Pretenţii. Decizia nr. 154/2014. Tribunalul BUZĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 154/2014 pronunțată de Tribunalul BUZĂU la data de 26-02-2014 în dosarul nr. 9429/200/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 154/2014
Ședința publică de la 26 februarie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE A. E. D.
Judecător G. S.
Judecător A.-M. D.
Grefier D. P.
Pe rol judecarea cererii de recurs formulată de reclamanta C. I., domiciliată în mun. Petroșani, ., ., ., împotriva sentinței civile nr_/11.11.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr_, în contradictoriu cu pârâtul C. A., domiciliat în mun. B., Cartier D. II, b. G1, ., jud. B., având ca obiect, pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că prin Serviciul registratură, la data de 19.02.2014, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, procedura de citare este legal îndeplinită, după care:
Instanța constată că părțile au solicita judecarea cauzei în lipsă și, în consecință, o reține spre soluționare.
TRIBUNALUL
Asupra prezentului recurs civil:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria B. sub nr._, reclamanta C. I. a chemat în judecată pe pârâtul C. A., solicitând obligarea acestuia la plata următoarelor sume: 2380 lei, reprezentând echivalentul în lei a sumei de 566,71 euro, reprezentând chiria restantă de 500 euro, actualizată la data de 31.12.2011, la un curs de 4,2 lei/euro, suma de 340,02 lei, reprezentând c/val. utilități în sumă de 300 lei, recunoscute până la data de 05.03.2009, actualizată la data de 31.12.2011, la un curs de 4,2 lei/euro și suma de 270,5 lei, reprezentând cota de ½ din c.val. utilităților pe luna aprilie 2009, cu obligarea și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, a arătat că pârâtul a locuit în apartamentul proprietatea sa, din mun. București, . 2008 – 2009 și s-a obligat să achite suma de 400 euro chirie lunar, împreună cu numitul B. M. C.. Întrucât nu au achitat chiria, la data de 05.03.2009 au recunoscut sumele restante, în acest sens fiind încheiat un contract de împrumut în data de 05.03.2009 prin care C. A. s-a obligat să achite suma de 600 euro și 600 lei restanță, până cel târziu la data de 15.04.2009, rămânând în continuare în apartament, până la achitarea restanțelor. A încercat recuperarea chiriei restante (600 euro recunoscută, plus 200 euro pentru luna aprilie 2009) prin notificare înaintată prin avocatul ales, dar nu a primit nici un răspuns.
A formulat și plângere penală, dar prin Rezoluția din dosarul nr. 1058/P/2011 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul C. A., plângerea formulată împotriva rezoluției fiind respinsă pe motivul că are la dispoziție acțiunea civilă pentru recuperarea prejudiciului.
A mai susținut că pârâtul s-a obligat la plata în întregime a sumei datorate, dar a achitat numai parțial din aceasta, rămânând sumele de mai sus de achitat.
A depus la dosar, în copie, înscrisul sub semnătură privată intitulat „Contract de împrumut” din data de 05.03.2009, înștiințare din data de 13.04.2009, notificarea nr._/22.03.2010, Rezoluția nr. 1058/P/2011, referat cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală, comunicare, rezoluția de respingere a plângerii nr. 1289/II/2/2011, actualizare indice de inflație.
Pârâtul C. A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca fiind neîntemeiată.
A arătat că a închiriat împreună cu numitul B. M. apartamentul din mun. București, plata chiriei fiind în valoarea de 400 euro pe lună. La data luării în folosință a apartamentului, au achitat fiecare chiria în curs, respectiv, 200 euro de persoană, precum și o garanție de 200 euro.
Până în luna ianuarie 2009, nu au existat întârzieri sau restanțe în ceea ce privește achitarea chiriei și a utilităților, dar din cauza faptului că nu a mai încasat salariul, nu a mai putut achita chiria. Din bună credință, s-a angajat împreună cu celălalt colocatar să achite sumele restante.
La data de 18.03.2011, reclamanta a formulat plângere împotriva sa, iar mama sa a luat legătura telefonic cu reclamanta, stabilind de comun acord să îi trimită prin poștă și prin transfer bancar bani, astfel încât aceasta să renunțe la plângere, iar conflictul să fie stins.
