Contestaţie la executare. Decizia nr. 2087/2015. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2087/2015 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 19-11-2015 în dosarul nr. 2087/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILA NR. 2087 R
Ședința publică din 19.11.2015
Tribunalul compus din:
P.: R. M. C.
JUDECĂTOR: C. V.
JUDECĂTOR: I. I.
GREFIER: R. E. C.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulata de recurenta B. SA, împotriva sentinței civile nr. 1389/06.02.2015, pronunțată în dosarul nr._, de către Judecătoria Sectorului 2 București, în contradictoriu intimații B. E. JUDECATORESC T. G., I. C., având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă intimatul B. E. JUDECATORESC T. G. prin avocat, lipsind restul parților.
Procedura de citare a părților este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Tribunalul retine cauza in pronunțare.
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr. 1389/06.02.2015, pronunțată în dosarul nr._ de către Judecătoria Sectorului 2 București s-a respins contestația la executare privind pe contestatoarea B. SA, în contradictoriu cu intimații B. E. JudecătorescTiberiu G. și I. C., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că Prin urmare, pentru a se aplica prevederile art. 399 alin. 1 Cod procedură civilă, executorul judecătoresc trebuie fie să refuze continuarea executării, fie să refuze efectuarea unui act de executare concret solicitat de creditoare.
În cauză, creditoare nu a dovedit că a solicitat executorului judecătoresc continuarea executării silite sau a efectuarea unui act de executare și ar fi fost refuzată.
Adresa emisă la data de 13 mai 2014 către creditoare nu reprezintă manifestarea unui refuz al executorului judecătoresc de a continua executarea ci este o solicitare de achitare a onorariului de executor stabilit prin procesele verbale din data de 6.07.2012, respectiv 27.03.2014.
În ceea ce privește motivul subsidiar referitor la diminuarea cheltuielilor de executare, instanța va reține că prin procesul verbal din data de 6.07.2014 s-a stabilit un onorariu de executor în cuantum de 3804 lei și 100 de lei cheltuieli de executare ( transmitere prin poștă, redactare adrese, arhivare dosar). La aceste cheltuieli. Prin procesul verbal din data de 27.03.2014 s-a adăugat onorariul de 898,6 lei și cheltuielile de executare de 24 de lei.
Verificând modalitatea de stabilire a cheltuielilor de executare, instanța reține că în privința onorariului de executor nu au fost încălcate dispozițiile art. 37 din Legea nr. 188/2000 privind onorariile minimale și maximale.
Având în vedere că valoarea creanței urmărite este de 8972,7 euro, instanța reține că în mod corect s-au aplicat prevederile art. 37 litera a) din Legea nr. 188/2000, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 144/2007 începând cu data de 7.03.2011 care prevede că pentru creanțele în valoare de până la 50.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 10% din suma reprezentând valoarea creanței ce face obiectul executării silite.
Astfel, verificând procesele-verbale de stabilire a cheltuielilor de executare se observă că onorariul aferent activității de executare silită este de 10% din valoarea creanței ce face obiectul executării silite, la care se adaugă TVA. Prin urmare, atât onorariul executorului judecătoresc, cât și celelalte cheltuieli de executare, respectă dispozițiile Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și ale Hotărârii nr. 2/2007 a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, ținând seama de plafoanele minime și maxime ale onorariile menționate.
Instanța mai reține că adăugarea TVA la onorariul maxim nu contravine legii, atâta timp cât actul normativ nu distinge, iar TVA reprezintă un impozit indirect.
În ceea ce privește stabilirea onorariului prin raportare la prevederile contractului privind efectuarea activității de executare silită nr. 51.6A/4732/15.05._ modificat prin actul adițional nr. 1/10.04.2013, instanța reține că prevederile contractuale fac trimitere la legislația în vigoare în ceea ce privește modalitatea de stabilire a cheltuielilor de executare, derogările privind numai modalitatea de achitare a avansului acestor cheltuieli de către creditoare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatoarea B. SA, susținând ca motive de recurs următoarele:
Motive de netemeinicie și nelegalitate a refuzului manifestat de către B. T. G.. Instanța de fond a respins în mod neîntemeiat contestația la executare.
B. nu a renunțat la executare.
A solicitat sa se observe că în cuprinsul Adresei contestate că B. T. G. apreciază că este îndreptățit a recupera cheltuielile de executare de la Creditor întrucât acesta din urmă ar fi dat dovadă de lipsă de stăruință cu privire la Dosarele de executare, ceea ce ar echivala, în opinia intimatului, cu o manifestare tacită de renunțare la executare (pagina 2, penultimul paragraf din Adresă).
În primul rând, subliniază faptul că renunțarea la executare trebuie să fie expresă. Astfel după cum a reținut Curtea de Apel București, "renunțarea la continuarea executării și realizarea restului de creanță trebuie să fie pură și simplă, o manifestare unilaterală de voință neechivocă și fermă, exteriorizată în sensul producerii de efecte juridice, concretizate în încetarea executării silite, conform art. 3715 C. proc.civ.
