Legea 10/2001. Decizia nr. 504/2014. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 504/2014 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 22-05-2014 în dosarul nr. 504/2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ DECIZIE Nr. 504/R/2014
Ședința publică de la 22 Mai 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: C. F. – judecător
JUDECĂTOR: S. N.
JUDECĂTOR: D. O. P.
Grefier: V. D.
Pe rol fiind judecarea cererii de recurs formulată de recurentul pârât S. R. prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală Regională a Finanțelor P. B., prin rep. legal în contradictoriu cu intimata reclamantă J. M. M., împotriva sentinței civile nr. 1976/21.02.2014 a Judecătoriei B. pronunțată în dosarul civil nr._, având ca obiect Legea 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă reprezentantul convențional al intimatei reclamante J. M. M., avocat S. H.-V., lipsă fiind recurentul pârât S. R. prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală Regională a Finanțelor P. B..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Cercetând actele și lucrările dosarului, instanța constată că dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare a întâmpinării către recurentă s-a restituit la dosar, la data de 10.04.2014.
Instanța constată că prin cererea de recurs nu s-au solicitat probe noi .
Nemaifiind chestiuni prealabile de invocat instanța acordă cuvântul în probațíune.
Reprezentantul convențional al intimatei reclamante J. M. M. arată că nu are de solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
În conformitate cu dispozițiile art. 150 Cod procedură civilă, instanța declară închise dezbaterile și acordă cuvântul asupra cererii de recurs .
Reprezentantul convențional al intimatei reclamante J. M. M. solicită respingerea cererii de recurs formulată de recurentul pârât S. R. prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală Regională a Finanțelor P. B. și menținerea ca legală și temeinică a Sentinței civile nr.1976/2014 pronunțată de Judecătoria B., fără cheltuieli de judecată în recurs.
Reprezentantul convențional al intimatei reclamante învederează instanței faptul că în conținutul contractului de vânzare – cumpărare nr._/1999 având ca obiect imobilul situat în mun.B., ..6, calitatea de vânzător aparține Statului R. și nu UAT B. motiv pentru care apreciază că se justifică prezența în cauză a Statului R..
Cu privire la fondul cauzei reprezentantul convențional al intimatei reclamante arată că potrivit Sentinței civile nr.7496/2001 s-a reținut reaua credință a . contractului de vânzare – cumpărare nr._/1999, iar în apel această sentință a fost schimbată prin Decizia civilă nr.324/A din 02.04.2002 a Tribunalului B..
Reprezentantul convențional al intimatei reclamante arată că susținerile recurentului pârât potrivit conform cărora reclamanta nu a făcut dovada faptului că îi sunt aplicabile prevederile art.50 indice 1 din Legea 10/2001 sunt eronate, aceste dispoziții sunt incidente cauzei și datorită faptului că reclamanta se regăsește exact în situația proprietarului al cărui contract de vânzare cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, această situație juridică, contrar solicitărilor pârâtului, neputând face obiectul unei reevaluări pe cale judecătorească.
Față de cele expuse pe larg în întâmpinare reprezentantul convențional al intimatei reclamante solicită respingerea cererii de recurs, fără cheltuieli de judecată.
Față de actele și lucrările dosarului instanța rămâne în pronunțare.
TRIBUNALUL,
Asupra recursului civil de față:
Constată că prin sentința civilă nr. 1976/21.02.2014 a Judecătoriei B. a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta J. M. –M. în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., și în consecință a fost obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 51.577 lei (echivalentul a 11.803 euro), cu titlu de preț de piață al imobilului obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr._/16.09.1999, încheiat între reclamanta J. M.-M. și S. R., prin .., în baza Legii nr. 112/1995; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2058 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut în esență că, în fapt, prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/16.09.1999, reclamanta a dobândit de la pârât, în baza Legii nr. 112/1995, imobilul apartament situat în mun.B., ..6, jud.B., cu o suprafață utilă de 27,85 mp, constând în: una cameră, bucătărie, wc, pivniță 2 mp, pentru un preț de 17.750.533 lei vechi, precum și că, prin sentința civilă nr. 241/S/28.04.2000 a Tribunalului B., s-a constatat că titlul în baza căruia imobilul situat în mun. B., .. 6, jud. B., înscris în c.f._, nr.top. 6547/1/3, a fost naționalizat, nu este valabil, s-a dispus rectificarea c.f. în sensul radierii Statului R. și a înscrierii dreptului de proprietate al succesorilor în drept ai foștilor proprietari tabulari și a fost obligat S. R. la lăsarea în deplină proprietate și posesie acestora.
