Pretenţii. Decizia nr. 392/2014. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 392/2014 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 15-04-2014 în dosarul nr. 392/2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA a I-a CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 392/R
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA 15.04.2014
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE - D. M.
JUDECĂTOR - M. B.
JUDECĂTOR - N. F.
GREFIER - L. P.
Pe rolul Tribunalului se află soluționarea cauzei recursului civil privind pe recurenta pârâtă S. I. împotriva Sentinței Civile nr._/02.10.2013 pronunțată de Judecătoria B., în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata reclamantă A. DE P. DE A. „A.” B. P. REPREZENTANT LEGAL, având ca obiect pretenții.
Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică din data de 24.03.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la aceea dată, când tribunalul, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 31.03.2014, 08.04.2014, 15.04.2014, când:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului de față constată că prin sentința civilă nr._/2013 s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă. S-a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta Asociația de proprietari de A. “ A. “ B. în contradictoriu cu pârâta S. I.. A fost obligată pârâta la plata sumei de 10.344,80 lei, reprezentând cheltuieli de întreținere restante aferente perioadei octombrie 2009-octombrie 2012 și penalități de întârziere. S-a constatat intervenită compensația legală a sumei de 10.344,80 lei cu suma de 3.005 lei, datorată de reclamantă pârâtei în baza d.c. 314/R/17.03.2011 a Tribunalului B., și în consecință constată stinsă parțial prin compensație obligația pârâtei de plată a sumei de 10.344,80 lei. S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta – reclamant reconvențional S. I. împotriva reclamantei-pârâtă reconvențional Asociația de Proprietari de A. “ A. “ B., ca fiind neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:
Pârâta a devenit proprietarul apartamentului situat în B., ., ., înscris in CF_ B., nr. top._/1/2/3 la data de 13.07.2007, conform contractului autentificat sub nr. 2104/13.07.2007 depus la f. 193.
P. s.c._/26.11.2004 a Judecătoriei B. ( f. 194 ) s-a admis acțiunea formulată de reclamanta din prezenta cauză împotriva numitului F. F., acesta fiind obligat la plata 3.502 lei, reprezentând cheltuieli de întreținere restante și penalități de întârziere de 0,2 % pe zi, aceasta fiind pusă și în executare, astfel cum rezultă din
adresa emisă de B. A. R. L. ( f. 195 ) și din recunoașterea reclamantei la interogatoriu ( întrebarea nr. 3 ).
Din cuprinsul contractului de vânzare cumpărare nu rezultă că dobânditoarea imobilului, pârâta din prezenta cauză și-ar fi asumat obligația de plată a datoriilor acumulate până la data de 13.07.2007, ci, doar că aceasta are cunoștință de această creanță a reclamantei împotriva persoanei care a locuit anterior în imobil și care este urmărită silit pentru aceste datorii.
La momentul încheierii contractului nu erau în vigoare dispozițiile L. 230/2007 care stipulează în mod expres faptul că un contract de vânzare cumpărare care nu cuprinde clauza preluării datoriilor către Asociația de proprietari de către dobânditor nu poate fi autentificat de notarul public și este lovit de nulitate absolută, motiv pentru care acțiunea promovată de reclamantă pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare întemeiată pe aceste dispoziții legale a fost respinsă irevocabil ( d.c. 314/R/17.03.2011 a Tribunalului B., f. 189 ).
În concluzie, instanța a reținut faptul că nu există nici un temei pentru a aprecia în sensul că pârâtei i-ar reveni obligația de plată a datoriilor acumulate către reclamantă anterior dobândirii dreptului de proprietate, în lipsa asumării unei astfel de obligații.
In ceea ce privește cererea principală, aceasta vizează pretenții aferente perioadei octombrie 2009-octombrie 2012, și, cu privire la acestea părțile au poziții divergente.
Astfel, reclamanta arată că acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare a întrerupt termenul de prescripție, inclusiv pentru datoriile aferente perioadei iulie 2007-octombrie 2009, deoarece numai după soluționarea irevocabilă a litigiului s-a știut cine este proprietarul apartamentului, iar pârâta afirmă că pretențiile aferente perioadei iulie 2007-octombrie 2009 sunt prescrise din punct de vedere al dreptului material la acțiune, și pârâta nu putea să stingă, ca urmare a ridicării sumelor consemnate la executorul judecătoresc sumele aferente acestei perioade, deoarece acestea sunt prescrise.În opinia pârâtei, sumele depuse la executorul judecătoresc au stins perioada iulie 2009-august 2012, și ca atare aceasta nu mai datorează practic nici o sumă de bani reclamantei.