În al doilea rând, B. T. G. deduce în mod cu totul eronat că B. a dat dovadă de lipsă de stăruință în Dosarul de executare. Astfel după cum se poate observa din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, Creditorul și-a manifestat în mod constant interesul pentru ducerea la îndeplinire de către B. T. G. a actelor de executare necesare recuperării debitelor înscrise în titlurile executorii.
Instanța de fond, prin sentința recurată, a analizat superficial aceste argumente și înscrisurile depuse la dosar în probațiune. Astfel, instanța de fond a considerat că B. „nu a dovedit că a solicitat continuarea executării silite sau efectuarea unui act de executare și ar fi fost refuzată", iar Adresa este doar „o solicitare de achitare a onorariului de executor" (pag. 4 din Sentință), deși B. T. G. își exprimă în mod clar prin Adresă intenția de a închide dosarul de executare.
Conform prevederilor legale, suportarea cheltuielilor de executare nu
este în sarcina Creditorului în conformitate cu dispozițiile art. 3717 alin. (2) din codul de procedură civilă de la 1865, cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, afară de cazul când creditorul a renunțat la executare sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, conform acelorași prevederi legale debitorul va fi ținut să suporte cheltuielile de executare făcute după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite în titlul executoriu prin executare voluntară.
Singura situație în care creditorul (i.e. B. în speța de față) este ținut să achite cheltuielile de executare este cea în care acesta renunță la executarea
silită începută împotriva debitorului acestuia.
Potrivit alin. (1) al aceluiași articol 3717, partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop.
Cu toate acestea, în cadrul sentinței recurate, nu se face distincția între cheltuieli efectiv necesare îndeplinirii unui act de procedură și sume stabilite de executorul judecătoresc în mod arbitrar și abuziv reprezentând onorariu și cheltuieli nedovedite.
Or, astfel cum a reținut și Judecătoria Cornetu în sentința nr. 5438 pronunțată în data de 16.09.2014 în dosarul nr._ având ca obiect contestație la executare formulată împotriva refuzului B. T. G. de a continua executarea silită în lipsa avansării în totalitate a cheltuielilor de executare stabilite prin procese verbale, „din primul alineat [s.n. al art. 3711] rezultă că într-adevăr creditorul trebuie să avanseze cheltuielile necesare executării silite. Trebuie distins însă între cheltuielile necesare executării silite și onorariul executorului judecătoresc. Aceasta deoarece chiar legea face distincția atunci când spune că executorii judecătorești nu pot condiționa punerea în executare a hotărârilor judecătorești de plata anticipată a onorariului.
In speță se observă că executorul nu a solicitat simple cheltuieli necesare continuării executării, ci chiar plata anticipată a onorariului, ceea ce contravine textelor citate".
Edificatoare în acest sens sunt și modificările aduse Noului Cod de procedură civilă prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 753 din data de 16 octombrie 2014, prin care art. 669 alin. (5) din Noul Cod de Procedură Civilă a fost modificat după cum urmează: „în cazul în care sumele stabilite potrivit alin. (4) nu pot fi recuperate de la debitor, din lipsa bunurilor urmăribile sau din alte asemenea cauze, acestea, cu excepția onorariului executorului judecătoresc, vor fi plătite de creditor, care le va putea recupera de la debitor când starea patrimonială a acestuia o va permite, înăuntrul termenului de prescripție." [s.n.]
Din punctul lor de vedere, aceste modificări nu face altceva decât să confirme prevederile legale deja existente, conform cărora obligația de a suporta cheltuielile legate de executarea silită revine în întregime debitorului urmărit, doar în situații excepționale, strict prevăzute de lege, creditorul putând fi obligat la plata acestora. Mai mult, aceste noi prevederi legale confirmă și interpretarea conform căreia interdicția prevăzută la art. 39 alin. (3) din Legea 188/2000 privește toate titlurile executorii, și nu doar hotărârile judecătorești.
Totuși, potrivit dispozițiilor art. 3717 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu excepția cazului în care creditorul renunță în mod expres la executare, acesta nu poate fi obligat să suporte în întregime cheltuielile onorariul de executare silită, ci pot fi solicitate doar cheltuielile necesare pentru îndeplinirea unui anumit act de executare silită sau activități, în măsura în care acestea sunt clar identificate și justificate.
In acest sens indică faptul că banca a plătit în mod direct toate taxele și sumele cerute pentru îndeplinirea unui anumit act sau activități de executare silită (spre ex. taxă judiciară de timbru pentru încuviințarea executării silite, taxe achitate către instituțiile publice) dar a și redactat cererile către instituții publice și documentele necesare executării potrivit solicitării B. T. G. (spre ex. cerere de interogare a DITL, anexa 1 și 2, pag. 7 - 9 din Contract).
A.. (4) al aceluiași articol menționat mai sus reglementează faptul că procesul-verbal prin care sunt consemnate aceste sume reprezintă titlu executoriu.
