilul sus menționat, în caz contrar prezenta urmând să țină loc de act autentic apt de intabulare.
Pe cale de consecință, cererile reconvenționale au fost respinse.
Totodată, s-a luat act că reclamantul a renunțat la judecată față de pârâta S.C. ELECTOMONTAJ S.A. București, iar pârâta S.C. E. M. S.A. București a renunțat la judecată față de pârâții - reconvenționali C. J., C. C. REMULUS.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, s-au aplicat dispozițiile art. 274 C.pr.civ.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâta S.C. E. S.A. București – S. B., prin reprezentant legal și pârâtele reclamante reconvențional S.C. E. S.A. București, prin reprezentant legal și S.C. E. M. S.A. București, prin reprezentant legal.
Pârâta S.C. E. S.A. București – S. B. a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței civile, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta arată următoarele:
1.Nu a fost formulată cerere de renunțare la judecată față de ea și față de S.C. E. S.A. București, la dosarul cauzei neregăsindu-se nicio cerere scrisă, în formă autentică sau semnată personal de reclamant, în fața instanței. În consecință, nu a operat renunțarea la judecată față de recurentă și față de S.C. E. S.A. București. De asemenea, nu există nici un mandat expres acordat avocatului reclamantului, prin care acesta ar fi putut să renunțe la judecată iar reclamantul nu a arătat oral că renunță la judecată față de cele două pârâte, astfel cum greșit se menționează în încheierea de ședință.
2.La termenul de judecată din data de 27.06.2012 recurenta a arătat că după încheierea dezbaterilor reclamantul nu mai putea depune dovada achitării taxei judiciare de timbru, cererea acestuia trebuind a fi respinsă ca netimbrată.
Pe fondul cauzei s-a arătat că raportul juridic de închiriere a încetat din data de 31.12.2009, luna decembrie 2009 fiind ultima lună în care reclamantul a achitat chirie. Începând cu data de 01.01.2010 reclamantul trebuia să părăsească locuința. Nu s-au mai achitat de către reclamant decât cheltuielile de întreținere, motiv pentru care reclamantul nu mai era titular al unui contract de închiriere.
În continuare se arată că, la administrarea probatoriului pentru S.C. E. S.A. București, s-a omis a se încuviința probele solicitate în dovedirea apărărilor din întâmpinare și din cererea reconvențională iar pentru E. M. S.A., deși avea depusă cerere reconvențională, cererea de probe a fost respinsă, considerându-se că nu trebuie administrate probatorii decât cu privire la acțiunea reclamantului.
Recurenta susține că în acest mod s-a încălcat dreptul la apărare al celor două societăți comerciale.
Instanța a reținut în mod nefondat că blocul a fost construit din fondurile Statului iar nu din fondurile economice sau bugetare de stat, reclamantul întemeindu-și acțiunea pe dispozițiile art. 7 din Legea nr. 85/1992 și nu pe cele ale art. 1 alin. 1 din aceeași lege, motive pentru care acțiunea trebuia respinsă.
Instanța de fond nu s-a pronunțat față de apărările esențiale ale pârâtelor, care au invocat prevalența convențiilor internaționale la care România este parte (CEDO), față de dreptul intern reprezentat de Legea nr. 85/1992.
P. dispozitivul sentinței civile se reține că faptul că se renunță la judecată față de E. S.A. București iar față de S. B. nu se face nicio mențiune. Or, dacă se renunță la judecată, nu se poate concomitent și respinge acțiunea față de aceste pârâte.
Recurenta consideră că instanța de fond a încălcat prevederile art. 261 Cod proc. civ. privind elementele pe care trebuie să le conțină o hotărâre judecătorească, deoarece nu au fost trecute excepțiile invocate și motivarea respingerilor și nici motivele de fapt și de drept privind soluționarea pe fond a cererii de chemare în judecată și a cererii reconvenționale.
În final se arată că reclamantul nu și-a precizat acțiunea cu privire la numărul apartamentelor ce s-ar vinde, astfel încât identificarea acestora va fi imposibilă. Reclamantul a solicitat vânzarea a două locuințe, motiv pentru care nu mai subzistă caracterul de „normă socială” a legii iar în baza aceleiași legi nu s-ar putea cumpăra două locuințe.
Recurenta pârâtă reclamantă reconvențional S.C. E. M. S.A. București a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arată următoarele:
1.Invocă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului C. I., motivat de faptul că acesta nu justifică un drept locativ asupra locuinței proprietatea recurentei, între reclamant și societatea recurentă nefiind încheiat niciun contract de închiriere. De asemenea, la data formulării acțiunii, reclamantul nu avea calitatea de chiriaș al niciuneia dintre societățile pârâte. Această excepție a fost invocată și în fața instanței de fond, fiind respinsă, însă în considerentele sentinței civile nu se mai regăsește, fapt care impune casarea sentinței civile și trimiterea cauzei spre rejudecate.
2.Recurenta invocă excepția nulității acțiunii pentru lipsa timbrajului, invocând prevederile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, în condițiile în care reclamantul nu a timbrat cererea sa la valoarea celor două apartamente solicitate a i se vinde. Excepția este reiterată în recurs, deoarece instanța de fond a respins-o și nu a făcut mențiune despre aceasta în cuprinsul sentinței civile recurate.
3.Recurenta invocă excepția nulității acțiunii pentru lipsa timbrului judiciar, raportat la prevederile art. 3 alin. 2 și ale art. 9 din O.U.G. nr. 9/1995.