Timp de 3 luni, mama sa a trimis reclamantei suma de 300 euro și 300 lei, iar în fața organelor de urmărire penală, reclamanta a recunoscut că i-a fost achitată întreaga sumă restantă și nu mai are nicio pretenție, motiv pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva sa. De asemenea, suma de 200 de euro, dată ca garanție, nu i-a fost restituită și nici bunurile sale, rămase în apartamentul reclamantei, nu au fost recuperate.
A depus, în copie, factura M._/12.04.2011, pentru suma de 300 lei, confirmare de primire, chitanță depunere numerar pentru suma de 100 euro din data de 25.05.2011, chitanță depunere numerar pentru suma de 200 euro, din data de 30.03.2011.
Prin răspunsul la întâmpinare depus în cauză, reclamanta a arătat că pârâtul nu recunoaște pretențiile sale, deși la dosar se află contractul de împrumut prin care a recunoscut datoria pe care o are de achitat, dar și chitanțele care sunt în dosar atestă că întreaga sumă nu este achitată.
Precizează că nu este adevărat că ar fi recunoscut că s-a achitat întreaga sumă în fața organului de poliție și nici nu sunt dovezi în acest sens.
Nici afirmația că pârâtului i-au rămas bunuri în apartament nu este adevărată, deoarece tatăl pârâtului a intrat în forță în apartament și a luat aceste bunuri.
Din contratul de împrumut rezultă că pârâtul datorează suma de 600 euro și 600 lei, până la data de 05.03.2009 și întrucât nu a plecat din apartament datorează și chiria pentru perioada 05.03.2009 – 05.04.2009, în sumă de 200 euro și utilitățile consumate.
Au fost administrate probatorii cu înscrisuri și interogatoriul pârâtului.
Raportat la probatoriul administrat, prin sentința civilă nr._/11.11.2013 a Judecătoriei B. a fost respinsă acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că încălcând prevederilor Legii nr. 571/2003 (Codul Fiscal), potrivit cărora contractul se înregistrează la Administrația Finanțelor Publice din raza teritorială a imobilului în termen de 15 zile de la data semnării contractului dintre chiriaș și proprietar în scopul luării în evidența fiscală și a perceperii impozitului aferent, reclamanta a încheiat la data de 16.07.2008, un contract de închiriere având ca obiect imobilul situat în mun. București, .. M 20, ..
Părțile contractuale au fost, reclamanta, pe de o parte, în calitate de proprietar, iar pârâtul C. A. și B. M. C., în calitate de chiriași.
Conform clauzelor acceptate, chiria era de 400 euro lunar, chiriașii trebuind să achite și suma de 200 lei lunar reprezentând c.valoarea întreținerii. De asemenea, s-a menționat că la momentul semnării contractului pârâtul în cauză nu avea nici un fel de datorie față de reclamantă, în timp ce celălalt locatar, B. M., avea de achitat o restanță de 600 euro.
Având în vedere că în mod evident, că relațiile contractuale atunci urmau să se desfășoare, nefiind justificată „restanța” menționată, se confirmă susținerile pârâtului potrivit cărora, la momentul încheierii contractului, a achitat o sumă de bani, cu titlu de garanție.
Actul sub semnătură privată, încheiat la data de 05.03.2009, intitulat „contrat de împrumut”, atestă în mod nereal faptul că reclamanta i-a împrumutat pârâtului suma de 600 euro și 600 lei.
Conform susținerilor reclamantei, coroborate cu cele ale pârâtului, această sumă reprezenta chirie restantă neachitată de către cei doi, conform contractului de închiriere menționat. D. urmare, ideea unui împrumut susținută în continuare de către reclamantă nu este justificată.
La obligațiile cu pluralitate de subiecte, divizibilitatea drepturilor și obligațiilor constituie regula, în dreptul civil, iar numai prin excepție, obligațiile sun solidare sau indivizibile.
Solidaritatea nu poate fi prezumată, aceasta trebuind să rezulte din convenția părților sau dintr-o dispoziție specială a legii, astfel după cum art. 1034 – 1056 CC 1864, aplicabil în cauză, o prevăd.
Contractul de închiriere menționat nu instituie o obligație solidară pentru plata chiriei între pârâtul din prezenta cauză și numitul B. M..