Din coroborarea dispozițiilor menționate anterior rezultă că procesul-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare reprezintă titlu executoriu împotriva debitorului, și doar în mod excepțional reprezintă titlu executoriu și împotriva creditorului, doar atunci când acesta din urmă a renunțat la executarea silită.
Simpla prezentare a procesului-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare și solicitarea făcută de executorul judecătoresc creditorului de a plăti sumele respective nu este suficientă în lipsa unei prevederi care să dispună altfel, executorul judecătoresc este obligat să facă dovada faptului renunțării la executare pentru a putea solicita creditorului plata cheltuielilor.
In ceea ce privește dispozițiile art. 39 alin. (3) din Legea 188/2000, ce prevăd că „executorii judecătorești nu pot condiționa punerea în executare a hotărârilor judecătorești de plata anticipată a onorariului", instanța de fond nu a analizat aplicabilitatea acestor dispoziții în prezenta cauză.
Cu privire la această prevedere, opiniază în sensul că prin aceasta s-a dorit trasarea direcției generale raportate la modul și momentul achitării onorariilor executorului judecătoresc, iar cuprinderea în prevederile sus menționate doar a referirii la „hotărârile judecătorești" nu este de natură a limita aplicabilitatea acesteia doar la aceste titluri executorii, excluzând în mod expres limitarea condiționării executării silite de plata anticipată a onorariului în cazul altor titluri executorii, cum este cazul în speța de față, o interpretare contrară nefiind doar artificială, dar și nesusținută de nevoia aplicării unui principiu diferit.
In acest mod s-a exprimat și Judecătoria Cornetu în sentința civilă nr. 543 pronunțată în data de 16.09.2014 în dosarul nr._, la care a făcut referire anterior, reținând că „deși în speță titlul executoriu este reprezentat de un contract de credit, nu trebuie trasă concluzia că art. 39 alin. 3 din Legea 188/2000 nu este aplicabil, câtă vreme se vorbește acolo doar despre ipoteza hotărârilor judecătorești. în realitate, textul vorbește despre hotărârile judecătorești deoarece acestea reprezintă principalul titlu executoriu constituind regula în materie.
Or, este de principiu și în procedura civila că legea se referă ca regulă la situațiile obișnuite (comune), dar ea are a fi aplicată și în celelalte ipoteze când rațiunea se impune aceasta (lex statuit de eo quod plerumque fit); iar a distinge pe de o parte între hotărârile judecătorești și de pe alta parte între toate celelalte titluri executorii, care pot fi puse în executare unele dintre ele la cererea unor persoanei fizice, fără mijloace materiale deosebite (precum un contract de locațiunea înregistrat la fisc) este excesiv".
Chiar și în ipoteza în care s-ar considera că aceste prevederi s-ar referi exclusiv la hotărârile judecătorești, această normă nu este aptă a limita exprimarea voinței libere a părților materializată în încheierea unui contract prin care să se stabilească în mod expres modalitatea și momentul efectuării plății onorariului (cum este situația în cazul de față, dat fiind faptul că părțile au încheiat Contractul ce reglementează în detaliu aceste aspecte).
Cu toate acestea, instanța de fond a reținut în mod eronat că subscrisa, în calitate de creditor în dosarul de executare, poate fi obligată la plata în întregime a sumelor menționate în procesele verbale de stabilire a cheltuielilor de executare, chiar și în ipoteza în care executorul judecătoresc nu a întreprins demersurile necesare pentru recuperarea sumelor datorate de către debitor.
Mai mult, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că intenția B. T. G. exprimată prin Adresă este de a închide Dosarul de executare silită. Având în vedere că până la acest moment nu au fost recuperate sumele datorate și nu au fost întreprinse toate demersurile necesare, iar dosarul urmează a fi închis în mod abuziv de către executorul judecătoresc și nu vor mai fi îndeplinite acte de executare, onorariul executorului judecătoresc și cheltuielile sunt nejustificate.
In consecință, considera că se impune obligarea B. T. G. la continuarea executării silite în dosarul de executare.
Conform prevederilor contractuale, suportarea cheltuielilor de executare nu este în sarcina Creditorului. Aplicabilitatea dispozițiilor contractuale.
In cuprinsul Contractului, părțile au prevăzut modalitatea plății cheltuielilor și onorariului de către B., respectiv avans cheltuieli de executare în cuantum de 100 lei și avans onorariu în cuantum de 60 de lei, urmând ca B. G. T. să rețină un procent de 2%, respectiv 5% după încheierea actului adițional, din sumele recuperate de la debitori până la recuperarea integrală a sumelor datorate în baza titlurilor executorii.
Diferența până la onorariul executorului judecătoresc stabilit în conformitate cu prevederile legale se va recupera de către acesta doar după realizarea integrală a creanței B..