4.Sentința civilă nu este motivată în fapt și în drept, cererile reconvenționale au fost respinse, fără motivarea acestei dispoziții, fiind încălcate prevederile art. 261 Cod proc. civ.
5.Recurenta s-a aflat în imposibilitate de a formula probatorii, deoarece judecătorul fondului a admis numai probele propuse de reclamant, cererile în probațiune ale pârâtelor, formulate în susținerea cererilor reconvenționale și a apărărilor față de cererea principală fiind admise numai parțial. De asemenea, s-au respins obiectivele formulate pentru expertiză, în vedere stabilirii corecte a sumelor solicitate, sume care de altfel nici nu au fost contestate de reclamant.
6.Există contradicții între hotărâre și actele de la dosar. Astfel, se reține că faptul că reclamantul a renunțat la judecata față de doi pârâți – S.C. E. S.A. București și S.C. E. S.A. – S. B. – fără a exista acordul reclamantului sau o cerere în acest sens în formă autentică, simpla renunțare efectuată de către avocat, verbal în ședința publică, fără a avea un mandat sau un înscris care să emane de la reclamant, neputând ține loc de cerere de renunțare la judecată.
7.În condițiile renunțării la judecată față de pârâții S.C. E. S.A. București și S.C. E. S.A. – S. B., recurenta pârâtă S.C. E. S.A. invocă faptul că nu a încheiat un contract de închiriere cu reclamantul, după cumpărarea imobilului de la pârâta S.C. E. S.A. și nu operează tacita relocațiune în temeiul vechiului contract de închiriere nr. 221/2001 încheiat cu pârâta S.C. E. S.A. – S. B..
8.Din apărările efectuate de către reclamant și de către celelalte două pârâte rezultă că din luna decembrie 2009 a încetat raportul locativ dintre reclamant și E., proprietarul de la acea data a imobilului, nemaiachitându-se decât cheltuieli de întreținere, fără chirie, reclamantul fiind în situația unui tolerat. Or, esențial pentru existenta unui contract de închiriere este prețul închirierii, care nu mai exista începând de la data de 01.01.2010. P. urmare nu se poate retine existenta unui contract de închiriere.
9.Locuința solicitată de reclamant nu are caracter de locuință de serviciu. Blocul de locuințe a fost cumpărat în scopul obținerii de profit și este destinată închirierii nicidecum spre a fi locuință de serviciu. Nu locuiește nici un angajat al societății în acest . este și angajatul societății fiind administratorul blocului. Locuințele au fost cumpărate în vederea obținerii de profit, neavând nici unul din caracterul prevăzut de art. 7
alin. 1, 8 sau 9 din Legea nr. 85/1992.
10.Instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că blocul a fost construit din fondurile statului. Or, în atare ipoteză, aceste locuințe nu puteau fi înstrăinate prin Legea nr. 85/1992, deoarece acestea au fost vândute in cadrul privatizării societății E., prin vânzarea patrimoniului în cadrul procesului de privatizare, iar blocul de locuințe a fost vândut ulterior către societatea recurentă, înființată în anul 2000. în acest caz Statul Român nu se poate substitui unei persoane juridice private în privința acordului pentru vânzare la preturi derizorii, foarte mici față de prețul pieții. Odată intrat in circuitul civil statul nu poate obliga persoane private să înstrăineze bunuri decât la prețul pieței (dreapta și prealabila despăgubire) și numai pentru cazuri de utilitate publică. Față de temeiul juridic invocat de către reclamant și reținut de către instanță ca fiind art. 7 din Legea nr. 85/1992 se impunea a se constata că, nefiind o locuința construită din fondurile unității economice sau bugetare de stat, acțiunea trebuia respinsă. Nu s-a solicitat de către reclamant obligarea de a vinde locuința construită din fondurile statului în temeiul art. 1 din Legea nr. 85/2012, iar instanța nu putea modifica temeiul juridic al cererii reclamantului.
11.Instanța a reținut că se vând două locuințe, respectiv .. 414, ori în acest caz ar exista o inaplicabilitate a legii deoarece scopul pentru care a fost edictata legea nu s-ar îndeplini. În speță, permițându-i-se reclamantului să cumpere două locuințe, justificarea socială a legii nu mai există, intrându-se astfel în sfera abuzului.
12.Instanța nu a argumentat respingerea cererilor reconvenționale formulate, inclusiv asupra aspectului conflictului dintre legea internă și CEDO. Or instanța trebuia să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de CEDO pentru ca actul normativ să încalce dispozițiile art. 1 din protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului ( CEDO).
Recurenta apreciază că, în speță, actul normativ invocat de reclamant încalcă dreptul său de proprietate, fără a avea legătură cu interesul public, ci cu unul privat, fără a avea legătura cu folosința bunurilor, plata impozitelor, amenzilor sau altor contribuții. Clauza derogatorie de !a art. 1 al protocolului nr. 1 al CEDO impune respectarea a trei condiții: legalitatea măsurii, justificarea măsurii de o cauza de utilitate publică și proporționalitatea măsurii cu scopul vizat (despăgubiri juste pentru imobilul expropriat, calculate la valoare). Aceste condiții în cazul analizei, nu sunt îndeplinite cumulativ. Ca urma nepronunțându-se asupra unei apărări esențiale, instanța de fond a încălcat dreptul la apărare, impunându-se casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.
13.În ceea ce privește expertiza efectuată, instanța de fond a respins în mod eronat obiecțiunile formulate de recurentă, care susține că data eliberării autorizației de construcție nu este identică cu data construirii, a recepției și a dării în folosință a imobilului. Anul construcției este după 01.01.1977 și se impunea stabilirea prețului în funcție de anexa nr. 2 a D.L. nr. 61/1990, astfel că prețul a fost eronat stabilit de către expert. În consecință, paguba rezultată în patrimoniul societății este mai mare.