D. urmare, fiecare în parte trebuia să achite ½ din c.valoarea chiriei menționate în contract.
În condițiile recunoscute de părți că suma așa zis împrumutată reprezenta chirie neachitată, în mod logic, fiecare în parte nu trebuia să achite decât jumătate din suma recunoscută.
La data de 18.03.2011, reclamanta a formulat plângere penală împotriva pârâtului, plata sumelor (300 lei și 300 euro), fiind efectuată ulterior acestui moment și după notificarea acestuia prin intermediul unui avocat, conform notificării nr._/22.03.2010, respectiv la datele de 30.03.2011, 12.04.2011 și 25.05.2011, fapt de natură să confirme, atât susținerile pârâtului că a achitat partea sa de chirie, dar și cele menționate în cuprinsul Rezoluției procurorului, potrivit cărora, pârâtul achitase până la acel moment suma de 200 euro, urmând ca ulterior să achite partea sa de chirie restantă.
S-a mai reținut că pârâtul nu poate fi obligat singur să achite diferența de chirie, chiar dacă a semnat contractul nereal de împrumut, deoarece reclamanta are la îndemână, acțiunea contractuală, prin care poate solicita obligarea la plata diferenței de chirie restantă pe celălalt chiriaș.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta C. I. solicitând admiterea recursului, casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare pentru completarea probelor, iar, în subsidiar, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.
A susținut că, în mod greșit, instanța reținut că suma de 400 euro era chiria lunară, de fapt era de 200 euro, astfel că suma solicitată era datorată numai de pârât, așa cum rezultă din contractul de împrumut. A fost luată în calcul garanția atunci când a fost încheiat contractul de împrumut,în mod greșit s-a reținut că nu există un contract de împrumut, deoarece pârâtul nu a achitat datoria din contractul de închiriere și i-a dat posibilitatea plății ulterioare și tocmai pentru că fiecare trebuia să achite parte din chirie a încheiat contract de împrumut separat cu fiecare.
Pârâtul a semnat contractul de împrumut în prezența unui martor, la termenul la care trebuia să fie audiat, martorul nu s-a putut se deplasa la sediul instanței și a trimis o declarație ce nu a fost luată în considerare. Instanța avea obligația să-l audieze chiar și prin comisie rogatorie.
Fiind necesară administrarea probei cu martori, solicită casarea cu trimitere spre rejudecare.
În subsidiar a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței, invocând motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.7 teza II Cod procedură civilă, întrucât cuprinde motive contradictorii, în sensul că deși s-a reținut că pârâtul datorează ½ din chirie, așa cum a recunoscut, a fost respinsă acțiunea, respectiv art.304 pct.9 Cod procedură civilă, hotărârea dată fiind lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de fond reținând solidaritatea datoriei pe care o are de achitat pârâtul și numitul B. M., deși din contractul de împrumut nu rezultă că a fost obligat împreună cu acesta.
A observat că s-a acordat termen pentru depunerea de concluzii scrise, dar a constatat mai târziu decât termenul acordat, astfel că nu a avut posibilitatea să le formuleze, caz în care s-ar fi lămurit mai bine situația.
Intimatul C. A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, invocând aceleași aspecte din întâmpinarea formulată la instanța de fond, susținând că a achitat toate datoriile care i se impută și, fiind de bună credință, s-a prezentat în fața instanței expunând situația de fapt pentru stingerea conflictului care durează de mulți ani.
Recurenta a depus la dosar răspuns la întâmpinare.
Tribunalul, verificând sentința recurată în raport de motivele de recurs invocate, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În privința cererii de casare a sentinței cu trimitere spre rejudecare pentru completarea probelor cu martorii, tribunalul constată că recurenta reclamantă nu a cerută această probă prin cererea de chemare în judecată.
Astfel, art.112 pct.5 Cod procedură civilă prevede că cererea de chemare în judecată va cuprinde dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, iar când se va cere dovada cu martori se vor arăta numele și locuința martorilor. Dovezile care nu au fost cerute în condițiile art.112 Cod procedură civilă nu vor mai putea fi invocate decât în cazurile prevăzute de pct.2-4 ale art.138 Cod procedură civilă, situații ce nu au fost însă invocate de reclamată în cursul judecării cauzei de către instanța de fond.