Potrivit art. 4.2 din Contract, cheltuielile de executare și onorariului executorului judecătoresc, incluzând sumele avansate de B., urmau a fi recuperate de la debitori pe măsură ce se recuperau debitele.
Astfel cum rezultă din coroborarea art. 4.3 și 4.4 para. 4 din Contract, părțile au convenit asupra faptului că B. T. G. nu va pretinde, iar B. nu va fi obligată să achite nici o sumă suplimentară pe durata desfășurării executării silite, cu excepția costurilor menționate în anexa nr. 2 la Contract, ce pot fi modificate/majorate doar printr-un act adițional la Contract.
B. T. G. s-a obligat, conform art. 16 din Contract, să respecte valorile onorariului și cheltuielilor de executare stabilite prin Contract, iar B., conform art. 27 din Contract, se obligă să achite valorile onorariului și cheltuielilor de executare stabilite ca avans.
In cadrul altor contestații la executare formulate de subscrisa împotriva refuzului executorului judecătoresc sau împotriva executării silite începute de B. T. G. împotriva subscrisei în baza proceselor verbale, instanțele au analizat aplicabilitatea prevederilor contractuale.
Judecătoria Sectorul 3 București a reținut că „în prezenta cauză, condiționarea continuării executării silite de plata cheltuielilor de executare, contravine principiului forței obligatorii a unui contract prevăzut de art. 1270 NCC și dispozițiilor 4.2, 4.4 din Contractul semnat de B., dispoziții conform cărora executorul judecătoresc nu va pretinde, iar creditoarea nu va fi obligată să achite nici o altă sumă suplimentară pe durata desfășurării executării silite, cu excepția avansurilor stabilite în anexa nr. 2; cheltuielile inclusiv cele avansate de creditoare, cât și onorariile vor fi recuperate de la debitori pe măsură ce se recuperează debitele; în cadrul fiecărui dosar de executare se va determina procentul de onorariu menționat în anexa nr. 2 care va fi aplicat pentru fiecare sumă recuperată, până la recuperarea integrală a creanței băncii, diferența până la procentul total stabilit fiind încasata de executor din executare după realizarea integrală a creanței băncii.
Contrar susținerilor intimatului, o asemenea prevedere contractuală nu poate fi privită ca și nulă pentru cauză ilicita, cât timp nu este nici contrară legii, nici bunelor moravuri sau ordinii publice, iar executorul judecătoresc a putut să aprecieze în deplină cunoștință de cauză, la momentul încheierii contractului, exact în ce modalitate își va încasa onorariul, având în vedere pregătirea sa intelectuală, cu atât mai mult cu cât această modalitate de încasare a onorariului a fost foarte detaliată în contract, a făcut și obiectul actelor adiționale, de asemenea, detaliat și a făcut și obiectul Actului adițional încheiat ia aproximativ un an de la încheierea contractului inițial.
Judecătoria Sectorul 6 a reținut că „în ceea ce privește condiționarea continuării executării silite de plata cheltuielilor de executare, instanța apreciază că o asemenea solicitare din partea executorului judecătoresc contravine dispozițiilor art. 4.2 din contractul părților, având în vedere forța obligatorie a acestuia pentru părțile contractante conform art. 1270 ncc. Contrar susținerii intimatului o asemenea prevedere contractuală nu poate conduce la o cauză ilicită a contractului, cât timp nu este nici contrară legii, nici bunelor moravuri sau ordinii publice, iar executorul judecătoresc a putut să aprecieze în deplină cunoștință de cauză la momentul încheierii contractului, având în vedere pregătirea sa intelectuală, în ce modalitate își va încasa onorariul."
In acest sens s-a exprimat și Judecătoria Sectorul 4, stabilind că „potrivit contractului, creditoarea nu avea obligația achitării în avans a onorariului executorului judecătoresc, ci doar a unei sume de 60 de lei, restul urmând a se încasa de executor în măsura recuperării creanței, refuzul executorului de a continua executarea silită este nejustificat.
Se reține că aceasta prevedere contractuală nu are o cauză ilicită, nu este nici contrară legii, nici bunelor moravuri publice, iar executorul judecătoresc putând să aprecieze la momentul încheierii contractului cu privire la modalitatea de încasare a onorariului, el având, de altfel, studii juridice."
Aceeași opinie a fost exprimată și de Judecătoria Călărași, respectiv că „în considerarea dispozițiilor legale menționate anterior, [s.n. art. 3717 din Codul de procedură civilă] instanța constată că părțile au încheiat contractul privind efectuarea activității de executare silită nr. 516A/4732 din data de 15.05.2012 prin care au stabilit cuantumul cheltuielilor ce vor fi avansate de contestatoare.
