Fond funciar. Decizia nr. 183/2014. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 183/2014 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 19-02-2014 în dosarul nr. 183/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Complet specializat în soluționarea litigiilor de fond funciar
DECIZIA CIVILĂ NR. 183 /R
Ședința publică din data de 19 februarie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: C. R. - judecător
JUDECĂTOR: A. I.
JUDECĂTOR: M. I. I.
Grefier C. N.-D.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea soluționării recursului declarat de recurenții reclamanți D. O. G. și D. R. M., prin mandatar P. B.-L.-D. în contradictoriu cu intimata pârâtă C. L. F. de A. a L. F. F. împotriva sentinței civile nr. 605 pronunțată de Judecătoria F. la data de 12 februarie 2013 în dosar nr._ având ca obiect fond funciar.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 04.02.2014 când părțile prezente au pus concluzii conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, în conformitate cu dispozițiile art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 12.02.2014, iar apoi, din același motiv, pentru astăzi, 19.02.2014, când a decis următoarele:
TRIBUNALUL,
Constată că prin sentința civilă nr. 605/13.11.2012 pronunțată de Judecătoria F. în dosarul civil_ s-a admis în parte acțiunea civilă, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanții D. O.-Gheorge și D. R. M., prin mandatar P. B.-L.-D., în contradictoriu cu pârâta C. locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor F., reprezentată prin primar, a obligat pârâta C. locală pentru aplicarea legilor fondului funciar F. să efectueze demersurile necesare în vederea acordării de despăgubiri reclamanților pentru suprafața de 1,14 ha teren reconstituit prin Hotărârea nr. 494/2009, anexa 25, poziția 118, s-au respins cererile reclamanților privind punerea în posesie pe vechile amplasamente și stabilirea despăgubirilor prin prezenta hotărâre, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanți împotriva pârâtei C. județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor B., ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive în cursul judecății, s-a respins cererea reclamanților privind plata cheltuielilor de judecată, dispunându-se obligarea reclamanților să plătească pârâtei C. locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor F. suma de 750 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată și expertului C. G., domiciliat în mun. B., ., .. A, ., suma de 50 lei, cu titlu de diferență onorariu expert.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut următoarele:
Așa cum rezultă din înscrisurile aflate la filele 48-56 și 58 ale dos, la data de 13.09.2005, reclamanții au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, conform legii nr.18/1991, pentru terenul înscris în CF nr.1730 F., nr.top.2339/a, în calitate de moștenitori ai mamei lor, D. L., iar prin Hotărârea nr.494/17.12.2009 a Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Brașo, anexa 25, poziția 118 (fil.53, 55, 56 ale dos.), li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 1,14 ha teren.
Conform raportului de expertiză tehnică topografică, întocmit de expert C. G. (filele 75-84 ale dosarului), imobilul din litigiu, înscris în CF nr.1730 F., nr.top.2339/a, se suprapune pe cartierul de locuințe din mun. F. cunoscut sub denumirea „Florilor”, parțial pe străzile Garoafelor, Panseluțelor, Gladiolelor, Bujorului și pe un număr de cca. 20 de imobile pe care sunt edificate construcții, nefiind liber.
Față de concluziile expertizei, instanța a reținut că cererea formulată în principal de reclamanți nu poate fi admisă, întrucât terenul retrocedat nu este liber, și deci nu poate fi pus în posesie pe vechile amplasamente.
Referitor la cererea formulată în subsidiar, aceea de acordare a despăgubirilor pentru terenul reconstituit, instanța a reținut că, în cazul în care reconstituirea dreptului de proprietate nu se poate realiza pe fostele amplasamente, întrucât acestea sunt ocupate, atunci comisia locală de fond funciar trebuie să recurgă la procedura prevăzută de art.10 alin.1 din Regulament, potrivit căreia, în situațiile în care reconstituirea pe vechile amplasamente nu mai este posibilă, fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia li se va oferi un alt amplasament situat în aceeași localitate sau într-o altă localitate învecinată. Într-o astfel de ipoteză, oferta va trebui să fie trimisă persoanelor îndreptățite prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, iar termenul în care răspunsul la ofertă trebuie dat nu poate fi mai mare de 7 zile de la data primirii ofertei de teren pe alt amplasament. Dacă fostul proprietar sau moștenitorii acestuia nu acceptă amplasamentul oferit, comisia locală va trebui să formuleze o altă ofertă în termen de 30 de zile, dacă persoanele îndreptățite nu optează pentru despăgubiri.
