Întoarcere executare. Decizia nr. 266/2016. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 266/2016 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 20-01-2016 în dosarul nr. 266/2016
DOSAR NR._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI - SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Decizia civilă nr. 266 A
Ședința publică din data de 20.01.2016
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE: A. M. D.
JUDECATOR: L. I. F.
GREFIER: L. G. I.
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanta-contestatoare A. Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 6593/13.05.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații R. C., R. G. și R. M., cauza având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cauzei, stadiul procesual și modalitatea îndeplinirii procedurii de citare, după care:
Tribunalul constată că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă de către apelanta-contestatoare și reține cauza în pronunțare asupra apelului declarat.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 la data de 16.12.2014, ca urmare a declinării competenței de către Judecătoria Sectorului 1, A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, în calitate de debitoare, în contradictoriu cu intimații R. C., R. G. și R. M., a formulat contestație împotriva executării silite ce formează obiectul dosarului de executare nr. 319/2014 aflat pe rolul B.E.J. RAPORTORU G., solicitând instanței să dispună suspendarea executării silite până la soluționarea cauzei, anularea executării silite și întoarcerea executării silite .
În motivarea contestației sale, debitorul a arătat că prin adresa emisa în dosarul de executare nr. 319/2014, a fost înștiințat că are de achitat creditorilor intimați suma de 352.583,08 lei reprezentând compensațiile stabilite prin Hotararea nr.156/2007 si 12.546,39 lei cheltuieli de executare.
In privinta modalității de plată, s-a arătat că achitarea sumelor acordate in temeiul Legii nr. 290/2003 se face potrivit procedurii prevăzute de art. 18 alin. 1 HG 1120/2006, in limita sumelor aprobate anual cu această destinație iar ignorarea acestor prevederi poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are ca efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane în detrimentul celor aflați la ordine fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și al egalității de tratament. De asemenea, modalitatea de actualizare a debitului este cea prevăzută de art. 18 alin. 6 HG 1120/2006.
Contestatoarea a subliniat că la data de 12.03.2014 a fost publicată în Monitorul Oficial OUG 10/2014 care la art. 2 prevede că începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanțe se suspendă pe o perioadă de 6 luni, plata voluntară a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene respectiv a Municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
Contestatoarea a învederat instanței că au fost încălcate prevederile OG 22/2002 întrucât nu a fost respectat termenul de 6 luni în care contestatoarea putea să ia toate măsurile care se impun pentru efectuarea plății.
De asemenea,s-a invocat faptul că onorariul de avocat de 1300 lei este excesiv prin raportare la faptul că în faza de executare silită rolul central îl are executorul judecătoresc, apărătorul limitându-se să depună cererea de executare silită.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 711 și urm. NCPC, art. 700 alin. 1 și . 3 NCPC, Legea nr. 290/2003. H.G nr. 1120/ 2006.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru cf. art. 30 din OUG 80/2013.
În probațiune, au fost atașate la dosar înscrisuri.
La solicitarea instanței au fost atașate actele din dosarul de executare.
Creditorii au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestației ca neîntemeiate, arătând ca, CEDO a stabilit ca statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care sa duca la amânarea realizării creanței stabilite împotriva sa . Referitor la procedura reglementata de OG 22/2002 s-a arătat că deși contestatoarea invocă beneficiul termenului de 6 luni, nu a făcut dovada faptului că refuzul de executare a obligației de plată a despăgubirilor a fost determinat de lipsa fondurilor bugetare. În privința actualizării despăgubirilor s-a arătat ca aceasta respectă principiul reparării integrale a prejudiciului, contestatoarea datorând și cheltuielile de executare generate de recuperarea creanței, care au un caracter rezonabil.
În cauză, a fost încuviințată proba cu înscrisuri.
