Obligaţie de a face. Decizia nr. 216/2014. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 216/2014 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 03-03-2014 în dosarul nr. 216/2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.216/R DOSAR NR._
Ședința publică din data de 03 martie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE – R. C. -JUDECĂTOR
JUDECĂTOR - S. N.
JUDECĂTOR - A. G.
GREFIER - C. L.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulată de recurenta – pârâtă Compania Națională de Căi Ferate C. – SA – prin reprezentant legal în contradictoriu cu intimatul reclamant F. L. împotriva sentinței civile nr._ pronunțată la data de 21.10.2013 de Judecătoria B. în dosarul civil nr._ având ca obiect „obligația a face”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic M. C. pentru recurenta – pârâtă Compania Națională de Căi Ferate C. – SA și av.Plaru D. în substituire av.P. C. pentru intimatul reclamant F. L..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Se constată depus la dosar prin serviciul registratură al instanței întâmpinare formulată de către intimatul reclamant F. L. în două exemplare la care se află atașată împuternicirea avocațială a av.P. C..
Instanța procedează la comunicarea întâmpinării către recurenta – pârâtă Compania Națională de Căi Ferate C. – SA.
Reprezentanta recurentei – pârâte Compania Națională de Căi Ferate C. – SA depune la dosarul cauzei dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2274 ron și a timbrului judiciar în valoare de 5 ron și delegație de reprezentare.
Reprezentantul convențional al intimatului reclamant, av.O. D. depune la dosarul cauzei împuternicire avocațială în substituirea av.P. C..
Întrebate fiind, părțile prezente în instanță învederează instanței că nu au alte cereri de formulat și nici probe noi de administrat în cauză.
Nemaifiind cereri de formulat și excepții de invocat în baza art.150 Cod procedură civilă, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra fondului cauzei.
Reprezentanta recurentei – pârâte Compania Națională de Căi Ferate C. – SA, având cuvântul, solicită instanței admiterea recursului așa cum a fost formulat, în sensul modificării sentinței civile pronunțată de instanța de fond și pe cale de consecință, respingerea cererii ca fiind neîntemeiată. Motivul recursului este prevăzut de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă. Apreciază că, au fost încălcate dispozițiile Legii nr.244/2011 care modifică Legea nr.85/1992. Sentința dată de instanța de fond a fost dată cu încălcarea legii, ca fiind nelegală și netemeinică, primul motiv fiind că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că cererea reclamantului nu a fost aprobată de Consiliul de Administrație al societății. Mai mult decât atât, s-a stabilit ca moment a procedurii de vânzare a imobilului data înregistrării cererii de cumpărare a imobilului la societatea recurentă și fără să țină cont de faptul că nu a fost acceptată oferta de cumpărare a acestei cereri. Prețul stabilit este derizoriu, a fost omologat în mod greșit în suplimentul la raportul de expertiză care stabilește un preț de 4116,57 ron, În opinia recurentei un preț corect ar fi fost cel stabilit prin raportul inițial de expertiză de 10.400 euro. Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului. Cu cheltuieli de judecată privind taxele judiciare.
Reprezentantul convențional al intimatului reclamant F. L., având cuvântul, solicită instanței respingerea recursului având în vedere că Legea nr.85/1992 face vorbire la imobilele care vor fi vândute ceea ce instituie o obligație și nu o facultate a unității deținătoare a bunului. Arată de asemenea, că dispozițiile legii de mai sus sunt imperative și obligă pârâta să procedeze la vinderea acestor imobile, la prețul în vigoare la data începerii procedurii de vânzare, expertul a stabilit corect prețul astfel cum s-a solicitat. Fără cheltuieli de judecată.
Față de actele și lucrările dosarului instanța rămâne în pronunțare asupra recursului dedus judecății.
TRIBUNALUL:
Constată că prin sentința civilă_/21.10.2013 a Judecătoriei B. a fost admisă acțiunea formulată de către reclamantul F. L. în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Căi Ferate C. SA; a fost obligată pârâta să încheie cu reclamantul contract de vânzare cumpărare privind imobilul situat în B., .. 20M, ., la prețul de 4.116,57 lei; astfel cum s-a stabilit prin suplimentul la raportul de expertiză judiciară nr._/29.03.2013 întocmit de către expertul Climovici L., în caz contrar prezenta hotărâre să țină loc de contract de vânzare cumpărare; a fost obligată pârâta la plata sumei de 2.403 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunța această sentință,prima instanță a reținut următoarele:
Reclamantul F. L. este titularul contractului de închiriere nr. 4204/17.07.2006 încheiat cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ C. S.A- REGIONALA C. B. (file 37-42) – contract ce a fost prelungit de mai multe ori, ultima dată pentru o perioadă de 2 ani, între 01.06._13 - pentru spațiul situat în B., .. 20M, ., jud. B..
Potrivit înscrisului aflat la fila 34 din dosar, reclamantul a solicitat pârâtei la data de 02.03.2007 aprobarea vânzării cumpărării imobilului mai sus descris, imobil deținut cu titlu de chiriaș în baza contractului de închiriere nr. 4204.