În cauză, reclamanții și-au exprimat în mod cert opțiunea, fie pentru reconstituirea terenului pe vechiul amplasament sau pe unul apropiat, însă acest lucru nu este posibil datorită faptului că întreaga zonă unde este situat terenul constituie un cartier al Municipiului F., cu străzi și case, fie pentru acordarea de despăgubiri.
Astfel, instanța de fond a reținut că, dacă reconstituirea dreptului de proprietate nu se poate realiza în condițiile menționate și cu respectarea procedurii prevăzută de art.10 din Regulament, atunci se vor acorda despăgubiri pentru terenul neretrocedat, iar conform art. 41 alin.2 din Regulament, în cazul acordării de despăgubiri persoanele solicitante vor fi validate în anexa nr.23.
În cauză, prin raportul de expertiză tehnică nr._/27.12.2012 întocmit de expert P. I. (filele 94-112 ale dosarului), s-a stabilit că valoarea de piață a terenului din litigiu este de 321.630 euro, însă instanța a reținut că despăgubirile cuvenite reclamanților se vor acorda potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr.247/2005, unde la art.1 alin.3 se prevede că despăgubirile la care persoanele sunt îndreptățite în baza L. fondului funciar nr.18/1991, nr.1/2000 și nr.169/1997 se vor supune dispozițiilor privind acordarea despăgubirii din această lege, iar la cap. 5 din același titlu este reglementată procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, în cadrul căreia se stabilește și valoarea despăgubirilor.
Astfel, instanța a apreciat că reclamanții au dreptul la despăgubiri, și pentru aceasta comisia locală trebuie să facă demersurile necesare prevăzută de procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, iar valoarea acestora se va stabili pe baza raportului de evaluare care va conține cuantumul despăgubirilor, în limita cărora vor fi acordare titlurile de despăgubire.
Așa fiind, instanța a admis în parte acțiunea reclamanților, astfel cum a fost precizată, și a obligat pe pârâta C. locală pentru aplicarea legilor fondului funciar F. să efectueze demersurile necesare în vederea acordării de despăgubiri reclamanților pentru suprafața de 1,14 ha teren reconstituit prin Hotărârea nr. 494/2009, anexa 25, poziția 118, urmând să respingă cererile reclamanților privind punerea în posesie pe vechile amplasamente și stabilirea despăgubirilor prin prezenta hotărâre.
Instanța a respins și cererea reclamanților de plată a cheltuielilor de judecată, constând în costul celor două expertize tehnice întocmite, exceptând onorariul de avocat și contravaloarea deplasărilor la instanță, astfel cum aceștia au solicitat, întrucât cererile reclamanților pentru dovedirea cărora s-au întocmit lucrările de expertiză au fost respinse.
În baza art.274 Cod procedură civilă, a obligat pe reclamanți să plătească pârâtei C. locală pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor F. suma de 750 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat parțial ca urmare a admiterii doar în parte a acțiunii reclamanților.
De asemenea, constatând că reclamanții nu au achitat în întregime onorariul de expert pentru expertiza topografică, instanța a obligat pe reclamanți să plătească expertului C. G., suma de 50 lei, cu titlu de diferență onorariu expert pentru expertiza tehnică de identificare topografică, întrucât costul acesteia, conform decontului anexat lucrării, este de 1.650 lei, iar reclamanții au achitat doar suma de 1.600 lei (700 lei – avans și 900 lei - confirmată de expert conform notei telefonice).
Împotriva acestei soluții au declarat recurs reclamanții D. O. G. și D. R. M., prin mandatar P. B. L. D., solicitând instanței modificarea sentinței civile atacate și obligarea intimatei C. L. pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra terenurilor F. la restituirea suprafeței de 1,14 ha în echivalent teren intravilan, cu cheltuieli de judecată, atât la fond – contravaloarea expertizelor, cât și în recurs.
În motivarea recursului recurenții arată, că, referitor la primul motiv de recurs - obligarea intimatei C. L. pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra terenurilor F. la restituirea suprafeței de 1,14 ha în echivalent teren intravilan, art. 24 alin. 2 din Legea 18/1991 modificate de Legea 247/2005 prevede restituirea unei suprafețe de teren în echivalent, ori, atât timp cât legea a introdus termenul de echivalent, nu poate fi interpretat restrictiv doar cu privire la termenul suprafață, echivalența trebuind să existe sub toate aspectele, inclusiv al valorii.
Interpretarea instanței de fond, nu numai că este restrictivă și creează un prejudiciu cauzei deduse judecății prin interpretarea defectuoasă a legii, ci aduce atingere însăși dreptului de proprietate așa cum este el protejat prin art. 1 din Protocolul 1 CEDO și creează o disproporție privitoare la egalitatea cetățenilor prin faptul că în cauză, la momentul judecății, se constată o situație care nu mai permite punerea în posesie pe vechiul amplasament însă, în aplicarea legii, ține cont de situația de fapt de la momentul preluării abuzive, încălcându-se art. 16 din Constituție și art. 6 CEDO.