14.În ceea ce privește punerea in executare a hotărârii, vor exista dificultăți, cu privire la identificarea celor două locuințe, deoarece nu exista aceste numere și nici nu este identificată cu nr. topo fiecare locuință.
15.În ceea ce privește admiterea capătului de cerere privitor la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare cumpărare, recurenta susține că, deși a invocat netimbrarea la valoare a acestuia, instanța de fond a hotărât să îl admită. Acest capăt de cerere este prematur, deoarece nu se poate anticipa cum va acționa debitorul.
16.În ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, cuantumul acestora trebuia cenzurat, deoarece apărările și probele au fost administrate și în contradictoriu cu alți pârâți, astfel încât nu se impune o suportare integrală a costurilor judiciare numai de către societatea recurentă.
17.Recurenta a mai susținut că atitudinea judecătorului care a pronunțat hotărârea este una ostilă ei, ceea ce a dus la o judecare strâmbă a litigiului, la concluzii eronate și interpretări greșite prin confundarea actelor și a persoanelor ce au calitate de pârâte.
18.Deși a invocat excepția netimbrării acțiunii, la termenul de judecată din data de 27.06.2012 s-a pus în vedere reclamantului sa achite o diferența de taxa de timbru de 70 de lei până la data când se va pronunța, deși acesta a rămas în pronunțare. Aceasta deși nu se mai puteau efectua alte acte sau dispune alte măsuri procedurale.
19.Recurenta a mai arătat că, deși formulase o cerere reconvențională valabilă la data de 14.12.2011 conform încheierii se resping obiectivele solicitate ca excedând cadrului procesual, astfel încât nu au fost administrate probe pe cererea reconvențională.
Recurenta pârâtă reclamantă reconvențional S.C. E. S.A. București a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru următoarele motive:
1.Încălcarea dreptului la apărare având în vedere faptul că recurenta a depus atât întâmpinare cât și cerere reconvențională, iar asupra cererii reconvenționale instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la probatoriu.
2.Lipsa cererii de renunțare la judecata. Astfel instanța a reținut faptul că s-a solicitat renunțarea la judecata cererii introductive și a cererii precizate față de societatea recurentă și față de S. B., însă la dosarul cauzei nu există nici o cerere de renunțare formulată și semnată de către reclamant și nici o cerere formulată de către avocat și mandatul expres în acest sens acordat de către reclamant. P. urmare, nu se putea reține faptul că s-a renunțat la judecată.
3.Încălcare art. 261 C.p.civ. datorită necuprinderii tuturor elementelor. Astfel nu sunt menționate apărările părților și susținerile cu probe ale acestora, nu sunt arătate motivele de fapt și de drept în baza cărora instanța și-a format convingerea pentru cele reținute în dispozitiv. Totodată nu sunt trecute excepțiile invocate și motivarea respingerii acestora.
4.Instanța la termenul de judecată în care s-a soluționat fondul a pus în vedere reclamantului să achite o taxă de timbru, însă aceasta nu a fost achitată și nici nu s-a acordat termen în vederea îndeplinirii obligației. Or, în acest caz se impunea respingerea cererii pentru insuficientă timbrare.
5.Existența echivocului în motivarea instanței și în dispozitiv. Astfel se arată faptul ca imobilul a fost construit din fondurile statului ceea ce impunea aplicarea art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 și nu a art. 7 din aceeași lege. Legea 85/1992 face distincție între cele două situații. În acest sens sunt și dispozițiile art. 6, art. 7 alin. 4 din lege.
6.Se critică înlăturarea obiecțiunilor formulate la raportul de expertiza. Astfel reclamantul își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 7 din lege, iar stabilirea prețului se face eronat în sensul art. 16 din aceeași lege. Or, atâta vreme cât, imobilul a fost construit și recepționat după 01.01.1977 nu se poate aplica art. 16, aplicabil imobilelor construite înainte de anul 1977. Trebuia aplicată anexa 2 a D.L. nr. 61/1990. Autorizația de construire nu indică anul construcției și implicit existența acesteia la momentul eliberării, ci trebuia luat anul dării în folosință, a recepției acestui imobil, ., blocul a fost recepționat după 01.01.1977. P. urmare se impune casarea hotărârii și stabilirea unui preț în funcție de anexa nr. 2 a D.L. nr. 61/1990, conform art. 7 alin. 4.
7.Lipsa probatoriului și respingerea acestuia în ceea ce privește cererea reconvențională a pârâtei E. M. este nejustificată. Mai mult a existat un capăt de cerere legat de Legea nr. 85/1992 și conflictul cu CEDO, protocolul nr. 1, art. 1, capăt de cerere asupra căruia instanța nu s-a pronunțat.
8.Apărările efectuate de recurentă nu ai fost analizate în cuprinsul hotărârii.
9.Existența unei imposibilități de punere in executare a hotărârii datorita neprecizării de către reclamant a obiectului acțiunii, deoarece nu se poate identifica numărul apartamentelor neexistând o numerotație cu 412 - 413 a apartamentelor.
10.Nu se pot vinde în baza aceeași legi mai multe locuințe deoarece nu mai subzistă caracterul de normă socială.
11.Atâta vreme cât imobilul a fost înstrăinat de către Statul Român prin privatizare, iar aceasta la rândul lui a intrat în circuitul civil sub acest aspect, și reînstrăinat către o altă persoană cu capital integral privat nu se mai poate reține implicarea statului în ceea ce privește suplinirea acordului de voința.