În condițiile în care reclamantul deține cu titlu de chiriaș un imobil aflat în proprietatea pârâtei, imobil construit din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, astfel cum acestea au fost denumite prin legea nr. 85/1992, acesta este îndreptățit să solicite cumpărarea acestei locuințe în temeiul art. 7 din legea nr. 85/1992, potrivit cu care aceste locuințe „… vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului lege nr. 61/1990 și ale acestei legi.”
În condițiile în care reclamantul-titular al contractului de închiriere și-a manifestat intenția de cumpăra, în sarcina pârâtei s-a născut obligația de a vinde. Din actele depuse la dosar, prima instanță a constatat că reclamantul folosește cu titlu de chiriaș, în baza unui contract de închiriere valabil încheiat, o locuință care nu este inclusă în categoria celor de intervenție și care este aflată într-un imobil construit din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, acest aspect nefiind contestat de către pârâtă prin întâmpinarea formulată.
Cu privire la aceste condiții care trebuie îndeplinite de către chiriașii care solicită cumpărarea unui imobil construit din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, instanța de fond a reținut că s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție cu ocazia soluționării recursului în interesul legii prin decizia nr. 5/2008.
În consecință, prima instanța a constatat că reclamantul este titularul unui contract de închiriere asupra unei locuințe construită din fondurile unităților economice sau bugetare de stat și se bucură de dreptul de a cumpăra această locuință astfel cum prevede art. 7 din legea nr. 85/1992. Legea nu stabilește un anumit moment până la care chiriașul trebuie să-și manifeste intenția de a cumpăra, singurele condiții ce trebuie îndeplinite de acesta fiind cele legate de calitatea sa de chiriaș asupra unei locuințe construite din fondurile unităților economice de stat și care nu este inclusă în categoria locuințelor de intervenție. Pentru aceste motive instanța de fond a apreciat că nu pot reține susținerile pârâtei din întâmpinarea formulată, potrivit cu care cererea formulată de către reclamant ar fi prematură și, în consecință, le-a respins.
Față de cele de mai sus, prima instanța a apreciat ca nejustificat refuzul pârâtei de a încheia cu reclamantul contractul de vânzare cumpărare asupra imobilului situat în B., .. 20M, ., jud. B..
În ceea ce privește prețul la care urmează a fi vândut acest imobil, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. II din legea nr. 244/2011, potrivit cu care „ Locuințele ce fac obiectul Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru care la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt în curs de derulare procedurile de vânzare, se vând la prețul stabilit de reglementările în vigoare la data începerii procedurii de vânzare.”
Momentul începerii procedurii vânzării este momentul la care reclamantul și-a manifestat intenția de a cumpăra acest imobil, respectiv la data de 02.03.2007, când a fost înregistrată la pârâtă cererea sa de cumpărare.
P. raportul de expertiză efectuat în cauză s-a stabilit că prețul de vânzare al imobilului la data de 02.03.2007 - data la care reclamantul și-a manifestat intenția de cumpărare – și actualizat la data de 15.03.2013, conform art. 7 alin.4 din legea nr. 85/1992, era de 4.116,57 RON.
Pentru aceste motive, instanța de fond a apreciat acțiunea formulată de către reclamanți ca fiind întemeiată iar în temeiul art.274 Cod procedură civilă, s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 2.403 lei cu titlu de cheltuieli de judecată avansate în cauză de reclamant.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs în termen legal pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ C. S.A- REGIONALA C. B., solicitând modificarea sentinței recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a învederat că instanța a obligat-o la încheierea contractului de vânzare cumpărare fără să țină cont de faptul că reclamantului nu i-a fost aprobată cererea de cumpărare de către Consiliul de Administrație al CNCF C. SA.
Totodată, prețul stabilit pentru imobilul în litigiu este derizoriu iar instanța de fond în mod greșit a omologat raportul de expertiză efectuat în cauză întrucât evaluarea imobilului ce face obiectul cauzei trebuia efectuată potrivit dispozițiilor Legii 244/5.12.2011, care modifică art. 16 din Legea 85/1992 cu privire la vânzarea de locuințe construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat.
Acest act normativ modifică art. 16 din legea 85/1992 cu privire la valoarea de vânzare a locuințelor. Potrivit noilor prevederi, valoarea de vânzare a locuinței se calculează raportat la prețul pieței de către un expert autorizat, în condițiile legii.
Cererea de chemare în judecată nu a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii 244/2011, astfel că expertul trebuia să ia ca bază legală de calcul a prețului de vânzare Legea 85/1992 modificată prin Legea 244/2011.
În drept au fost invocate prevederile art. 299 și urm. art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 2 cod procedură civilă și Legea 244/2011.
Cererea de recurs a fost legal timbrată.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare la recurs, solicitând respingerea recursului ca nefundat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată (f.12-13).