A mai reținut că, prin sentința civilă nr.7496/15.06.2001 a Judecătoriei B., irevocabilă prin decizia civilă nr. 324/A/02.04.2002 a Tribunalului B., s-a stabilit valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr._/16.09.1999, titlul de proprietate al reclamantei cauzei, iar ulterior, prin sentința civilă nr._/20.09.2002 a Judecătoriei B., irevocabilă prin decizia civilă nr. 24/R/16.01.2006 a Curții de Apel B., s-a admis acțiunea în revendicare formulată de moștenitorii foștilor proprietari tabulari ai imobilului în cauză, reclamanta prezentei cauze fiind obligată la lăsarea acestora în deplină proprietate și posesie a apartamentului pe care îl ocupa din imobilul situat în B., ..6, jud. B., înscris în c.f._, nr. top. 6547/1/3.
Lipsită de apartament, reclamanta a promovat prezentul demers judiciar pentru recuperarea prețului de piață al apartamentului în cauză, valoarea acestuia fiind stabilită la suma de 51.577 lei, echivalentul a 11.803 euro, potrivit raportului de expertiză întocmit de expert V. V. I., expert specialitatea construcții.
În drept, instanța a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 50 ind.1 din Legea nr. 10 /2001, potrivit cărora “Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”, valoarea despăgubirilor stabilindu-se prin expertiză.
Așadar, contrar susținerilor pârâtului S. R., dispozițiile speciale pre-citate în cauză sunt aplicabile soluționării cauzei, iar nu cele indicate de pârât, privind dispozițiile de drept comun ale răspunderii contractuale în condiții de evicțiune, prevederile legii speciale aplicându-se cu prioritate conform principiului „ specialia generalibus derogant”.
De altfel, dispozițiile anterior menționate sunt incidente cauzei și datorită faptului că reclamanta se regăsește exact în situația proprietarului al cărui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (potrivit celor stabilite cu titlu irevocabil prin sentința civilă nr.7496/15.06.2001 a Judecătoriei B., astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr.324/A/02.04.2002), a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, această situație juridică, contrar solicitării pârâtului, neputând face obiectul unei reevaluări pe cale judecătorească, întrucât s-ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil, drept garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană și care trebuie interpretat prin prisma preeminenței dreptului ce are care ca element fundamental principiul securității raporturilor juridice, care presupune, între altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești nu mai pot fi repuse în discuție in cazul altor litigii ulterioare.
Instanța a reținut de asemenea că, față de împrejurarea că titlul reclamantei, constatat valid (așadar încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, prin reținerea bunei-credințe a cumpărătorului) a fost desființat ulterior, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, aceasta are dreptul la restituirea prețului achitat, stabilit prin expertiză, conform standardelor internaționale de evaluare, la cuantumul de 51.577 lei, echivalentul a 11.803 euro, obligația de restituire incumbând pârâtului, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. 2 ind. 1 din Legea nr.10/2001.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul.
În dezvoltarea motivelor de recurs, acesta a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere că nu a participat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr._/1999, părți în contract fiind reclamanta și S. R. prin .., astfel că recurentul are calitatea de terț față de acest raport juridic, fiind incidente prevederile art. 223 și 224 din Codul civil.
A mai arătat că a solicitat instanței de fond să constate că imobilul se află pe teritoriul administrativ al Municipiului B., făcând parte din domeniul privat al acestuia, astfel că acesta are calitate procesuală pasivă, iar restituire sumei de bani achitate ca preț al acestuia nu poate fi făcută decât în baza răspunderii contractuale, garanția pentru evicțiune fiind în sarcina vânzătorului, în condițiile Codului civil.
În continuare, recurentul a susținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 33 din H.G. nr. 20/1996 republicată, cu referire la unitățile specializate în vânzarea locuințelor, arătând că faptul că la dispoziția Ministerului Finanțelor P. s-a constituit fondul extrabugetar prevăzut de art. 13 alin. 6 din legea nr. 112/1995 nu o îndreptățește pe reclamantă să acționeze împotriva Statului R., întrucât nu are nici un raport juridic cu acesta, plata prețului apartamentului efectuându-se prin .., care a avut calitatea de vânzător și căruia îi revine obligația de a face dovada că suma încasată cu titlul de preț a fost virată în contul fondului extrabugetar menționat.
