Pretenţii. Decizia nr. 3132/2015. Tribunalul BUZĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3132/2015 pronunțată de Tribunalul BUZĂU la data de 20-11-2015 în dosarul nr. 3132/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 3132/2015
Ședința publică de la 20 Noiembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. S.
Judecător A.-M. D.
Grefier C. M. O.
Pe rol soluționarea apelului declarat de reclamantul M. RM. S., cu sediul în municipiul Rm. S., .. 1, județul B. împotriva sentinței civile nr. nr.873/03.06.2015, pronunțată de Judecătoria Rm.S. în dosarul nr._ în contradictoriu cu pârâta S. (fostă P.) R., domiciliată în Rm S., .. D 1, ., având ca obiect pretenții .
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata pârâtă S. Rădița, lipsă fiind apelantul – reclamant.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că este primul termen de judecată după finalizarea procedurii premergătoare prealabile, stadiul procesual apel, procedura de citare este legal îndeplinită, prin serviciul registratură apelantul – reclamant a depus cerere prin care solicită judecarea cauzei în lipsă, după care:
Intimata – pârâtă depune adeverința nr._/10.11.2015 emisă de M. Rm.S. și precizează că nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind cereri, excepții, instanța declară cercetarea procesului încheiată, acordând cuvântul pe fond.
Intimata având cuvântul arată că fostul soț a preluat contractul de concesiune de la primărie și solicită respingerea apelului.
TRIBUNALUL
Asupra prezentului apel civil, se constată:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Râmnicu S. sub nr._, reclamantul M. Râmnicu S. a chemat în judecată pe pârâta S. (fostă P.) Rădița, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2162,37 lei reprezentând redevență în sumă de 1563,62 lei pentru perioada 2011-2013 și majorări de întârziere aferente în sumă de 598,75 lei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la data de 01.06.2006 a fost încheiat contractul de concesiune nr.2274 având ca obiect cedarea și preluarea în concesiune a suprafeței de 300 mp cu destinația teren pentru construire locuință proprietate personală, teren situat in mun.Rm.Sarat, cartier A. Bagdad, . însușit de către pârâtă.
. face obiectul contractului de concesiune menționat mai sus face parte din inventarul bunurilor aparținând domeniului privat al Municipiului Rm.Sarat, prețul concesiunii, respectiv redevența prevăzută în contract la art.4 a fost stabilit la suma de 360 lei, redevență ce se actualizează cu rata inflației, anual, la data de 30 septembrie a anului în curs.
Prin același înscris au fost stabilite drepturile și obligațiile parților, printre care, potrivit art.8 una dintre obligațiile concesionarului este si aceea de plata a redevenței la termenul fixat prin contract.
Obligația de plata a redevenței este afectată de termen, în sensul ca redevența pentru terenul concesionat se plătește anual până la data de 30 septembrie a anului în curs. Pârâta a fost pusă în întârziere prin notificarea nr._/14.01.2014 .
Ca urmare a faptului ca pârâta nu s-a prezentat la serviciul de specialitate în vederea achitării sumelor ce derivă din contractul de concesiune în cauză, reclamanta a parcurs etapa procedurii de informare privind avantajele medierii conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, procedură la care pârâta nu s-a prezentat.
În drept au fost invocate dispozițiile art.30 și art.194 Cod procedură civilă, art.4, art.8 și art.11 din contractul de concesiune.
A depus, la dosar contractul de concesiune, număr de rol nominal unic, fișă de calcul debit, proces verbal de mediere, invitație la mediere.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a arătat că în anul 2006, în timpul căsătoriei cu fostul soț, P. M., de comun acord au concesionat de la UAT Rm.Sarat . împreună au edificat un imobil cu destinația de casă de locuit conform autorizației de construcție eliberate.