Instanța de fond nu a ținut cont de numărul de înregistrare al cererii formulate în temeiul Legii 18/1991, necontestat în instanță de reprezentantul intimatei C. L. F. – 19.03.1991 – nr. 549, ș, deși dosarul reclamanților era complet, cererile au fost soluționate preferențial, astfel că, după 20 de ani au fost puși în situația să formuleze cerere de chemare în judecată.
Referitor la cele două rapoarte de expertiză, instanța de fond a dispus în baza acestora, acestea fiind necesare și utile, identificând terenul sub toate aspectele ca fiind ocupat.
Privitor la al doilea motiv de recurs, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate, atât la fond, cât și în recurs, recurenții arată că, cele două expertize efectuate la fondul cauzei au fost dispuse de către instanța de fond, în baza lor constatând că terenul este ocupat, însă, a înțeles să nu țină cont de ele, încălcând dreptul la un proces echitabil.
Instanța de fond a acordat cheltuielile efectuate de pârâtă, pentru avocat, fără a ține cont de faptul că hotărârea guvernului interzice angajarea avocaților de către instituțiile publice care au consilier juridic, iar la cuvântul pe fond avocatul acesteia nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Faptul că la concluziile scrise s-a atașat o chitanță de avocat, fără a se fi discutat în ședință publică nu înseamnă că aceasta trebuie luată în considerare, mai mult când obiectul cauzei era obligarea pârâtei la soluționare, fiind constatată nesoluționarea cererii de restituire.
Recursul declarat nu a fost motivat în drept.
Intimata pârâtă C. L. pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra terenurilor F. a formulat și depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului promovat, menținerea sentinței civile atacate ca fiind legală și temeinică și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.
În drept intimata pârâtă a invocat dispozițiile art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă.
În recurs, pentru recurenții reclamanți s-a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
În ceea ce privește recursul declarat de reclamanți:
Potrivit art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă coroborat cu art. 316 Cod procedură civilă instanța de recurs nu poate discuta decât punctele deduse judecății prin petiția de apel, întrucât, orice alte puncte neaduse în apel rămân definitiv judecate între părți și nu mai pot fi puse din nou în discuție fără a știrbi un drept definitiv câștigat de celălalt litigant.
Astfel, o primă critică a recurenților reclamanți se referă la interpretarea instanței de fond a termenului echivalent restrânsă doar la suprafața de teren, nu și la valoarea acestuia, nu numai ca restrictivă dar și creează un prejudiciu cauzei deduse judecății prin interpretarea defectuoasă a legii, aducând atingere însăși dreptului de proprietate așa cum este el protejat prin art. 1 din Protocolul 1 CEDO și creează o disproporție privitoare la egalitatea cetățenilor prin faptul că în cauză, la momentul judecății, se constată o situație care nu mai permite punerea în posesie pe vechiul amplasament însă, în aplicarea legii, ține cont de situația de fapt de la momentul preluării abuzive, încălcându-se art. 16 din Constituție și art. 6 CEDO.
Critica recurenților este apreciată de instanța de recurs ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Art. 24 alin. 2 din Legea 18/1991 astfel cum a fost modificat prin Titlul IV art. 1 pct. 6 din Legea 247/2005 prevede clar că „ foștii proprietari vor fi compensați cu o suprafață de teren echivalentă în intravilan sau, în lipsă, în extravilan, acceptată de ei, iar, dacă nu mai există teren, se vor acorda despăgubiri”.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 18/1991, în forma legii de la data cererii autoarei recurenților reclamanți – conform înscrisurilor depuse în recurs – fila 23, până la data de 01.04.1991 terenurile din intravilan atribuite de cooperative membrilor cooperatori sau altor persoane îndreptățite pentru construcții de locuințe și anexe gospodărești, revin actualilor deținători, urmând ca foștii proprietari să fie compensați cu o suprafață echivalentă de teren intravilan sau extravilan, în imediata vecinătate.
Ori, din relațiile comunicate de C. L. de aplicare a L. F. F. F., coroborate cu concluziile expertizei topografice efectuată în cauză, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, rezultă că, vechiul amplasament al terenurilor autoarei recurenților reclamanți sunt ocupate și că, urmare a aplicării Legii fondului funciar, în localitate nu mai există terenuri disponibile.