Susținerile recurentei referitoare la termenul la care trebuia să fie audiat martorul, ce nu s-a putut deplasa la sediul instanței și la necesitatea unei comisii rogatorii, sunt nefondate, față de împrejurarea că nu a solicitat proba cu martori și nu a fost încuviințată această probă. Reclamanta, conform acțiunii a solicitat „în probațiune” proba cu înscrisuri, cu trimitere la contractul de împrumut, rezoluții penale, calcul sume, probatoriu completat ulterior și cu alte înscrisuri. A atașat o declarație extrajudiciară a numitei M. D. răspunsului la întâmpinare, însă proba cu martori nu a fost solicitată în condițiile procedurale menționate.
Ori, potrivit 129 Cod procedură civilă părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.
În ceea ce privește solicitarea de admitere a recursului și de modificare a sentinței, cu consecința admiterii acțiunii, au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art.304 pct. 7 teza II și art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Potrivit art.304 pct.7 teza II Cod procedură civilă modificarea unei hotărâri se poate cerere când hotărârea cuprinde motive contradictorii.
S-a invocat faptul că instanța de fond, deși ar fi reținut că pârâtul datorează cota de ½ din valoarea chiriei, a respins acțiunea.
Rezultă însă din cuprinsul sentinței recurată că nu cuprinde motive contradictorii, în sensul dispozițiilor legale, faptul că din unele considerente ar rezulta temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora.
S-a făcut referire, în considerente, la situația că fiecare datora ½ din c/val. chiriei menționată în contract, la analizarea caracterului obligației asumate, însă s-a reținut, în raport de probatoriul administrat, că pârâtul a achitat partea sa din chirie și nu poate fi obligat să achite diferența, chiar dacă a semnat contractul de împrumut nereal.
Aspectul invocat de recurentă, în sensul că suma din acest înscris era suma datorată numai de pârât, întrucât a încheiat contracte de împrumut separate cu cei doi nu a fost dovedită, reținând-se corect de către instanța de fond că, în situația în care contractul de închiriere nu instituie o obligație solidară, nu poate fi obligat pârâtul să achite diferența de chirie, pentru care reclamanta are la îndemână acțiunea contractuală împotriva celuilalt chiriaș.
Art.304 pct.9 Cod procedură civilă prevede, de asemenea, că se poate cere modificarea unei hotărâri când este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Hotărârea recurată nu este lipsită de temei legal și nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, ce ar presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de situațiile în care se aplică ori restrângerea nejustificată a acesteia sau cazul când textului de lege corespunzător situației de fapt i se dă o interpretare greșită.
Contrar susținerilor recurentei, instanța de fond nu a reținut solidaritatea în cazul obligației pârâtului și a numitului B. M., ci tocmai faptul că în contractul de închiriere nu se instituie o obligație solidară pentru plata chiriei și, ca urmare, împrejurarea că pentru suma, așa zis împrumutată, reprezentând chirie, fiecare nu trebuia să plătească decât jumătate. De asemenea, în privința c/val. chirii ce revenea fiecăruia, s-a reținut tocmai aceeași situație la care a făcut referire recurenta, în sensul că aceasta era de 200 euro lunar.
Instanța de fond a reținut, în mod corect, situația de fapt în privința relațiilor contractuale ale părților, rezultând din probatoriul administrat, din condițiile recunoscute de părți că nu a fost încheiat un contract de împrumut, așa cum era prevăzut de dispozițiile art.1576 și următ. Cod civil, înscrisul cu această denumire fiind întocmit tocmai pentru c/val chiriei din contractul de închiriere.
În consecință, față de aceste considerente, tribunalul, în temeiul art.312 alin1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C. I., domiciliată în mun. Petroșani, ., ., ., împotriva sentinței civile nr_/11.11.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr_, în contradictoriu cu pârâtul C. A., domiciliat în mun. B., Cartier D. II, b. G1, ., jud. B..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 26 februarie 2014.
Președinte, A. E. D. | Judecător, G. S. | Judecător, A.-M. D. |
Grefier, D. P. |
Red./thred. AMD
2 ex./21.03.2014
Dosar nr._ al Judecătoriei B.
Judecător fond N. N.
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 451/2014.... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 211/2014.... → |
|---|