Prin Sentința civilă, nr. 6593/13.05.2015 a Judecătoriei Sector 3 București, s-a respins contestația la executare ca neîntemeiată și s-a respins cererea de suspendare ca rămasa fără obiect.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin Hotărârea nr. 156/2007, Comisia Județului Iași pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a stabilit în favoarea autorului creditorilor intimați, R. A. despăgubiri în valoare de 352.583,08 lei pentru bunurile defuncților R. F. și M. .
Întrucât până în anul 2014 despăgubirile stabilite în favoarea creditorilor, în calitate de moștenitori, nu au fost achitate, creditorii au formulat la 07.07.2014 cerere de executare silită la B.E.J RAPORTORU G., cerere în urma căreia a fost deschis dosarul de executare nr. 319/2014 și înființată poprire asupra sumelor de bani datorate debitorului poprit, A. Națională Pentru Restituirea Proprietății, de către terțul poprit Trezoreria Municipiului București.
Împotriva actelor de executare A. Națională Pentru Restituirea Proprietății, în calitate de debitor a formulat contestație la executare prin care a solicitat anularea acestora .
În ceea ce privește susținerile debitoarei-contestatoare conform cărora creanța în baza căreia s-a început executarea silită nu este una exigibilă, dat fiind . O.U.G nr.10/2014, instanța de fond le-a respins pentru următoarele motive:
În baza art. 20 alin. 3 din Constituția României, instanța a ținut cont cu prioritate de prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, respectiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dat fiind faptul că, raportat la prezenta cauză, dispozițiile O.U.G nr. 10/ 2013 contravin art. 6 alin. 1. din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care protejează dreptul la un proces echitabil și implicit dreptul de acces la instanță.
Astfel, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, executarea oricărei hotărâri judecătorești face parte integrantă din proces, în sensul art. 6 ( cauza Hornsby contra Greciei, 19 martie 1997), iar neexecutarea de către către stat a unei hotărâri judecătorești( în noțiunea de hotărâre judecătorească intră și deciziile irevocabile pronunțate de anumite comisii, conform cauzei M. și D. contra României) pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanța, consacrat de art. 6 alin 1 din Convenție. În cauza de față creditorii sunt beneficiarii unei hotărâri irevocabile prin care A. Națională pentru Restituirea Proprietății a fost obligată să plătească acestora despăgubiri, or, dat fiind faptul că debitor în prezenta cauză este o instutiție publică, instituție a statului, executarea trebuia realizată în mod voluntar, fără ca intimatele să fi făcut vreun demers în acest sens, cât timpul statul are obligația de respecta drepturile persoanelor.( hotărârea Ș. împotriva României,din 24 martie 2005). Dată fiind jurisprudența Curții în acest sens, instanța reține faptul că statul, în calitate de debitor al obligației si care trebuia să execute obligația benevol, nu se poate prevala de un instrument precum O.U.G nr. 10/2014 – care de altfel a fost vizeaza doar plata voluntara -, adoptată de către organul executiv al statului, Guvernul Romaniei, pentru a nu-și îndeplini obligațiile stabilite în sarcina sa, obligații care duc la respectarea dreptului prevăzut de art. 6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește susținerile debitoarei-contestatoare conform cărora procedura de executare nu s-a făcut cu respectarea art. 2 din O.G nr.22/2002, instanța a reținut că beneficiul termenului de 6 luni în favoarea instituțiilor publice este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, dar și de dovada demersurilor făcute pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor, contestatoarea nefăcând în nici un fel dovada acestor aspecte. De altfel, luând în considerare motivele expuse mai sus referitoare la respectarea drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța apreciază că anularea executării silite pentru nerespectarea art. 2 din O.G nr. 22/ 2002 ar contraveni dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Referitor la faptul că actualizarea creanței nu s-a făcut conform art. 18 alin 6 din H.G nr.1120/2006, instanța a reținut ca acestea nu sunt incidente în speța, întrucât textul are în vedere ipoteza în care plata despăgubirilor ar fi fost făcută, or, în speță, creditorii intimati nu au încasat nici o sumă din totalul drepturilor cuvenite. Nici criticile vizând valoarea disproporționata a onorariului de avocat de 1300 de lei nu au fost reținute, acestea fiind apreciate de instanță ca rezonabile prin raportare la specificul executării.