12.Se încalcă principiul securității raporturilor juridice, prin incertitudinea ce apare asupra unui drept de proprietate.
13.Începând cu data de 01.01.2010 contractul de închiriere cu reclamantul a încetat. P. intermediul Sucursalei nu s-au mai încasat chirii ci numai cheltuieli de întreținere, deoarece reclamantul trebuia sa părăsească imobilul. Nu a operat tacita relocațiune. Or, nemaiexistând calitatea de titular al contractului de închiriere, acțiunea bazata pe lega 85/1992 este inadmisibilă.
14.Dacă s-a renunțat la judecata față de societatea recurentă sau față de sucursală, atunci trebuia luată situația juridică existenta la data chemării in judecată a proprietarului S.C. E. M. S.A., respectiv intervenită după data de 01.05.2010, data de la care reclamantul a refuzat in mod continuu sa încheie un contract cu acesta.
Intimatul reclamant C. I. nu a depus întâmpinare.
P. nota de ședință depusă la fila nr. 72 a dosarului, recurenta pârâtă S.C. E. M. S.A. București a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. 1, alin. 4 și 16 din Legea 85/1992, motivând în esență că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile art. 1 alin. 3 și 5, art. 44 alin. 1, 2 și 3 și art. 45 din Constituția României, care protejează proprietatea privată, indiferent de titular, prin garantarea și ocrotirea acestui drept.
Societatea recurentă arată că este o societate cu capital integral privat, nu a fost înființată prin reorganizarea fostelor unități socialiste în societăți comerciale și nici nu a dobândit proprietatea asupra unor construcții edificate înainte de anul 1989 prin privatizare.
Recurenta a invocat prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținând că în cazul privării sale de proprietatea asupra imobilului din litigiu trebuie să fie despăgubită la nivelul unei juste valori de piață. Legea nr. 85/1992 nu ia în calcul prejudiciul pe care îl suportă societatea prin neacordarea despăgubirilor pentru imposibilitatea de a obține beneficii de pe urma închirierii imobilelor care intră sub incidența acestui act normativ, deși societatea a cumpărat imobilul de pe piața liberă, în scopul obținerii de profit prin exercitarea unor activități de închiriere.
În cazul în care s-ar face aplicarea prevederilor art. 7 alin. 4 și 16 din Legea nr. 85/1992, înainte de apariția Legii nr. 244/2011, s-ar ajunge la un preț de vânzare de 3.554 lei (1.777 lei/echivalent cu 394 euro/locuință), stabilit conform expertizei de la dosar pentru două locuințe, or valoarea de piață a unui imobil asemănător este de 15.000 – 17.000 euro. În aceste condiții, îndemnizația oferită pentru privarea de libertate ar fi de peste 38 – 43 ori mai mică decât prețul pieții, care ar face imposibilă continuarea activității comerciale și înlocuirea bunului cu altul.
În cazul în care Statul Român ar dori să vândă o locuință conform Legii nr. 114/1996 sau conform Legii nr. 112/1995, prețul de vânzare s-ar face prin corelație cu Decretul nr. 61/1990, prețul achitat statului în temeiul acestor prevederi legale fiind mai mare decât prețul stabilit conform art. 16 din Legea nr. 85/1992.
Principiul securității raporturilor juridice civile constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat în mod expres prin dispozițiile art. 1 alin. 3 din Legea fundamentală.
Legea nr. 85/1992 nu este clară și nu conține norme care să facă o aplicare a legii conform principiilor de protecție socială, respectiv o limitare a posibilității titularului contractului de închiriere de a beneficia de locuințe la preț subvenționat, fiind astfel încălcate prevederile art. 1 alin. 3 și 5 din Legea nr. 85/1992.
Recurenta apreciază că prin impunerea vânzării locuințelor în temeiul Legii nr. 85/1992, îi este adusă o restrângere activității sale economice, prin obligarea sa, persoană juridică cu capital privat integral, care a cumpărat imobilul de pe piața liberă, fiind limitat dreptul său de a îndeplini activitatea comercială de închiriere a imobilelor, în schimbul unei îndemnizații derizorii, astfel că sarcina suportată este disproporționată cu interesul ocrotit.
Recurenta pârâtă a invocat decizia Curții Constituționale nr. 70/24.01.2001, publicată în M.O. nr. 288/10.05.2001 și decizia Î.C.C.J. nr. 3/18.02.2013, publicată în M.O. nr. 188/03.04.2013.
P. încheierea din data de 07.01.2014 Tribunalul B. a sesizat Curtea Constituțională, în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate.
Recursurile au fost legal timbrate.
În probațiune s-au depus înscrisuri.
Examinând sentința civilă în raport cu motivele de recurs și cu probele administrate în cauză, Tribunalul reține următoarele:
La termenul de judecată din data de 27.06.2012, ultimul acordat în cauză la instanța de fond, apărătorul reclamantului C. I., în prezența acestuia, a precizat că reclamantul înțelege să se judece numai cu pârâta S.C. E. M. S.A. și că renunță la judecata în contradictoriu cu pârâtele S.C. E. S.A. București – S. B. și S.C. E. S.A. București. În condițiile în care reclamantul prezent personal în ședința de judecată nu s-a opus precizării cererii și renunțării la judecată efectuate de avocatul său, instanța consideră că acesta a achiesat la actele de dispoziție făcute în favoarea sa de către reprezentantul său convențional, astfel că acesta din urmă nu avea nevoie de o procură specială și nici nu era necesară depunerea în scris a unei cereri de renunțare la judecată, semnată de reclamant.