Dorește sa sublinieze că și Tribunalul Călărași, soluționând recursul formulat de B. T. G. a stabilit ca „nici motivația recurentului în sensul că nu se poate deroga prin contractul privind efectuarea activității de executare silită încheiat între creditoare și executor de la normele de ordine publică prevăzute de Codul de procedură civilă, de Legea nr. 188/2000 și de Ordinul MJ nr. 2550/2006 nu poate fi primită. în acest sens, urmează a aprecia că dispozițiile art. 3717 C. pr. civ., pretins de către recurent a fi încălcate prin convenția părților, nu au caracter imperativ, întrucât nu ocrotesc un interes public, ci reglementează aspecte particulare, private, cu consecința că părțile pot deroga prin convenții legal încheiate.
[...] Nici o dispoziție legală imperativă nu se opune însă ca între executorul judecătoresc și creditor să intervină o convenție prin care să se stabilească o anumită manieră de avansare a cheltuielilor de executare, acest lucru fiind pe deplin admisibil și în virtutea caracterului de profesie liberală și independentă a executorului judecătoresc. Pe cale de consecință, recurentul este ținut de convenția încheiată cu creditorul și nu poate pretinde sume ce exced cadrului convențional obligatoriu și opozabil între părți, după cum a reținut și prima instanță, astfel că dispoziția sa de obligare la continuarea executării este legală și temeinică."
Instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că contractul privind efectuarea activității de executare silită încheiat între creditor și executor face „trimitere la legislația în vigoare în ceea ce privește modalitatea de stabilire a cheltuielilor de executare, derogările privind numai modalitatea de achitare a avansului acestor cheltuieli de către creditoare" (pag. 4 din Sentință).
A invederat instanței de recurs faptul că prevederile contractuale, prin care părțile au stabilit că onorariile și cheltuielile de executare vor fi recuperate de la debitor pe măsură ce se recuperează debitele, iar diferența până la valoarea prevăzută de lege urmând a fi încasată după recuperarea integrală a creanței, nu contravin unor norme de ordine publică.
Astfel, dispozițiile privind avansarea cheltuielilor necesare pentru fiecare act de executare, cuantumul onorariului minim și maxim, ordinea de distribuire a sumelor, sunt respectate în speță.
Pe cale de consecință, se impune obligarea B. T. G. la continuarea executării silite, urmând ca acesta să recupereze de la Debitor cheltuielile de executare, în conformitate cu dispozițiile legale și cu prevederile Contractului încheiat între cele două părți.
Motive de diminuare a cheltuielilor de executare.
In situația în care instanța de recurs ar considera refuzul B. T. G. ca fiind întemeiat, solicitării respective.
In subsidiar, să se constate că se impune reducerea cuantumului cheltuielilor cuprins în Procesele - Verbale, acesta fiind nejustificat.
B. T. G. nu respectă prevederile contractuale.
Astfel cum a precizat, B. șî B. T. G. au reglementat în cuprinsul Contractului cuantumul exact al onorariului fix al executorului judecătoresc, care urma să fie achitat în avans, precum și cuantumul variabil al acestuia, care urma să fie recuperat de la Debitor pe măsura realizării obligației de plată cuprinse în titlurile executorii.
în acest sens, părțile au prevăzut modalitatea plății cheltuielilor si onorariului de către B., respectiv avans cheltuieli de executare în cuantum de 100 lei și avans onorariu în cuantum de 60 de lei, urmând ca B. G. T. să rețină un procent de 2%, respectiv 5%, după încheierea actului adițional, din sumele recuperate de la Debitori până la recuperarea integrală a sumelor datorate în baza titlurilor executorii. Mai mult, sumele la care B. s-a obligat să le achite în avans au fost plătite către B. T. G., fapt confirmat chiar de acesta prin Adresă.
De asemenea, B. T. G. s-a obligat, conform art. 16 din Contract, să respecte valorile onorariului și cheltuielilor de executare stabilite prin Contract, iar B., conform art. 27 din Contract, se obligă să achite valorile onorariului și cheltuielilor de executare stabilite ca avans.
Având în vedere aceste prevederi contractuale, a solicitat sa se constate faptul că B. T. G. nu respectă cuantumul convenit de către părți prin semnarea Contractului. De asemenea, subliniem faptul că modalitatea de plată a onorariul executorului, astfel cum a fost agreată de către părți, nu contravine dispozițiilor legale.
In consecință, solicită sa se dispună diminuarea acestuia, în conformitate cu prevederile contractuale.
Onorariul executorului judecătoresc este nejustificat.
Chiar și în ipoteza în care B. G. T. ar putea condiționa continuarea executărilor silite de plata tuturor sumelor stabilite prin procesele-verbale emise în cadrul Dosarului de executare, cu încălcarea acordului părților materializat în Contract, subliniem faptul că onorariul executorului judecătoresc stabilit în Dosarul de executare este nejustificat față de acțiunile întreprinse în cadrul acestuia, precum și față de sumele recuperate.
A subliniat faptul că instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că deoarece onorariul executorului judecătoresc a fost stabilit în limitele legale prevăzute de art. 39 din Legea 188/2000, nu se impune reducerea acestuia (pag. 4 din Sentință).