Pentru aceste motive, luând în considerare prevederile art. 1 Protocolul nr. 1 și a art. 6 alin 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța a respins ca neîntemeiată cererea debitorului contestator de anulare a executării silite dispusă prin dosarul nr. 319/2014.
În ceea ce privește cererea debitorului contestator de suspendare a executării silite, în temeiul art. 718 alin 1 NCPC, instanța a respins această cerere ca fiind rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, înregistrat pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la data de 15.09.2015, prin care a solicitat schimbarea sentinței și admiterea contestației la executare.
În motivare, apelanta-contestatoare a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere la momentul soluționării cauzei prevederile art. 18 alin. (5) și (6) din H.G. nr.1120/2006 modificată și completată prin H.G. nr.57/2008.
Modalitatea de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 este prevăzută de art. 18 alin.(5) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003, respectiv "compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr.290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr.290/2003, (...) se achită beneficiarilor, (...), astfel: integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei."
Referitor la modalitatea de actualizare adoptată de către B. Raportorii G. în dosarul de executare nr. 319/2014, apelanta-contestatoare a învederat faptul că alin.(6) al aceluiași art.18 din H.G. nr. 1120/2006 prevede că „Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior".
De asemenea, conform art.18 alin.(6) din H.G. nr. 1120/2005, plata acestor compensații este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente acrobate anual cu această destinație. Prin folosirea sintagmelor „în funcție de disponibilitățile bănești"" sau în limita sumelor aprobate anual cu aceasta destinație în bugetul de stat", legiuitorul a prevăzut tocmai acea situație în care sumele alocate prin bugetul de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate potrivit legii.
Această interpretare este singura în măsură a da valoare prevederii legale stipulate la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit căreia ordonatorii de credite au obligația de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale".
Ignorarea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Din rațiuni financiare, creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența C.E.D.O. Sumele alocate ca despăgubiri sunt stabilite prin Legea bugetului de stat.
Referitor la onorariul de avocat în cuantum de 1300 lei, solicitat pentru îndeplinirea formalităților de executare, astfel cum a fost redus de către instanța de fond, apelanta-contestatoare a arătat că acesta este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită, cu atât mai mult cu cât actele de executare sunt îndeplinite de către executorul judecătoresc.
Acordarea de cheltuieli cu titlu de onorariu de avocat presupune dovada efectuării de către acesta a unor diligente suplimentare față de cele care îi incumbă în mod obișnuit, tipic unui executor judecătoresc, or, în cauză, nu s-a făcut o astfel de dovadă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 și urm NCPC, Legea nr.
290/2003, cu modificările și completările ulterioare, respectiv H.G. nr.1120/2006 modificată prin H.G. nr.57/2008.
La data de 30.10.2015, intimații R. C., R. G. și R. M., au depus la dosarul cauzei prin intermediul serviciului registratură al instanței întâmpinare la apelul declarat de apelanta-contestatoare prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca temeinică și legală.
În ceea ce privește modalitatea de plată, intimatii au arătat esalonarea a fost prevăzută de legiuitor pe parcursul a doi ani consecutivi, apelanta contestatoare nu a respectat această perioadă iar interpretarea acesteia în sensul că plata ar fi condiționată de existența sumelor în bugetul de stat nu poate fi primită, nesocotind voința legiuitorului.
Cu privire la incidența prevederilor OG 22/2002, instituția publică debitoare beneficiază de termenul de 6 luni numai în ipoteza absenței fondurilor bugetare destinate stingerii creanțelor stabilite prin titluri executorii ori în speță aceasta nu a făcut dovada că refuzul de executare a obligației a fost determinat de lipsa fondurilor. Dificultățile economice pot justifica amânarea sau eșalonarea plății creanțelor dar insuficiența resurselor financiare nu poate justifica absența totală a compensațiilor bănești.