De asemenea, singurul în măsură să conteste actul de dispoziție efectuat de avocat în numele său și care avea acest interes să invoce lipsa unei cereri scrise și semnate de el sau a unei procuri speciale, era reclamantul C. I., iar nu societățile pârâte. Or, reclamantul nu a atacat cu recurs încheierea prin care s-a luat act de renunțarea la judecată, împrejurare ce constituie o confirmare a actului de dispoziție efectuat de reprezentantul său convențional.
Potrivit art. 246 Cod proc. civ.,
„(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă.
(2) Renunțarea la judecată se constată prin încheiere dată fără drept de apel.
(3) Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.
(4) Când părțile au intrat în dezbaterea fondului, renunțarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părți.”
În speță, renunțarea la judecata în contradictoriu cu cele două societăți pârâte menționate anterior, s-a realizat la ultimul termen de judecată, deci după .. Deși cele trei pârâte S.C. E. S.A. București – S. B., S.C. E. S.A. București și S.C. E. M. S.A. București au fost reprezentate prin consilieri juridici, aceștia nu s-au opus ca instanța să ia act de renunțarea la judecată în contradictoriu cu cele două pârâte în condițiile art. 246 alin. 4 Cod proc. civ.
O astfel de opoziție s-a realizat nici prin concluziile scrise depuse ulterior.
În acest context, pârâtele nu pot invoca în recurs aspecte legate de nereguli privind renunțarea la judecată, cu atât mai mult cu cât neregulile invocate de recurente privesc aspecte formale ale renunțării, după cum s-a arătat anterior, iar nu aspecte privind absența acordului lor față de renunțare.
În consecință, prin aceeași încheiere de ședință din data de 27.06.2012, instanța de fond a luat act de renunțarea reclamantului la judecata cererii de chemare în judecată față de aceste pârâte.
Instanța de fond, deși nu se impunea, a reluat în dispozitivul sentinței civile acest act de dispoziție al reclamantului, însă într-o manieră incompletă, luând act de renunțarea la judecată numai în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A. București, omițând să ia act de renunțarea la judecată și față de pârâta S.C. E. S.A. București – S. B..
Câtă vreme s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantului la cererea formulată în contradictoriu cu cele două pârâte, în mod corect printr-o încheiere de ședință în condițiile art. 246 alin. 2 Cod proc. civ., faptul că în dispozitivul și în considerentele hotărârii nu s-a reluat în mod corect această dispoziție nu are relevanță și nu atrage nelegalitatea sentinței civile sub acest aspect.
În consecință, instanța de recurs apreciază că prima instanță a luat în mod legal act de renunțarea la judecată, cu respectarea prevederilor art. 246 Cod proc. civ.
Tribunalul reține în continuare că pârâta S.C. E. S.A. București – S. B. nu a formulat cerere reconvențională, astfel că, din moment ce s-a constatat că în mod legal reclamantul a renunțat la judecată în contradictoriu cu această pârâtă, recursul declarat de pârâtă privind fondul cauzei nu poate fi analizat, acesta fiind lipsit de interes.
Mai mult decât atât, pârâta S.C. E. S.A. București – S. B. nu are interes să invoce motive de recurs privind modul în care s-a administrat probatoriul în privința cererii reconvenționale formulate de un alt pârât, în speță de pârâta S.C. E. S.A. București care, la rândul său a declarat recurs în susținea intereselor sale.
Având în vedere aceste considerente, motivele de recurs ale celor trei pârâte, relative la actul de dispoziție al reclamantului sunt neîntemeiate iar recursul declarat de recurenta pârâtă S.C. E. S.A. București – S. B., prin reprezentant legal, împotriva sentinței civile nr. 9488/04.07.2012 pronunțată de Judecătoria B. urmează a fi respins ca nefondat.
În ceea ce privește motivele de recurs ale pârâtelor reclamante reconvențional S.C. E. S.A. București și S.C. E. M. S.A. București cu privire la netimbrarea cererii principale, Tribunalul reține faptul că, potrivit art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, în vigoare la momentul soluționării cererii introductive de instanță, în situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu, executarea silită a hotărârii urmând a se efectua prin organele de executare ale unităților teritoriale subordonate Ministerului Finanțelor Publice în a căror rază teritorială își are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislației privind executarea silită a creanțelor bugetare.
Potrivit art. 9 alin. 2 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, în cazul nerespectării dispozițiilor prezentei ordonanțe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru.
În consecință, netimbrarea corectă a cererii de chemare în judecată în fața instanței de fond nu poate conduce la anularea acesteia în calea de atac.
În ceea ce privește fondul cererii principale, instanța reține, contrar susținerilor recurentelor pârâte reclamante reconvențional S.C. E. S.A. București și S.C. E. M. S.A. București că prin contractul de închiriere nr. 221 din 18.02.2002 reclamantul C. I. a închiriat de la pârâta S.C. E. S.A. S. B., camerele nr. 413 - 414 din imobilul situat în B., . în suprafață totală de 42,10 mp (f. 5 dos. fond).
P. cererea formulată la data de 18.02.2010, înregistrată sub nr. 177 la pârâta S.C. E. S.A. București – S. B., reclamantul a solicitat prelungirea locațiunii și aprobarea vânzării locuinței în litigiu, cererea adresată nefiind soluționată (f. 85 dos. fond). Mai mult decât atât, din răspunsul S.C. E. S.A. București – S. B. către reclamant depus la fila nr. 86 a dosarului de fond, prin care pârâta comunica reclamantului că nu este proprietara blocului și că are numai un drept de administrare, rezultă că reclamantul a formulat cerere de cumpărare a locuinței încă din data de 01.07.2008, înregistrată sub nr. 417.