Deoarece vechiul amplasament al terenurilor autoarei recurenților reclamanți nu mai este liber, proprietarii inițiali nu le pot obține în temeiul art. 37 din Legea nr. 18/1991 și nici nu sunt îndreptățiți la compensare cu suprafețe echivalente, conform art. 23 alin. 2 din aceeași lege.
Recurenții au mai susținut că nu au primit despăgubiri pentru terenurile deținute anterior, fapt necontestat de niciuna dintre părți și că, în speță, erau incidente dispozițiile art. 24 din Legea nr. 18/1991.
Prima susținere nu prezintă nici o relevanță, având în vedere soluția instanței de fond prin care a dispus obligarea intimatei la realizarea documentației în vederea acordării de despăgubiri reclamanților, iar textul invocat este inoperant în cauză, el referindu-se la grădinile intravilane atribuite de cooperative, ca loturi în folosință, altor persoane decât foștii proprietari.
Nu se poate reține interpretarea restrictivă a instanței de fond a termenului de echivalent, inclusiv temeiul de drept invocat ( însă neaplicabil în speță) specificând riguros termenul de suprafață de teren echivalentă, și nu doar termenul de reconstituire a dreptului de proprietate în echivalent, la care, în opinia reclamanților ar fi trebuit luat în considerare și echivalentul în bani.
De altfel, cererea recurenților reclamanți, de reconstituire a dreptului de proprietate a fost admisă, la data de 17.12.2009 fiind emisă Hotărârea 494 a Comisiei Județene de aplicare a legilor fondului funciar B., care la anexa 25 poziția 118 evidenția pe numele recurentului D. O. G. dreptul de proprietate al acestuia asupra suprafeței de teren de 1,14 ha.
Este adevărat că a trecut un timp îndelungat de la data la care s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza cererii formulate de autoarea recurenților reclamanți, și de către reclamanți în nume înșiși și că, potrivit dispozițiilor art.64 alin.(1) din Legea nr. 18/1991, în cazul în care comisia locală refuză înmânarea titlului de proprietate emis de comisia județeană sau punerea efectivă în posesie, persoana nemulțumită poate face plângere la instanță iar, potrivit dispozițiilor alin.(2) ale aceluiași articol, dacă instanța admite plângerea, primarul va fi obligat să execute de îndată înmânarea titlului de proprietate sau, după caz, punerea efectivă în posesie, sub sancțiunea condamnării la daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, anume stabilite de instanță.
În cauză, însă, astfel cum corect a reținut instanța de fond, despăgubirile cuvenite reclamanților se vor acorda potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr.247/2005, unde la art.1 alin.3 se prevede că despăgubirile la care persoanele sunt îndreptățite în baza L. fondului funciar nr.18/1991, nr.1/2000 și nr.169/1997 se vor supune dispozițiilor privind acordarea despăgubirii din această lege, iar la cap. 5 din același titlu este reglementată procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, în cadrul căreia se stabilește și valoarea despăgubirilor.
Este adevărat ca în situația în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala si Convenția Europeana a Drepturilor Omului aceasta din urma are prioritate, însa, în cauza de fata, nu exista astfel de neconcordante pentru a se obține masuri reparatorii specifice pentru terenul ce a aparținut autorilor.
Pe de alta parte, Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifica de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele sa fi ratificat Convenția.
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care accepta sa restituie bunurile pe care le-au preluat abuziv înainte ca ele sa ratifice Convenția.
Daca dispune de o mare libertate în aprecierea existentei unei probleme de interes public ce justifica anumite masuri, atunci când se afla în joc o chestiune de interes național, autoritățile publice trebuie sa reacționeze în timp util, într-o maniera corecta si cu cea mai mare coerenta.
Cu alte cuvinte, chiar daca prin Convenție nu se impune statelor obligația de a restitui bunurile preluate abuziv si cu atât mai puțin de a dispune de ele, atunci când însa a fost adoptata o soluție de către stat, în acest sens, ea trebuie implementata cu o claritate si coerenta rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridica pentru subiectul de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei soluții.
Legile fondului funciar așa cum au fost modificate si completate, precum si disp. Legii 247/2005, nu aduc atingere dreptului de proprietate garantat si ocrotit de art. 44 din Constituție întrucât proprietarii terenurilor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau moștenitorii acestora pot obține efectiv restituirea în natura a acestor imobile sau pot beneficia de masuri reparatorii prin echivalent.
Pe de alta parte, faptul ca legile fondului funciar si Legea 247/2005 prevăd obligativitatea parcurgerii unor proceduri administrative nu conduce la privarea persoanelor îndreptățite de dreptul de acces la justiție, întrucât împotriva deciziilor motivate emise în aceste proceduri, legea deschide calea plângerii în instanța.