A mai arătat recurentul că, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, bunul în litigiu aparține domeniului privat al Municipiului B..
În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a acordat preferință titlului deținut de proprietarii tabulari față de titlul deținut de reclamantă, care a dobândit de la un neproprietar, iar prin sentința civilă nr. 7496/2001 s-a reținut reaua-credință a .. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului, acest act fiind anulat.
A mai arătat că instanța de fond a reținut în mod greșit buna-credință a reclamantei la dobândirea imobilului, având în vedere că, așa cum rezultă din probele administrate în cauză, părțile contractante cunoșteau faptul că apartamentul avea situația juridică nereglementată, întrucât acesta nu a ieșit din patrimoniul proprietarilor tabulari, și în consecință reclamanta a cunoscut riscul evicțiunii, cumpărând pe propria răspundere.
Recurentul a arătat de asemenea că, în baza rolului activ, instanța de fond trebuia să verifice dacă încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, atrăgând aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, precum și că, prin modificarea acestui act normativ prin Legea nr. 1/2009, scopul legiuitorului a fost acela de a acorda despăgubiri egale cu valoarea de circulație a imobilului numai acelor cumpărători ale căror contracte au fost încheiate cu respectarea legii și la valoarea stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
În continuare, pârâtul a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 129 alin. 5 C.pr.civ., potrivit cu care judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.
În acest sens, a arătat că se impune atașarea dosarului în care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, care conține elemente esențiale referitoare la conduita reclamantei la încheierea acestui contract, reaua-credință a cumpărătorului fiind de natură a atrage inaplicabilitatea Legii nr. 1/2009, având în vedere condițiile generale ale răspunderi pentru evicțiune, între care și aceea ca tulburarea de drept să nu fi fost cunoscută de cumpărător la data încheierii contractului.
Recurentul a mai arătat că, în condițiile în care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, nu se poate vorbi despre un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv o valoare patrimonială cu privire la care să existe o speranță legitimă, și de asemenea, în continuare, a citat partea introductivă a Capitolului I al H.G. nr. 250/2007, pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, susținând în esență că prevederile art. 50 ind. 1 din acest act normativ sunt de strictă interpretare și stipulează în mod expres condițiile care trebuie îndeplinite pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață a imobilului, reclamanta nefăcând dovada că acestea îi sunt aplicabile.
A arătat de asemenea că răspunderea pentru evicțiune operează numai atunci când cumpărătorul nu a cunoscut cauza evicțiunii la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv când acesta a fost de bună-credință și a avut convingerea că încheie actul cu adevăratul proprietar.
În ceea ce privește valoarea imobilului în cauză, recurentul-pârât a arătat că a formulat obiecțiuni cu privire la valoarea de piață a imobilului, însă acestea nu au fost luate în considerare, deși s-a susținut că valoarea obținută prin abordarea metodei prin comparație este greșită, întrucât comparabilele utilizate nu sunt relevante, expertul omițând să se raporteze la valoarea tranzacțiilor efectuate în zonă.
În acest sens, a arătat că, la vânzarea unui imobil, agenția imobiliară are obligația de a prezenta cumpărătorului valoarea ultimelor tranzacții imobiliare încheiate în zona în care se află imobilul în discuție, astfel că, prin analogie, se poate aprecia că expertul avea obligația de a prezenta astfel de informații, pentru ca părțile și instanța să aibă o reprezentare cât mai exactă a valorii reale.
A mai arătat că din analiza fotografiilor anexate raportului de expertiză rezultă că imobilul se află în stare avansată de degradare, astfel că valoarea stabilită este nejustificată și nu concordă cu realitatea.
Referitor la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, pârâtul a arătat că nu se află în culpă procesuală, având în vedere că citarea sa în cauză a fost determinată de prevederile legale, chiar dacă factorul generator al promovării acțiunii și administrării probelor nu incumbă acestuia.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului și arătând în esență că pârâtul are calitate procesuală pasivă, răspunderea pentru evicțiune neputând reveni decât vânzătorului, iar nu mandatarului acestuia.