În motivare, a arătat că odată cererea de cumpărare formulată, unitatea deținătoare nu are un drept de opțiune în privința vânzării imobilelor ocupate de către chiriași iar L. nr.244/2011 precizează în mod expres în cuprinsul art.II faptul că imobilele pentru care sunt în derulare procedurile de vânzare, se vând la prețul stabilit de reglementările în vigoare la data începerii procedurii de vânzare.
În drept, au fost invocate prevederile art.115 Cod pr. civ., L. nr.85/1992, Decretul Lege 61/1990.
În recurs, nu s-au administrat probe noi.
Analizând sentința recurată raportat la criticile formulate și înscrisurile depuse la dosar în cadrul procesului de fond, tribunalul reține că recursul nu este întemeiat.
Astfel, intimatul reclamant a adresat recurentei pârâtă în data de 26.02.2007 o cerere de cumpărare a locuinței pe care o deținea în baza contractului de închiriere încheiat cu aceasta însă i s-a comunicat că vânzarea locuinței nu este posibilă deoarece Consiliul de Administrație al CNCF C. SA nu și-a dat acordul în acest sens.
Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi iar în conformitate cu alin. 2 al aceluiași articol vor fi vândute la cerere, în condițiile prevederilor alin. 1 și cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. 3, titularilor de contracte de închiriere și locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut regiilor autonome, instituțiilor și societăților cu capital de stat, mixt sau privat, care și-au încetat existența după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unități economice sau bugetare de stat.
Din conținutul acestor norme legale rezultă deci că, prin reglementarea obligativității vânzării imobilelor ce intră sub incidența lor, se instituie o limitare a principiului autonomiei de voință a părților, consacrat de art. 969 alin. 1 din Codul civil, conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
Ca urmare, sub acest aspect, consimțământul care stă de regulă la baza contractului trebuie să se circumscrie necesității de ordin juridic, astfel cum este precizată de dispozițiile Legii nr. 85/1992.
P. acest act normativ și prin Decretul-lege nr. 61/1990 s-a conferit titularilor contractelor de închiriere dreptul de a cumpăra, la cerere, locuințele sau spațiile cu altă destinație construite din fondurile statului și ale unităților economice sau bugetare de stat, cu excepția locuințelor de intervenție.
De altfel, în art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, făcându-se referire la locuințele construite din fondurile statului, se stabilește ca acestea « pot fi cumpărate » sau « vor fi vândute » ca atare, ceea ce subliniază că nașterea raportului juridic este la latitudinea titularului contractului de închiriere, care, fără a fi legat de vreun termen, poate formula cerere de cumpărare.
De asemenea, instanța mai reține că obligația de a vinde intervine doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: locuințele să fie construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la . legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare, iar locuințele să nu facă parte din categoria celor de intervenție, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992.
Întrucât în speță sunt îndeplinite aceste condiții, faptul că cererea reclamantului nu a fost aprobată de Consiliul de Administrație al recurentei nu poate constitui, în sine, un motiv de respingere a acțiunii reclamantului ci recurenta are obligația legală de a încheia contractul de vânzare cumpărare, consimțământul său fiind suplinit prin intermediul dispozițiilor legale enunțate anterior.
În ceea ce privește motivul de recurs referitor prețul vânzării stabilit de instanța de fond, instanța reține că acesta nu este întemeiat deoarece prin expertiză s-a stabilit prețul de vânzare prin raportare la data formulării cererii de cumpărare, nu la data înregistrării acțiunii ca urmare a refuzului recurentei pârâte de a încheia actul.
Potrivit art. II din L. nr. 244/2011 de modificare a L. nr.85/1992 locuințele ce fac obiectul legii nr.85/1992, pentru care la data intrării în vigoare a legii nr. 244/2011 sunt în curs procedurile de vânzare, se vând la prețul stabilit de reglementările în vigoare la data începerii procesului de vânzare.
Procesul de vânzare a locuinței deținute de intimatul reclamant a început la data formulării cererii de cumpărare, adresată recurentei pârâtă, nu la data înregistrării cererii de chemare în judecată iar recurenta nu poate fi îndreptățită la încasarea unui preț mai mare decât cel prevăzut de normele legale în vigoare la data formulării cererii de cumpărare de către intimatul reclamant deoarece neîncheierea contractului anterior modificării legislative invocate îi este imputabilă recurentei.
În consecință, în raport și de prevederile art.312 alin.1 Cod pr. civ., instanța va respinge recursul și va menține sentința primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de către recurenta Compania națională de Căi Ferate C. SA în contradictoriu cu F. L. împotriva Sentinței civile nr._/21.10.2013 a Judecătoriei B. pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 03.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
R. C. S. N. A. G.
Pentru GREFIER,
L. C.,
Aflată în concediu medical,
Semnează grefier șef secție,
I. M.
Red./tehnored. RC
14.04.2014
Jud. fond:C.A.C.
2 ex.
| ← Prestaţie tabulară. Decizia nr. 135/2014. Tribunalul BRAŞOV | Modificare act constitutiv persoană juridică. Decizia nr.... → |
|---|