În ceea ce privește onorariul de avocat, intimații au arătat că acesta nu este excesiv prin raportare la activitățile îndeplinite respectiv: consiliere juridică, reprezentare, asistare, formare dosar de executare, depuneri de cereri la executorul judecătoresc.
În drept, au fost invocate prevederile art.205-208 NCPC.
Analizând sentința apelată prin prisma motivelor de apel invocate, tribunalul reține următoarele:
Ca o chestiune prealabilă, tribunalul reține că potrivit art. 477 alin 1 NCPC, instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Prin urmare, și în calea de atac a apelului este pe deplin aplicabil principiul disponibilității care guvernează procesul civil, motiv pentru care tribunalul va analiza legalitatea și temeinicia sentinței pronunțate de prima instanță numai prin raportare la criticile invocate de apelanta-intimată în cererea de apel.
În prezenta cauză, tribunalul constată că apelanta-intimată a criticat sentința apelată invocând următoarele aspecte:
- Nerespectarea prevederilor art. 18 alin. 5 și 6 HG 1120/2006 referitoare la plata eșalonată și la actualizarea sumei datorate;
- Încălcarea dispozițiilor OG 22/2002.
- Onorariul de avocat excesiv.
Referitor la primul motiv, tribunalul reține că potrivit art. 18 alin. 5 și 6 HG 1120/2006 Compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în cazul contestațiilor, sau hotărârea judecătorească definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel: a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei; b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei. Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior.
Tribunalul constată că în speță, astfel cum în mod corect a stabilit și prima instanță, titlul executoriu a fost emis în anul 2007 astfel încât plata despăgubirilor la care se referă trebuia realizată pe parcursul a doi ani consecutivi respectiv: anul 2007-40 % și anul 2008-60 %. Cu toate acestea, apelanta-contestatoare nu s-a conformat dispozițiilor legale pe care chiar aceasta le invocă și nu a achitat nici o sumă de bani cu titlu de despăgubiri beneficiarilor deși au trecut 6 ani de la data la care creanța in integralitatea sa este exigibilă și până la formularea cererii de executare.
Cu privire la actualizarea creanței, tribunalul reține că potrivit art. 18 alin. 6 HG nr. 1120/2006 suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează, în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior.
Existența unei dispoziții de actualizare a sumelor numai pentru cea de a doua tranșă din totalul compensațiilor stabilite prin Hotărârea nr. 156/2007 conduce la concluzia că legiuitorul nu a socotit necesar să dea o reglementare similară și pentru prima tranșă, deoarece aceasta urma să fie achitată în anul emiterii hotărârii prin care s-au stabilit compensațiile bănești. Prin urmare, tribunalul reține că în mod legal executorul judecătoresc a procedat la actualizarea despăgubirilor pentru perioada decembrie 2007-august 2014.
În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor OG 22/2002, tribunalul reține că potrivit art. 2 OG 22/2002 dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Potrivit art. 3 din același act normativ, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Totodată, astfel cum rezultă din prevederile art. 4 OG 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii. Virările de credite bugetare prevăzute la alin. (1) se pot efectua pe parcursul întregului an bugetar, prin derogare de la prevederile art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, și ale art. 49 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale.
Aceste dispoziții ce au un caracter special față de cele cuprinse în codul de procedură civilă în privința executării obligațiilor de plată stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice nu sunt aplicabile ope legis. Dimpotrivă, incidența lor este condiționată de dovedirea faptului că instituțiile publice se află în imposibilitatea executării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri precum și de dovada demersurilor efectuate pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor.
În prezenta cauză, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, apelanta-contestatoare s-a limitat să invoce lipsa fondurilor pentru plata sumelor de bani ce se cuvin intimatei în temeiul titlului executoriu fără însă a face în vreun fel dovada celor susținute în condițiile în care potrivit art. 249 NCPC cel care face o susținere în cursul judecății trebuie să o și dovedească.