La data de 25 octombrie 2011 datorita neînțelegerilor dintre au divorțat, motiv pentru care, de comun acord au convenit ca, din bunurile comune, ei să-i revină apartamentul din mun. Râmnicu Sarat, Bid. 1 Decembrie 1918, ., . unde locuiește cu cei doi copii rezultați din căsătorie, iar fostului soț să-i revină casa de locuit edificată pe . face obiectul contractului de concesiune nr.2274 din 01.06.2006, motiv pentru care, acest contract a fost preluat, in fapt, de fostul soț, redevența revenind in sarcina acestuia.
Datorita veniturilor mici obținute de nu au reușit ca imediat după încheierea căsătoriei să efectueze partajul bunurilor comune, însă în prezent se află in proces de partaj, proces ce face obiectul dosarului_ al Judecătoriei Rm.Sarat, cu termen de judecata la data de 10.12.2014, partaj in baza căruia se va stabili cui îi revine casa de locuit edificată pe . face obiectul contractului de concesiune nr.2274 din 01.06.2006, cine va prelua contractul de con menționat si cine va plăti redevența constituită ca debit la UAT Rm.Sarat.
A apreciat că întrucât casa de locuit edificată pe . contractului de concesiune nr.2274 din 01.06.2006 a fost preluat de fostul soț P. M., acest contract fiind preluat, in fapt de acesta, obligația de plata a redevenței este in sarcina lui P. M..
A solicitat respingerea acțiunii față de admiterea cererii de chemare în garanție și obligarea, fostului soț P. M. la plata redevenței si a penalităților contractuale.
În drept pârâta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.205 din NCPC.
A depus, la dosar, certificat de divorț, extras de pe portalul instanțelor referitor la dosarul nr._ al Judecătoriei Rm.Sarat.
La data de 21.11.2014 pârâta a formulat cerere prin care a chemat în garanție pe numitul P. M. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea chematului in garanție la plata redevenței si a penalităților de întârziere rezultate din contractul de concesiune nr. 2274 din 01.06.2006, reiterând cele relatate prin întâmpinare.
În drept și-a întemeiat cererea de chemare in garanție pe dispozițiile art.72 -77 NCPC.
La data de 05.12.2014 reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, precizând că, în primul rând, conform contractului de concesiune nr. 2274/01.06.2006 pârâta are calitatea de concesionar, ceea ce face ca drepturile și obligațiile ce decurg din derularea respectivului contract să îi incumbe in exclusivitate, iar autorizația de construire nr.151/15.06.2007 este eliberată ca urmare a cererii doamnei S. R. (fosta P.) pentru construire locuință parter și garaj auto.
Pârâta încă de la început și-a încălcat obligațiile contractuale, nu doar după divorț, din verificările efectuate la nivelul Serviciului Impozite si Taxe, la poziția de rol nominal unic nr._ al debitoarei rezulta ca nu au mai fost efectuate plați din anul 2009.
Faptul ca între cei doi soți a existat o înțelegere verbala în anul 2011 privind bunurile comune nu are nici o relevanță juridică întrucât contractul de concesiune are un caracter intuitu personae, dreptul de concesionare asupra terenului transmițându-se in caz de succesiune sau înstrăinare, dispoziție cuprinsa imperativ la art. 44 din Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicata, de altfel, aceasta prevedere legala a fost expres stipulata in contractul de concesiune la art. 13. Pârâta a obținut autorizația de construire in anul 2007, cu termen de valabilitate 12 luni, in calitate de titulară de contract nu a respectat prevederile acesteia, edificând o locuință care în prezent nu este declarată la Serviciul Impozite si Taxe, eludând in acest mod legislația fiscală.
In privința faptului ca solicită chemarea in garanție a fostului soț, reclamanta a apreciat ca pârâta nu a respectat procedura legală, întrucât cererea de chemare in garanție trebuie făcută in forma prevăzuta pentru cererea de chemare in judecata, depunându-se astfel un exemplar si pentru cel chemat in garanție pentru ca acesta din urma să-și formeze o conduită procesuală adecvată, conform prevederilor art.72 si urm. din Codul de procedura civila, aspecte pentru care solicită respingerea solicitării de chemare in garanție a fostului soț.