În consecința, persoana îndreptățita are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate masurile care se iau în cadrul procedurii legilor fondului funciar, inclusiv in cea specifica evaluării, emiterii titlurilor de despăgubiri si plata/conversie.
În orice caz, in ceea ce privește procedura în fata autorităților centrale de stabilire si plată a despăgubirilor finale, titularii dreptului la despăgubiri, au alte mijloace prevăzute de lege si acces la justiție, pentru eficientizarea/accelerarea procedurii si punerea în executare a dreptului lor, iar nu formularea unei alte acțiuni în pretenții care sa se finalizeze cu o noua recunoaștere si o noua statuare asupra aceluiași drept la despăgubiri.
Relativ la al doilea motiv de recurs, raportat la cheltuielile de judecată acordate, instanța de fond în mod corect a respins cererea de obligarea a intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în contravaloarea expertizelor tehnice, acestea fiind solicitate d recurenții reclamanți, iar cererile reclamanților pentru dovedirea cărora s-au întocmit lucrările de expertiză au fost respinse.
Având în vedere că singura cerere de admis a recurenților reclamanți era aceea a faptului că sunt îndreptățiți la despăgubiri, nu s-a întemeiat pe concluziile expertizelor efectuate, nu se putea reține faptul că intimata pârâtă a căzut în pretenții relativ la onorariile expertizelor, ci doar față de cheltuielile efectuate cu onorarul de avocat sau deplasările acestuia, ori ale recurenților reclamanți, însă, aceste cheltuieli nu au fost solicitate la fondul cauzei, și de altfel, nici în recursul declarat ( cerere inadmisibilă direct în recurs).
Relativ la inadmisibilitatea acordării cheltuielilor de judecată suportate de intimata pârâtă, pentru reținerea majorității apărărilor formulate, și astfel a culpei procesuale a recurenților reclamanți, conform dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., datorată faptului că era interzisă angajarea unui avocat de C. L. de aplicare a legilor fondului funciar F., Tribunalul reține că OUG 26/2012 privind unele masuri de reducere a cheltuielilor publice si întărirea disciplinei financiare si de modificare si completare a unor acte normative. Ordonanța de urgenta nr. 26/2012 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 392 din 12 iunie 2012 prevede că:
Art. I (1) Autoritățile si instituțiile publice ale administrației publice centrale si locale, indiferent de modul de finanțare si subordonare, societățile naționale, companiile naționale si societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum si regiile autonome care au in structura organizatorica personal propriu de specialitate juridica nu pot achiziționa servicii juridice de consultanta, de asistenta si/sau de reprezentare.
(2) In situații temeinic justificate, in care activitățile juridice de consultanta, de asistenta si/sau de reprezentare necesare autorităților si instituțiilor publice prevăzute la alin.(1) nu se pot asigura de către personalul de specialitate juridica angajat in aceste entitatea, poți fi achiziționate servicii de aceasta natura, in condițiile legii, numai cu aprobare:
a) ordonatorilor principali de credite pentru autoritățile si instituțiile publice ale administrației publice centrale;
b) consiliilor locale, consiliilor județene sau Consiliului General al Municipiului București, după caz, pentru autoritățile si instituțiile publice ale administrației publice locale., astfel încât, actul normativ, în primul rând nu interzice acordarea cheltuielilor de judecată în cazul suportării și dovedirii acestora, iar în al doilea rând nu s-a invocat și/sau dovedit lipsa vreunui acord.
În ultimul rând, cheltuielile de judecată au fost solicitate la data de 08.10.2011 – fila 39 a dosarului_/2011, la cheltuieli nerenunțându-se în nicio formă, astfel încât contradictorialitatea a fost asigurată, recurenții reclamanți având posibilitatea opunerii la această solicitare, dreptul la apărare fiindu-le protejat tocmai prin posibilitatea atacării acestora prin prezenta cale de atac declarată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții D. O. G. și D. R. M. prin mandatar P. B. L. D. împotriva sentinței civile nr. 605/13.11.2012 pronunțată de Judecătoria F. în dosarul civil_ pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 19 februarie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. A. I. pt. M. I. I. aflată
în concediu semnează
vicepreședintele instanței
S. L. E.
Grefier,
pentru C. N.-D. aflată în concediu
semnează înlocuitor grefier șef secție
D. A.
Red. AI /11.07.2014
Tehnored. CND/11.07.2014
- 2 ex -
Jud fond – M. M. T.
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 72/2014. Tribunalul BRAŞOV | Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 93/2014.... → |
|---|