A precizat că solicitarea diminuării onorariului judecătoresc nu se datorează depășirii limitei maximei prevăzute de Legea 188/2000, ci situării acestuia la nivelul maxim permis de lege, deși demersurile întreprinse în acest dosar de executare au fost insuficiente pentru a conduce la recuperarea sumelor datorate.
Or, art. 39 din Legea 188/2000 stabilește doar limita maximă a onorariului executorului judecătoresc în cazul executării silite a creanțelor având ca obiect plata unei sume de bani, fără a stabili criterii pentru stabilirea acestui onorariu.
Astfel, având în vedere că în Dosarul de executare, executorul judecătoresc nu a recuperat sumele datorate și nu a întreprins măsuri suficiente în acest sens, se impune reducerea onorariului stabilit de acesta, chiar dacă acesta nu depășește maximul prevăzut de lege.
Stabilirea unor onorarii nejustificate prin intermediul unor procese verbale ce constituie titluri executorii față de debitorul obligației de plată reprezintă un abuz din partea executorului judecătoresc ce trebuie să fie sancționat prin reducerea acestor onorarii.
Aceasta a fost și interpretarea instanțelor judecătorești, ce au stabilit că „cu toate că onorariul stabilit de executorul judecătoresc se încadrează în prevederile art. l din Ordinul nr. 2.550/2006 privind onorariile minimale si maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești si cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite, instanța apreciază ca acesta este exagerat de mare raportat la actele îndeplinite de către executorul judecătoresc în vederea punerii în executare a sentinței civile mai sus menționate.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate si munca prestată.
In consecință, onorariul executorului judecătoresc trebuie să reprezinte echivalentul muncii prestate de acesta pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești, ci nu să constituie un mijloc de rotunjire a veniturilor, în detrimentul debitorului urmărit, apreciind că în speța de față, un onorariu în cuantum de 1000 lei este suficient"6.
In consecință, executorul judecătoresc trebuie să justifice stabilirea onorariilor prin efectuarea unor demersuri și prestarea unor activități în vederea realizării sumelor stabilite prin titlul executoriu. Or, în speță, astfel cum rezultă chiar din Adresa emisa de către B. T. G., acesta nu a avut rol activ și nu a întreprins toate măsurile pe care le avea la îndemână.
In urma unor demersuri minime, B. T. G. a concluzionat că nu poate fi continuată executarea silită a Debitorului, menționând că lipsa achitării integrale a cheltuielilor de executare și a onorariului echivalează cu o renunțare tacită la executarea silită din partea B..
Astfel, rezultă cu putere de evidență faptul că B. T. G. nu a întreprins toate măsurile aflate la dispoziția acestuia în vederea executării silite a debitorului, și nu poate justifica stabilirea unor onorarii în cuantum ce depășește atât înțelegerea părților, cât și contravaloarea activităților efectuate de executorul judecătoresc.
Aceeași opinie a fost exprimata și în practica judiciară, respectiv că: „în același timp, instanța apreciază că în cauză nu există date că executorul judecătoresc a prestat o muncă de natură sa impună stabilirea unui onorariu spre maximul admis de lege, respectiv acesta a realizat executarea silită printr-o singură dispoziție de înființare a popririi, fără a efectua și alte acte de executare silită. Din acest motiv, instanța apreciază că onorariul său trebuie redus spre minimul prevăzut de lege, având în vedere totodată șî celelalte sume stabilite de executor cu titlul de cheltuieli de redactare"7.
Astfel, chiar și în ipoteza realizării obligației prevăzute prin titlul executoriu instanța judecătorească a considerat că se impune reducerea onorariului executorului judecătoresc. Cu atât mai mult este evidentă necesitatea reducerii onorariului B. T. G. având în vedere că acesta a fost neglijent în efectuarea tuturor demersurilor și a recuperat sume nesemnificative.
De altfel, analizând actele de executare efectuate până la momentul soluționării contestației la executare, unele instanțe de judecată au apreciat demersurile efectuate de B. T. G. ca fiind insuficiente.
Judecătoria Sector 6 București a reținut că „în speța nu a fost depusă la dosar dovada unor suficiente diligente pentru a identifica bunurile debitoarei, ci doar o adresă de răspuns de la AFP Sector 6, motiv pentru care instanța apreciază, în raport de actele existente la dosarul de executare, că nu este dovedită insolvabilitatea debitoarei."
In acest sens s-a pronunțat și Judecătoria Sectorul 4 București, reținând că „se constată că executorul judecătoresc nu a depus suficiente diligente pentru a identifica bunurile debitorului, a emis doar o adresă către DGITL - Primăria Municipiului T. (f 47) și nu a mai efectuat nicio altă verificare (ITM, CAS, ANAF)".
Soluționând contestația la executare formulată împotriva executării silite începute împotriva subscrisei în baza proceselor verbale prin care s-au stabilit cheltuielile de executare, Judecătoria Sectorul 2 București10 a analizat și actele de executare efectuate de executor și a reținut că „din actele depuse de intimat nu rezultă nici că acesta a întreprins suficiente demersuri pentru a identifica bunurile debitoarei și nici ca debitoarea ar fi fost insolvabilă".