Potrivit art. 16 alin. 1 D-l 167/1958, în vigoare la momentul începerii cursului prescripției dar și al ivirii cauzei afirmate ca fiind întrerupătoare a cursului prescripției, “ cursul prescripției se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la un organ necompetent “.
În speță nu a fost introdusă o acțiune în pretenții, care să întrerupă cursul prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei iulie 2007-octombrie 2009, ci, singurul demers judiciar în acest sens al reclamantei este cel de față. Nimic nu a împiedicat-o pe aceasta să acționeze în judecată pârâta pentru aceste pretenții, iar în ipoteza în care contractul acesteia ar fi fost desființat, pârâta ar fi putut cere restituirea plăților efectuate din eroare asupra calității sale de proprietar.
Nu orice fel de acțiune întrerupe cursul prescripției, ci, aceasta trebuie să tindă la valorificarea aceluiași drept, fața de care titularul său înțelege să iasă din pasivitate și să solicite aplicarea forței coercitive pentru executarea obligației corelative.
Cu alte cuvinte, acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului, acțiune de altfel imprescriptibilă extinctiv nu întrerupe cursul prescripției dreptului material la acțiune al acțiunii în pretenții, pârâta fiind proprietarul exclusiv al imobilului și putând fi în tot acest interval de timp acționată în judecată.
Însă, pretențiile aferente perioadei iulie 2007-octombrie 2009 nu sunt prescrise din alt punct de vedere și anume acela al recunoașterilor făcute de către pârâtă prin depunerea la executorul judecătoresc a sumelor cu titlu de cheltuieli de întreținere, din care s-a reținut că prima depunere a fost efectuată la data de 21.05.2009 pentru cheltuieli de întreținere pe care pârâta a dorit să le impute asupra perioadei octombrie-2008-februarie 2009.
Potrivit art. 1101 C.civ, “debitorul nu poate sili pe creditor a primi o parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar”, iar potrivit art. 1115 pct. 3 C.civ, una din condițiile de valabilitate a ofertei reale de plată este aceea ca oferta să fie făcută pentru toată suma exigibilă.
Deci, la momentul 21.05.2009 pârâta nu putea stinge prin plată, fără acordul creditorului, creanța acestuia reprezentând cheltuieli de întreținere aferentă lunilor octombrie 2008-februarie 2009, așa cum eronat a indicat, ci, aceasta trebuia să stingă întreaga suma scadentă până la acel moment, care cuprindea sumele strânse de la data de 13.07.2007, data la care pârâta devenise proprietarul apartamentului.
P. urmare, din punctul de vedere al atitudinii pârâtei de a recunoaște la data de 21.05.2009, ( și ulterior, prin depunerile efectuate la data de 03.02.2010, 09.09.2010) datoria fața de reclamantă, care la acel moment era cuprinsă din toate datoriile acumulate începând cu data de 13.07.2007, chiar dacă pârâta în mod eronat a arătat că stinge doar datoria aferentă lunilor octombrie 2008-februarie 2008, fapt imposibil fără acordul creditorului, face ca termenul de prescripție să se întrerupă și să curgă de la acel moment un alt termen de prescripție conform art. 16 alin. 1 lit. a) D. 167/1958.
D. urmare, instanța a respins excepția de prescripție a dreptului material la acțiune invocată de pârâtă raportat la pretențiile aferente perioadei iulie 2007-octombrie 2009.
P. urmare, și notarea privilegiului imobiliar pentru suma de 10.209,7 lei aferentă perioadei iulie 2007-august 2012 reprezentând cheltuieli de întreținere este întemeiată, raportat la prevederile art. 51 alin. 1 și 2 L. 230/2007.
Față de aceste considerente instanța a admis cererea principala astfel cum a fost formulată și precizată pentru pretențiile aferente perioadei octombrie 2009-octombrie 2012, în cuantum de 10.344,80 lei.