Reclamantul a continuat să aibă detenția locuinței proprietatea pârâtei S.C. E. S.A., la data încheierii contractului de închiriere și a plătit în continuare contravaloarea utilităților pentru imobil, după cum recunosc și recurentele pârâte prin motivele de recurs.
Recurenta pârâtă S.C. E. S.A. București – S. B. a renunțat la judecata acțiunii în rezilierea contractului de închiriere, evacuarea reclamantului și obligarea acestuia la plata utilităților și a chiriei restante, formulată în dosarul civil nr._/197/2009 al Judecătorirei B., atașat dosarului de fond, ca urmare a plății sumelor în cursul judecății de către reclamant.
În consecință, în lipsa unui alt demers privind evacuarea reclamantului ori constatarea încetării contractului de închiriere, instanța apreciază că a operat o tacită relocațiune în cauză, mai ales că prin contract s-a prevăzut dreptul chiriașului la reînnoirea contractului, sens în care instanța de fond a respins în mod corectexcepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată prin întâmpinare de pârâte, prin încheierea ședinței publice din data de 02.11.2011, încheiere care de altfel nu a fost recurată odată cu sentința civilă, astfel cum dispune art. 282 alin. 2 Cod proc. civ. (f. 119 dos. fond).
În aceste condiții, la data formulării cererii de cumpărare a locuinței, reclamantul deținea calitatea de chiriaș al locuinței în litigiu.
Potrivit art. 7 alin. 1 din L. nr. 85/1992, locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi.
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 85 din 1992, locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi.
Sunt exceptate de la prevederile alin. 1 locuințele care depășesc suprafețele maxime prevăzute în actele normative în baza cărora s-au executat locuințele din fondurile statului și din fondurile unităților economice și bugetare de stat, precum și cele care prezintă, la data vânzării, finisaje superioare, echivalente unor lucrări de artă sau ornamentale deosebite, sau care beneficiază de dotări speciale, cum ar fi: piscină, saună, seră, cramă, bar-vinotecă, cameră frigorifică sau altele asemenea.
De asemenea, sunt exceptate locuințele de protocol care au servit sau servesc demnitarilor sau altor persoane alese sau numite în funcții drept locuințe pe durata exercitării funcției, chiar dacă acestea sunt scoase ulterior din evidența locuințelor de protocol.
Iar conform art. 16 din Legea nr. 85 din 1992, Anexa nr. 1 la Decretul-lege nr. 61/1990 se completează cu prețurile de vânzare ale locuințelor cu confort redus, prevăzute în anexă, care face parte integrantă din prezenta lege.
P. raportul de expertiză întocmit în cauză sub nr._/08.05.2012 de expertul tehnic judiciar F. M., s-a stabilit valoarea locuinței în litigiu la suma de 3.554 lei, pentru camerele ocupate de către reclamant în temeiul contractului de închiriere încheiat cu pârâta, identificate sub numărul 92 și 93, prin aplicarea metodologiei reglementate de Legea nr. 85 din 1992 și D.L. nr. 61 din 1990.
Expertul a concluzionat că blocul de locuințe a fost construit înainte de anul 1977 (f. 148 dos. fond).
Recurentele au susținut contrariul, invocând faptul că, esențială este predarea locuinței și că data edificării blocului nu este aceeași cu data eliberării autorizației de construire. La dosarul cauzei a fost depusă însă doar autorizația de construire a blocului nr. 33, emisă la data de 30.01.1976 pentru titularul G.S. ELECTOMONTAJ CÂMPINA - ȘANTIERUL B. (f. 158 dos. fond și f. 56 dos. recurs). Recurentele nu au probat edificarea blocului după anul 1977 prin depunerea procesului verbal de recepție a construcției invocat prin motivele de recurs.
Referitor la împrejurarea că imobilul situat în B., ., jud. B. a fost construit din fondurile statului se reține că, potrivit avizului nr. 125/1975, aprobarea proiectului de execuție s-a realizat de către Ministerul Energiei Electrice, iar în perioada anterioară anului 1990 fondurile Ministerului Energiei erau fonduri de stat, Legea nr. 85/1992 referindu-se de altfel la locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat (f. 161 dos. fond și f. 59 dos. recurs). Simpla împrejurarea că art. 1 din Legea nr. 85/1992 face referire la locuințele construite din fonduri ale statului iar art. 7 din același act normativ face referire la locuințele construite din fondurile unităților de stat nu poate conduce la concluzia că imobilele în cauză ar avea un regim juridic diferit din perspectiva obligației deținătorului de a le înstrăina celor care îndeplinesc condițiile legale pentru aceasta.
De altfel, pârâta S.C. E. S.A. București – S. B. a recunoscut prin nota de ședință depusă la fila nr. 63 în dosarul de fond, faptul că blocul de locuințe situat în B., ., în care se află apartamentele deținute de reclamant, a fost construit din fondurile Statului, prin Ministerul Energiei Electrice iar nu din fondurile Unității Economice Grupul de Șantiere E. Câmpina.
În consecință, fie că a fost construit din fondurile statului, fie că a fost construit din fondurile unității economice sau bugetare de stat până la data intrării în vigoare a prezentei legi, subzistă obligația deținătorului imobilului de a vinde locuința reclamantului titular al contractului de închiriere al imobilului ce solicită a-i fi vândut, în condițiile prevăzute de Legea nr. 85/1992.