De altfel, Judecătoria Sectorul 6 București[1] a reținut că „într-adevăr, în dosarul de executare silită nu s-au identificat venituri, conturi sau bunuri imobile proprietatea debitoarei, care să poată fi urmărite silit.
Insă în dosar nu există dovezi privitoare la bunurile mobile urmăribile aparținând debitoarei. Astfel, simpla adresă emisă de Consiliul Local al Sectorului 6 - Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale prin care se arată că debitoarea nu figurează în evidențe cu bunuri mobile impozabile nu este suficientă pentru a constata inexistența oricăror bunuri mobile urmăribile ale debitoarei, din moment ce organele fiscale țin evidența doar în privința vehiculelor deținute de persoanele fizice, pentru care acestea datorează impozit.
Prin urmare, ținând cont că debitoarea figurează cu o adresă de domiciliu, unde este posibil să dețină în proprietate bunuri mobile urmăribile, executorul judecătoresc este ținut să încerce identificarea unor astfel de bunuri și valorificarea acestora, în condițiile capitolului II din Cartea V din Vechiul cod de procedură civilă, privind Urmărirea silită a bunurilor mobile".
In același sens s-a pronunțat și Judecătoria Sectorul 1 București, „în speță nu a fost depusă la dosar dovada unor suficiente diligente pentru a identifica bunurile debitoarei, ci doar adrese de răspuns de la AFP Sector 1 și de la primăriile din București, sectoarele 1, 2 și 5 și din Băcești. Executorul judecătoresc nu a insistat pentru primirea unui răspuns din partea tuturor primăriilor din Municipiul București, nu a făcut niciun demers pentru identificarea bunurilor imobile și mobile deținute de M. C., nu a emis adrese către ITM și CNAS și nu s-a deplasat la ultimul domiciliu al debitorului. De asemenea, se constată că executorul judecătoresc nu a mai realizat niciun demers după înființarea popririi la BCR pentru validarea acesteia sau pentru determinarea locului nou de muncă al debitorului".
In plus față de aspectele invocate mai sus, precizează că B. T. G. a primit sprijin, precum și solicitări de a continua executarea silită de la reprezentanții B. în toate dosarele de executare pe care acesta le avea în lucru.
In drept, s-au invocat dispozițiile art. 3041, 3717 alin. (2)V art. 399 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865, art. l din Ordinul nr. 2.550/2006, art. 1166 și urm. Noul Cod Civil.
Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate, tribunalul constată următoarele:
În privința legii procesuale civile aplicabile în cauza de față, în raport de dispozițiile tranzitorii ale art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă, potrivit cărora disp. noului cod de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după ., tribunalul apreciază că pricina urmează a fi soluționată potrivit disp. codului de procedură civilă de la 1865.
Referitor la criticile formulate se constată următoarele:
La data de 15.06.2012 recurenta - contestatoare a încheiat cu B. T. G. și M. O. contractul de executare silită cu anexe și act adițional.
La data de 28.06.2012, recurenta – contestatoare a formulat cerere de continuare a executării silite împotriva debitoarei I. C. și înregistrare dosar adresă executorului judecătoresc T. G., formându-se dosarul nr. 447/4.07.2012.
B. T. G. și M. O. a emis înștiințări de executare către debitor și diferite adrese pentru obținerea de relații în vederea demarării executării silite.
La data de 10.02.2014, recurenta – contestatoare a formulat cerere prin care a arătat că stăruie în executarea silită, iar la data de 27.03.2014 executorul a încheiat un proces verbal de cheltuieli suplimentare.
La data de 8.05.2014, B. T. G. a emis o adresă prin care i-a pus în vedere recurentei contestatoare să achite restul cheltuielilor de executare, în caz contrar, în condițiile în care creditorul nu va înțelege să își îndeplinească obligațiile de plată a cheltuielilor de executare ce i-au fost solicitate a le avansa va considera valorificarea dreptului său, împiedicând desfășurarea normală a activității executorului, urmând a constata că subzistă temeiul închiderii dosarului, lipsa de stăruință a acestuia, urmând a fi calificată ca o manifestare tacită de renunțare la executare.
In ceea ce privește critica referitoare la faptul ca nu s-a renunțat la executarea silita, tribunalul constata ca este întemeiata întrucât in raport de situația anterior menționata nu rezulta ca recurenta – contestatoare ar fi renunțat la executarea silita. Mai mult din adresa depusă la dosarul cauzei se retine ca recurenta – contestatoare a stăruit in continuarea executării silite.
Din analiza adresei emise de executorul judecătoresc la data de 8.05.2014, rezulta fara echivoc refuzul acestuia de a continua executarea silita in dosarul nr. 447/2012, dar pentru motive nejustificate, motiv pentru care, contrar susținerilor intimatului, recurenta – contestatoare avea posibilitatea formulării contestației la executare conf. art. 399 alin. 1ultima teză C.pr.civ.