În ceea ce privește fondul cauzei, intimata a arătat că recurentul ignoră faptul că sentința civilă prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost schimbată în apel, prin decizia nr. 324/A/2.04.2002 a Tribunalului B., prin care s-a constatat că cumpărătoarea a fost de bună-credință la încheierea actului, dreptul de proprietate fiind pierdut ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare prin compararea titlurilor, astfel că este îndeplinită condiția ca dobânditorul să nu fi cunoscut pericolul evicțiunii.
A mai arătat că instanța de fond a reținut în mod corect incidența prevederilor art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că reclamanta se găsește exact în situația proprietarului al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost desființat prin hotărâre judecătorească, iar această situație juridică nu poate face obiectul unei reevaluări.
În ceea ce privește valoarea stabilită prin expertiză, intimata a solicitat înlăturarea criticilor formulate de recurent, având în vedere că acesta nu aduce nici un fel de argumente obiective.
Analizând sentința Judecătoriei B. în raport cu probele dosarului și cu motivele de recurs, Tribunalul constată că acesta este neîntemeiat.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, reiterată de pârât, Tribunalul reține că, prin încheierea de ședință din data de 26.09.2012, instanța de fond a respins această excepție, având în vedere că pârâtul a figurat ca parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanta.
Această soluție asupra excepției este corectă, ținând seama că, la pct. 1 din acest contract, se menționează în mod expres că actul se încheie între S. R., prin .., în calitate de vânzător, și J. M. M., în calitate de cumpărător, această modalitate de reprezentare a vânzătorului avându-și temeiul legal în prevederile art. 33 alin. 1 din H.G. nr. 20/1996 republicată, text de lege potrivit cu care vânzarea apartamentelor în condițiile Legii nr. 112/1995 se face de către societățile comerciale și/sau unitățile specializate în vânzarea locuințelor sau care administrează locuințele, existente la data intrării în vigoare a legii.
În consecință, susținerile pârâtului în sensul că în calitate de vânzător a figurat în act .. sunt lipsite de temei, acesta având calitatea de vânzător și fiind reprezentat prin mandatarul său anume desemnat de lege în scopul încheierii acesteia categorii de acte juridice.
Nu mai puțin, nu se poate reține că imobilul înstrăinat ar fi fost proprietatea unității administrativ-teritoriale, având în vedere că, prin efectul Legii nr. 112/1995, imobilele ce intră sub incidența acestei legi au trecut, la exprimarea opțiunii de cumpărare de către chiriași, din proprietatea Statului, în nume propriu, în proprietatea celor care îndeplineau condițiile pentru cumpărare, având în vedere că acest imobile au fost preluate prin naționalizare sau prin alte modalități prin care proprietatea a fost transferată direct în patrimoniul Statului, ca subiect de drepturi și obligații civile, iar nu a altor persoane juridice.
P. urmare, aceste imobile nu puteau fi înstrăinate de o altă persoană decât proprietarul, care, în speță, a fost S. R..
Instanța va înlătura de asemenea susținerile potrivit cărora recurentul ar avea calitatea de terț față de actul juridic prin care reclamanta a dobândit imobilul în discuția, având în vedere că, așa cum a reținut și instanța de fond, acesta a avut calitatea de parte contractantă, iar unitatea specializată .. a acționat în calitate de mandatar, această calitate fiindu-i conferită de lege, iar nu în nume propriu.
În condițiile în care răspunderea pentru evicțiune revine vânzătorului, iar pârâtul are această calitate de drept material, rezultă că este îndeplinită condiția identității dintre debitorul obligației invocate de reclamantă și persoana celui chemat în judecată, excepția reiterată de recurent fiind nefondată.
În ceea ce privește motivele de recurs care vizează fondul cauzei, instanța constată că recurentul invocă dispozițiile sentinței civile nr. 7496/15.06.2001 a Judecătoriei B., în susținerea faptului că reclamanta ar fi fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce ar exclude aplicarea prevederilor art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată.
P. sentința menționată a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanții B. S., P. I. și Timler Helmut E. în contradictoriu cu pârâții Municipiul B. prin Primar, .. și J. M. M., și în consecință s-a constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr._/1999 încheiat între .. și J. M. M., cu privire la apartamentul situat în B., .. 6.