În continuare, tribunalul reține că art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală. Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (a se vedea cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
Tribunalul reține că prin hotărârea pronunțată în cauza Sacaleanu c. România Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât s-au executat cu întârziere hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate împotriva unor instituții publice bugetare, din cauza refuzului Trezoreriei Statului de a plăti respectivele sume.
Cu privire la violarea art.6 (“Dreptul la un proces echitabil”) paragraful 1 CEDO, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit că executarea unei hotărâri judecătorești trebuie considerată ca făcând parte din proces, în sensul art.6 din Convenție. Dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat parte la Convenție ar permite ca o hotărâre judecătorească să rămână inoperantă în detrimentul unei părți. Mai mult, Curtea a amintit că administrația constituie un element al statului de drept, interesul ei identificându-se cu acela al unei bune administrări a justiției, iar dacă administrația refuză sau omite să execute ori întârzie să o facă, garanțiile de care a beneficiat justițiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii își pierd orice rațiune de a exista. Atunci când autoritățile sunt ținute să acționeze pentru executarea unei hotărâri judecătorești și omit să o facă, această inerție angajează răspunderea statului pe terenul art.6 din Convenție. Curtea a amintit că o autoritate a statului nu poate invoca lipsa de resurse pentru a nu-și onora o datorie întemeiată pe o hotărâre judecătorească.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere. Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în cauza Angelov contra Bulgariei (cererea nr._/98, hotărârea din 22 aprilie 2004) încălcarea art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului întrucât hotărârea tribunalului regional pronunțată împotriva unei instituții publice a fost executată cu o întârziere de aproape 2 ani, iar motivele invocate de Guvern, cum ar fi lipsa fondurilor în bugetul instituțiilor vizate nu ar putea justifica o asemenea întârziere. Astfel de hotărâri au mai fost pronunțate de Curtea Europeana si împotriva Greciei care avea in legislația interna reglementari care confereau o imunitate de executare silita instituțiilor publice.
Referitor la onorariul de avocat, tribunalul reține că în conformitate cu prevederile art. 669 alin. 3 NCPC sunt cheltuieli de executare următoarele: taxele de timbru necesare declanșării executării silite, onorariul executorului judecătoresc, stabilit potrivit legii, onorariul avocatului în faza de executare silită, onorariul expertului, al traducătorului și al interpretului, cheltuielile efectuate cu ocazia publicității procedurii de executare silită și cu efectuarea altor acte de executare silită, cheltuielile de transport și alte cheltuieli prevăzute de lege ori necesare desfășurării executării silite.
Potrivit alineatului 4 al aceluiași articol sumele datorate ce urmează a fi plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii. Aceste sume pot fi cenzurate de instanța de executare, pe calea contestației la executare,formulată de partea interesată și ținând seama de probele administrate de aceasta.
Onorariul de avocat stabilit pentru faza de executare silită de 1300 lei, dovedit prin chitanța nr. 37/26.06.2014 (f.84 verso dos fond JS1) este proporțional cu timpul si volumul de muncă solicitat pentru executarea mandatului primit, cu numărul părților și complexitatea cauzei, astfel încât nu se impune reducerea acestuia prin raportare la prevederile art.451 alin. 2 NCPC.
Pentru motivele expuse, tribunalul, constatând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanta-contestatoare A. Națională pentru Restituirea Proprietăților,cu sediul în București, sector 1, Calea Floreasca, nr. 202, împotriva sentinței civile nr. 6593/13.05.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații R. C., R. G. și R. M.,toți cu domiciliul ales la Cabinet Avocat T. D. C., din Iași, .. 2, Casa cu Absida-Uniunea Scriitorilor, județul Iași, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.01.2016.
Președinte, Judecător, Grefier,
A. M. D. L. I. F. L. G. I.
Red. /Tehnored. AMD /17.02.2016/4 ex.
JS 3 - Jud. fond B. I..
| ← Pretenţii. Decizia nr. 351/2016. Tribunalul BUCUREŞTI | Rezoluţiune contract. Încheierea nr. 06/2016. Tribunalul... → |
|---|