Susținerile B. din adresa din 8.05.2014, conform carora s-a justifica închiderea dosarului pentru ca lipsa de stăruința a creditorului va fi calificata ca o manifestare tacita de renunțare la executare silita sunt contrare disp. art. 3715 C.pr.civ., conform cărora executarea silita încetează daca creditorul a renunțat la executare coroborat cu art. 246 C.pr.civ., conform cărora renunțarea trebuie sa fie expresa.
In aceasta situație, neputându-se retine renunțarea la executare din partea creditorului, in cauza nu este incidenta ultima teza a art. 3717 alin. 2 C.pr.civ. (invocata in adresa din 8.05.2014) conform carora cheltuielile de executare sunt in sarcina creditorului care renunța la executare, ci prima teza a acestui articol conform căreia cheltuielile de executare sunt in sarcina debitorului.
Contrar susținerilor intimatului, art. 39 din Legea nr. 188/2000 prevede in mod clar faptul că executorii nu pot condiționa punerea in executare de plata anticipata a onorariului.
Pe de alta parte condiționarea continuării executării silite de plata cheltuielilor de executare contravine principiului forței obligatorii a unui contrat prevăzut de art. 1270 NCC si disp. art. 4,2, 4.4 din contractul semnat de B., dispoziții conform cărora executorul judecătoresc nu va putea pretinde, iar creditoarea nu va fi obligata sa achite nici o alta suma suplimentara pe durata desfasurarii executării silite cu excepția avansurilor stabilite in anexa 2; cheltuielile, inclusiv cele avansate de debitori pe măsura ce se recuperează debitele in cadrul fiecărui dosar de executare se vor determina procentual, onorariu menționat in anexa 2 care va fi aplicat pentru fiecare suma recuperata, pana la recuperarea integrala a creanței băncii, diferența pana la procentul total stabilit fiind încasata de executor din executare după realizarea integrala a creanței băncii.
In consecința, tribunalul constata ca in speta nu este îndeplinita niciuna din ipotezele prev. de art. 3175 C.pr.civ., nu exista impedimente pentru ca executarea silita sa nu poatăcontinua in dosar.
In ceea ce privește critica referitoare la anularea adresei din 8.05.2014, tribunalul constata ca aceasta nu are natura unui act de executare, ci ea reprezintă doar aducerea la cunoștința creditoarei a refuzului executorului judecătoresc de a continua executarea si motivarea acestui refuz motiv pentru care nu sunt incidente disp.art. 399 C.pr.civ.
Adresa emisa la data de 8.05.2014, cuprinde o . informări ce redau continutul unor acte de executare ce nu produc alte efecte decat cele pe care actele respective de executare le-au produs dar si refuzul motivat al executorului de a continua executarea silita pana la achitarea de catre creditoare a cheltuielilor de executare.
Vor fi înlăturate solicitările contestatoarei, referitoare la diminuarea onorariului de executorului judecătoresc, intrucat din analiza art. 4.2. paragraf 2 din contractul de executare rezulta ca procentul de 2% (respectiv 5% stabilit prin act adițional) este cel care urma sa fie incasat de executor supa fiecare recuperare parțiala, insa după recuperarea integrala a creanței, executorul urma sa execute diferența pana la cuantumul integral al onorariului stabilit conform prevederilor legale ceea ce dădea acestuia posibilitatea de a pretinde onorariul maximal, ce are caracter necesar si rezonabil cu valoarea creantei, care in speta este de 8972,70 EURO.
Având in vedere considerentele de mai sus, tribunalul va admite recursul, va modifica in tot sentința recurata in sensul ca va admite in parte contestația la executare, va obliga pe intimatul B. T. G. sa continue executarea silita împotriva debitoarei I. C. in dosarul de executare nr. 447/2012 si ca urmare va respinge capătul de cerere privind anularea adresei emise in dosarul nr. 447/2012, 8.05.2014 ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursul formulat de recurenta B. SA, împotriva sentinței civile nr. 1389/06.02.2015, pronunțată în dosarul nr._, de către Judecătoria Sectorului 2 București, în contradictoriu intimații B. E. JUDECATORESC T. G., I. C..
Modifica in tot sentința atacata in sensul ca:
Admite in parte contestația.
Obliga EXECUTORUL JUDECATORESC T. G. la continuarea executării silite.
Respinge ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea adresei din 13 mai 2014.
Irevocabila.
Pronunțata in ședința publica la 19.11.2015.
P. JUDECĂTOR JUDECĂTOR
R. M. C. C. V. I. I.
GREFIER
R. E. C.
RED.I.I.
DACT.M.G./2EX.
JUDECATORIA SECTORULUI 2 BUCURESTI
JUDECATOR FOND –
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 4520/2015.... | Întoarcere executare. Sentința nr. 5/2015. Tribunalul BUCUREŞTI → |
|---|