Recurentul-pârât ignoră dispozițiile deciziei civile nr. 324/A/2002 a Tribunalului B., prin care au fost admise apelurile declarate de pârâți împotriva acestei sentințe, care a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanți.
În considerentele acestei decizii s-a reținut în mod expres că pârâta J. M. M. este cumpărător de bună credință al imobilului în litigiu, fiind incidentă teza finală a art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001; totodată, instanța a apreciat că actul de vânzare-cumpărare ataca este valabil.
După cum reiese din hotărârile judecătorești depuse la dosar, reclamanta din cauza de față a pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentului cumpărat în condițiile Legii nr. 112/1995 în urma admiterii unei acțiuni în revendicare prin compararea titlurilor, iar nu în urma constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce o pune în situația cumpărătorului evins, care nu a cunoscut cauza evicțiunii la momentul încheierii actului și este astfel îndreptățit să beneficieze de despăgubiri în condițiile legii.
Instanța nu poate primi susținerile recurentului, în sensul că instanța de fond ar fi fost datoare să verifice dacă încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu bună-credință, având în vedere că acest aspect a fost deja stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nefiind posibilă stabilirea unei stări de fapt sau de drept contrarie celei reținute prin hotărârea menționată.
În consecință, atașarea dosarului în care s-au pronunțat hotărârile arătate mai sus nu îndeplinește condițiile referitoare la utilitatea probei, iar instanța de fond nu avea a face aplicarea prevederilor art. 129 alin. 5 C.pr.civ. sub acest aspect.
Referitor la evocarea chestiunilor privind neîndeplinirea condițiilor de despăgubire, sub aspectul inexistenței unui bun, în înțelesul art. 1 par. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța constată că această cerință este îndeplinită, reclamanta fiind, anterior evicțiunii, titulara unui drept cu conținut patrimonial, dobândit printr-un contract a cărui valabilitate a fost constatată pe cale judecătorească, și de care a fost lipsită, astfel că se impune acordarea compensației prevăzute de legislația internă, fiind îndeplinite condițiile referitoare la încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată.
Tribunalul constată de asemenea că sunt neîntemeiate motivele de recurs referitoare la valoarea imobilului, stabilită pe calea expertizei judiciare, având în vedere că recurentul nu aduce acestei lucrări critici de ordin tehnic, științific, referitoare la modul de calcul sau la eventuale încălcări ale reglementărilor legale în această materie, ci relevă nemulțumirile sale de ordin subiectiv, susținând că valoarea stabilită de expert „nu corespunde realității”, însă fără a se întemeia pe vreo probă cu egală valoare științifică.
Este lipsită de temei susținerea potrivit căreia expertul era dator să prezinte instanței și părților valoarea unor tranzacții cu privire la imobile situate în aceeași zonă, în condițiile în care legea menționează expres care este metoda de evaluare care se utilizează în cauze de această natură, respectiv evaluarea potrivit standardelor internaționale.
Se constată de asemenea că expertul a ținut seama de starea de degradare și uzură a imobilului, valoarea de 51.577 lei (echivalentul a 11.803 euro) pentru o garsonieră fiind modică și neputând fi apreciată drept nejustificată.
În fine, în ceea ce privește dispoziția referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, se constată că instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ., întrucât pârâtul a căzut în pretenții, iar acesta avea posibilitatea de a înlătura aplicarea acestui text de lege, recunoscând pretențiile reclamantei la prima zi de înfățișare, în condițiile art. 275 C.pr.civ., chiar dacă legea este cea care stabilește cadrul procesual sub aspectul părților în cauze de această natură.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Tribunalul urmează a respinge recursul declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., prin D.G.R.F.P. B., împotriva sentinței civile nr. 1976/21.02.2014 a Judecătoriei B., care va fi menținută.
Față de poziția procesuală exprimată de intimata-reclamantă, prin reprezentant convențional, instanța va lua act că aceasta nu solicită cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., prin D.G.R.F.P. B., împotriva sentinței civile nr. 1976/21.02.2014 a Judecătoriei B., pe care o menține.
Ia act că intimata-reclamantă J. M. M. nu solicită cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22 mai 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. F. S. N. D. O. P.
Grefier,
V. D.
Redactat/CF/6.06.2014
Tehnoredactat/V.D.10.06.2014/2 ex
Jud fond A. E. T.
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 429/2014.... | Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 421/2014.... → |
|---|