Locuința în discuție nu are caracterul unei locuințe de intervenție, nu depășește suprafețele maxime prevăzute în actele normative în baza cărora s-au executat locuințele din fondurile statului și din fondurile unităților economice și bugetare de stat și nu prezintă finisaje superioare sau dotări speciale.
Este adevărat că reclamantul deține două apartamente, însă acestea i-au fost închiriate ca o unitate locativă, expertul arătând că aceasta se compune din două camere, chicinetă, grup sanitar, hol, peretele despărțitor dintre cele două camere inițiale fiind spart (f. 146 dos. fond).
Vânzarea celor două apartamente către reclamant nu deturnează aplicarea Legii nr. 85/1992 de la scopul său de protecție socială, câtă vreme ambele apartamente au fost închiriate reclamantului ca locuințe de serviciu, în considerarea necesităților de locuire ale familiei sale iar suprafața celor două locuințe nu depășește suprafetele maxime prevăzute în actele normative în baza cărora s-au executat locuințele din fondurile statului și din fondurile unităților economice si bugetare de stat.
P. urmare, contrar susținerilor recurentelor pârâte, locuința deținută de reclamant este supusă regimului juridic prevăzut de Legea nr. 85/1992, condițiile legale pentru vânzarea acesteia la prețul protecționist fiind îndeplinite.
Obiecțiunile formulate de pârâte la raportul de expertiză judiciară de evaluare specialitatea construcții, au fost în mod corect respinse de instanța de fond, expertul având în vedere criteriile de evaluare reglementate de Legea nr. 85 din 1992 și de D.L. nr. 61 din 1990, răspunzând obiectivelor stabilite de instanță și având în vedere suprafața ambelor apartamente reunite într-o suprafață locativă unică.
Referitor la apărările pârâtelor S.C. E. M. S.A. și S.C. E. S.A., conform cărora obligarea la înstrăinarea locuinței la prețul de 3.554 lei ar reprezenta o încălcare a art. 6 din CEDO, instanța reține cele statuate de Î.C.C.J. prin Decizia nr. 3 din 03.04.2013, publicată în MO nr. 188 din 2013,
Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea paragraful doi stabilește în mod expres că dispozițiile citate nu aduc atingere dreptului statelor de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor. Se constată astfel din întreaga reglementare enunțată că dreptul de proprietate nu este considerat ca un drept absolut, putând fi prin urmare supus unor limitări. De altfel, însăși CEDO analizând soluții legislative ale statelor membre care consacrau un transfer obligatoriu al dreptului de proprietate de la un proprietar la un particular la altul a apreciat, în anumite circumstanțe că aceste au răspuns unui imperativ de utilitate publică atunci când au fost adoptate în cadrul unei politici legitime de ordin social și economic. S-a apreciat totodată de către Curte că trebuie respectat modul în care statul membru concepe imperativele de utilitate publică, fiind recunoscută marja largă de apreciere de care dispun autoritățile naționale în adoptarea unor politici sociale, excepție făcând doar situația în care aprecierea acestora se dovedește a fi complet lipsită de orice bază rezonabilă.
Așa cum de altfel și în cuprinsul Deciziei nr. 3 din 03.04.2013 a ÎCCJ s-a reținut, instanța are în vedere că, în contextul analizat obligația de a vinde, instituită de Legea nr. 85 din 1992 nu este de natură să aducă atingere protecție instituite prin art. 1 CEDO întrucât conferă posibilitatea chiriașilor de a cumpăra locuințele chiar în considerarea contribuției lor la edificare acestor locuințe.
Referitor la prețul de protecție socială la care proprietarii acestor locuințe sunt obligați să le vândă, Instanța Supremă a reținut că nu poate fi considerat ca instituind pentru proprietar o sarcina exorbitantă pentru că dispozițiile art. 1, din Primul Protocol nu pot fi interpretate ca instituind un drept la compensație integrală în cazul primării de bun, obiectivele legitime ținând de necesitate asigurării unei protecții sociale chiriașilor fiind considerate ca elemente ce militează pentru o rambursare inferioară valorii de piață a bunului.
În consecință, dispozițiile DL nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992 nu contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului, obligarea pârâtei la vânzare neconstituind o privare de proprietate ci o măsură de reglementare oneroasă a folosinței bunurilor, în acord cu interesul general impus de circumstanțele social-economice care determină protejarea persoanelor ce nu au în proprietate locuințe și nici nu pot accede la acestea în condițiile pieței libere.
Ca urmare a celor mai sus reținute, instanța de fond a dispus legal și temeinic obligarea pârâtei S.C. E. M. S.A. să încheie cu reclamantul contract de vânzare-cumpărare cu privire la cele două camere din imobilul situat în B., ., la prețul stabilit conform raportului de expertiză nr. nr._/08.05.2012 întocmit de expertul tehnic judiciar F. M., iar în caz de refuz prezenta hotărâre ține loc de contract autentic de vânzare-cumpărare pentru același imobil.
Faptul că reclamantul a identificat cele două camere cu nr. 413-414, astfel cum acestea au fost numerotate în cuprinsul contractului de închiriere iar în prezent această numerotare a camerelor nu mai este valabilă, nu poate conduce la desființarea sentinței civile pentru motivul imposibilității punerii ei în executare, cele două apartamente fiind identificate și descrise de expertul judiciar. În plus există alte mijloace procesuale, prin care o asemenea neconcordanță ar putea fi înlăturată, în ipoteza în care pârâta vânzătoare ar refuza executarea sentinței civile.