Împotriva soluției a declarat recurs pârâta S. I., invocând următoarele motive:
Solicită casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, considerând ca fiind incidente dispozițiile art.312 alin.3 teza II și ali.5 coroborat cu art.261 pct. 5 din codul de procedură civilă.
Se arată că instanța de fond a analizat doar excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis acțiunea principală fără a motiva această soluție.
Instanța nu a analizat acțiunea introductivă prin prisma motivării acesteia făcută de reclamantă și în baza înscrisurilor depuse în probațiune.
Deși constată că cererea principală vizează pretenții aferente perioadei octombrie 2009-octombrie 2012 asupra cărora părțile au opinii divergente, motivarea instanței cuprinde doar considerații asupra prescripției dreptului la acțiune pentru perioada iulie 2007-octombrie 2009, perioadă anterioară celei care formează obiectul cererii reclamantei. Recurenta arată că s-a apărat în sensul că a achitat toate cheltuielile de întreținere aferente perioadei octombrie 2009- octombrie 2012, în condițiile art.588 din codul de procedură civilă, hotărârea atacată nu cuprinde considerațiile pentru care a fost înlăturată apărarea. Mi mult, s-au contestat și penalitățile de întârziere însă instanța nu a analizat acest aspect, nici înscrisurile depuse de reclamantă în susținerea acțiunii.
În drept au fost invocat dispozițiile art.312, art.261 și art.304 și 312 din codul de procedură civilă.
Intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului.( f.18-19)
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, a actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul reține caracterul fondat al acestuia, pentru următoarele considerente:
Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care în circumstanțele concrete ale cauzei justiția a fost înfăptuită. Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției,
în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.
Printre pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil se numără și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.
După cum s-a arătat în doctrină, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă. Motivarea este de esența hotărârilor, reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție. Practica instanței supreme este orientată în acest sens, afirmând constant că inexistența motivării atrage casarea hotărârii, la fel și o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării.
Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza V. de Hurk c. Țările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în același sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).Cât privește, spre exemplu, cauza Albina c. România (hot. din 28 aprilie 2005, § 30), Curtea relevă că orice hotărâre judecătorească trebuie motivată, astfel încât judecătorul să răspundă tuturor argumentelor prezentate de părți. Această obligație este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hot. Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).Curtea apreciază că instanța nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluționarea cauzei, dar ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părții de un veritabil acces la justiție.
Raportându-ne la hotărârea atacată, se observă că instanța nu a motivat în niciun fel admiterea acțiunii introductive, nu a analizat nicio apărare a pârâtei cu privire la inexistența creanței pretinse, stingerea acestei creanțe, în conformitate cu dispozițiile art.588 din codul de procedură civilă, existența penalităților de întârziere, modul de calcul al acestora etc, deși s-au formulat astfel de apărări în cuprinsul întâmpinării, judecătorul fiind obligat să le analizeze conform art. 129 din codul de procedură civilă.
În raport de circumstanțele concrete ale cauzei, față de argumentele punctuale pertinente furnizate prin întâmpinare, față de conținutul amplu al înscrisurilor depuse în probațiune, hotărârea instanței de fond apare ca nemotivată și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
Raportat la toate aceste considerente, reținând că sunt numeroase problemele a căror dezlegare este necesară, Tribunalul, în temeiul art.261 pct.5 și art. 312 alin.61C.pr.civ. coroborate cu art.6 parag.1 din Convenție, va admite recursul declarat, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
În rejudecare, instanța de fond va proceda la soluționarea cauzei respectând regulile în materia motivării hotărârilor judecătorești, se va pronunța asupra temeiniciei acțiunii, analizând apărările recurentei pârâte vizând inexistența creanței, va analiza modul de calcul al penalităților de întârziere, contestat, de asemenea prin întâmpinare, va administra toate probele necesare și utile în vederea pronunțării unei soluții temeinice și legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta pârâtă S. I. împotriva sentinței civile nr._/2013, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr_ .
Casează sentința menționată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 15.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. M. M. B. N. F.
GREFIER
L. P.
RED. N.F./12.05.2014
dact. L.P./13.05.2014
2 exemplare
jud. fond L. S. P./Judecătoria B.
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 270/2012. Tribunalul BRAŞOV | Legea 10/2001. Sentința nr. 79/2014. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