În acest context, instanța de control judiciar apreciază că, deși succintă, sentința civilă atacată cuprinde motivele de fapt și de drept esențiale care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat argumentele pârâtelor cu privire la cererea principală, conform art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă. Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice.
De altfel, considerentele succinte reținute de instanța de fond cu privire la soluționarea cererii principale urmează a fi completate cu prezentele considerente, raportat la prevederile art. 304/1 Cod proc. civ.
În ceea ce privește cererile reconvenționale formulate de recurentele pârâte reclamante reconvențional S.C. E. M. S.A. București și S.C. E. S.A. București (f. 51 și 56 dos. fond), instanța de fond le-a respins, fără a le analiza, fără a expune considerentele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția, omițând faptul că, pe lângă petitele având ca obiect evacuarea reclamantului din imobil (renunțându-se la judecata cererii reconvenționale față de membrii familiei reclamantului – f. 130 dos. fond), readucerea locuințelor la starea inițială, constatarea inexistenței contractului de închiriere între părți, dependente de modul de soluționare a cererii principale, cererile reconvenționale aveau și petite privind plata lipsei de folosință actualizată cu dobânda legală și a cheltuielilor de întreținere, petite care aveau o existență de sine stătătoare în raport cu acțiunea principală.
În mod nelegal și cu încălcarea dreptului la apărare al pârâtelor reclamante reconvențional, instanța de fond a respins la termenul de judecată din data de 14.12.2011 cererile în probațiune formulate de pârâte pentru dovedirea petitelor vizând pretențiile bănești, pretenții neanalizate de instanța de fond (f. 133 – 134 dos. fond).
Având în vedere aceste considerente, apreciind că în ceea ce privește soluționarea pretențiilor bănești solicitate prin cererile reconvenționale, sentința civilă recurată nu cuprinde elementele prevăzute de art. 261 pct. 5 Cod proc. civ., ceea ce echivalează cu necercetarea fondului acestora, în temeiul art. 312 alin. 2 și 5, Cod proc. civ., recursurile declarate de recurentele pârâte reclamante reconvențional S.C. E. S.A. București și S.C. E. M. S.A. București împotriva sentinței civile nr. 9488/04.07.2012 pronunțată de Judecătoria B. urmează a fi admise, motiv pentru care sentința civilă, va fi casată în parte, numai cu privire la soluționarea cererilor reconvenționale formulate de recurentele pârâte reclamante reconvențional S.C. E. S.A. București și S.C. E. M. S.A. București, având ca obiect pretențiile bănești și trimite cauza spre rejudecate primei instanțe în limitele menționate.
În rejudecare, instanța de fond va administra probele admisibile, solicitate de pârâtele reclamante reconvențional în vederea soluționării pretențiilor bănești ale acestora formulate prin cererile reconvenționale, celelalte pretenții cuprinse în aceste cereri fiind în mod corect respinse ca urmare a admiterii cererii principale formulată de reclamat.
Dispozițiile sentinței civile privind soluționarea cererii principale formulată și precizată de reclamantul C. I. în contradictoriu cu pârâta S.C. E. M. S.A. București și cele prin care s-a luat act de renunțarea la judecată, vor fi menținute.
Deoarece sentința civilă a fost casată în parte numai cu privire la soluționarea cererilor reconvenționale, în temeiul art. 276 Cod proc. civ., recurentele pârâte S.C. E. S.A. București – S. B., S.C. E. S.A. București și S.C. E. M. S.A. București vor fi obligate la plata în favoarea intimatului reclamant C. I. a sumei de 750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs, reprezentând onorariu avocațial parțial (în proporție de 1/2), dovedit prin chitanța depusă la fila nr. 29, urmând ca în privința diferenței de 750 lei să se pronunțe instanța de fond în funcție de modul de soluționare a cererilor reconvenționale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă S.C. E. S.A. București – S. B., prin reprezentant legal, împotriva sentinței civile nr. 9488/04.07.2012 pronunțată de Judecătoria B. în dos. nr._ .
Admite recursurile declarate de recurentele pârâte reclamante reconvențional S.C. E. S.A. București, prin reprezentant legal și S.C. E. M. S.A. București, prin reprezentant legal, împotriva aceleiași sentințe civile, pe care o casează în parte, numai cu privire la soluționarea cererilor reconvenționale formulate de recurentele pârâte reclamante reconvențional S.C. E. S.A. București și S.C. E. M. S.A. București și trimite cauza spre rejudecate primei instanțe în limitele menționate.
Menține dispozițiile sentinței civile privind soluționarea cererii principale formulată și precizată de reclamantul C. I. în contradictoriu cu pârâta S.C. E. M. S.A. București și cele prin care s-a luat act de renunțarea la judecată.
Obligă recurentele pârâte S.C. E. S.A. București – S. B., S.C. E. S.A. București și S.C. E. M. S.A. București, la plata în favoarea intimatului reclamant C. I. a sumei de 750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs, reprezentând onorariu avocațial.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22.01.2014.
PREȘEDINTE, Pentru JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. I. M. I. I. C. R.
Aflată în concediu de odihnă,
Semnează Vicepreședinte instanță,
S. L. E.
Grefier,
C. N.-D.
Red. CR /03.07.2014
Tehnored. CND/03._
Ex. 2
Jud fond – L. M.
| ← Legea 10/2001. Sentința nr. 79/2014. Tribunalul BRAŞOV | Contestaţie la executare. Decizia nr. 35/2014. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