Apreciind că în prezent pârâta este subiectul de drept purtător de drepturi si obligații ce deriva din contractul de concesiune nr.2274/01.06.2006 având calitatea de concesionar, nedepunând nici un act juridic definitiv care să ateste că dreptul de concesionare asupra terenului a fost transmis conform prevederilor legale, reclamanta a solicitat admiterea cererii de chemare in judecata astfel cum a fost formulata împotriva pârâtei S. R. și să se respingă ca neîntemeiate solicitările pârâtei din întâmpinare.
La data de 16.03.2015 numitul P. M. a depus la dosar întâmpinare susținând că într-adevăr din anul 2006 de comun acord cu fosta soție a concesionat de la UAT Rm.Sarat . au edificat un imobil cu destinația de casă de locuit conform autorizației de construcție eliberate.
La data de 25 octombrie 2011 au divorțat, casa de locuit edificată pe . face obiectul contractului de concesiune nr.2274 din 01.06.2006, a rămas in posesia sa, iar prin sentința civilă nr.153/2015 dispusă în dosarul nr._ al Judecătoriei Rm.Sarat, casa de locuit edificată pe . face obiectul contractului de concesiune nr.2274 din 01.06.2006, i-a revenit lui.
Astfel, întrucât casa de locuit edificata pe . face obiectul contractului de concesiune nr. 2274 din 01.06.2006, a fost posedata de el după despărțirea de fosta soție, iar prin sentința civilă nr.153/2015 a Judecătoriei Rm.Sarat i-a revenit, obligația de plata a redevenței de 2162,37 lei, calculată de UAT Rm.Sarat, pana in anul 2014 este in sarcina sa.
În sprijinul cererii s-au depus în copii xerox cartea de identitate, certificat de căsătorie.
Raportat la probatoriul administrat, prin sentința civilă nr.873/03.06.2015 a Judecătoriei Râmnicu S. a fost admisă, în parte, acțiunea și a fost respinsă cererea de chemare în garanție..
A fost obligată pârâta la plata sumei de 1563,62 lei contravaloare redevență pentru perioada 2011- 2013, a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere și a fost obligată pârâta la plata sumei de 14,41 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că pârâta a încheiat, în timpul căsătoriei, contractul de concesiune nr.2274 din 01.06.2006 având ca obiect predarea și preluarea în concesiune a suprafeței de 300 m.p. cu destinația teren pentru construcție locuință proprietate personală situat în cartier A. Bagdad, .>
Titulara contractului a fost pârâta care a obținut și autorizație de construcție în anul 2007 cu termen de valabilitate 12 luni, iar conform afirmațiilor reclamantei aceasta nu a respectat termenul, pe teren s-a edificat o locuință fără autorizație care nici nu este până în prezent declarată la serviciul de impozite și taxe.
Din certificatul de divorț rezultă că pârâta a divorțat de soțul său pe care l-a chemat in garanție încă din anul 2011, an din care nu s-a mai plătit redevența.
Apărarea pârâtei că după divorț părțile au convenit asupra partajării bunurilor dobândite în timpul căsătoriei și că fostului soț i-a revenit casa de locuit pe . acesta a preluat totodată și contractul de concesiune și implicit obligația de plată a redevenței nu a fost dovedită.
Pe parcursul procesului pârâta a depus la dosarul cauzei un contract de tranzacție încheiat la data de 28.01.2015 în dosarul de partaj nr.1318/2014 care se afla pe rolul instanței și din care rezultă că părțile au tranzacționat cu privire și la imobilul casă de locuit in sensul să fie atribuit chematului în garanție cu mențiunea că acesta să preia și contractul de concesiune nr.2274/2006 atât cu activ cât și cu pasiv.
Prin sentința civilă nr.153/03.02.2015 pronunțată în dosarul de partaj nr._, instanța a admis în parte tranzacția, numai cu privire la imobilul casă de locuit nu și cu privire la capătul de cerere privind preluarea contractului de concesiune și nici cu privire la eventualele creanțe ce ar rezulta din actul de concesiune nr.2274/01.06.2006 al Primăriei Rm.sarat și în care este titulară pârâta.
Instanța a apreciat că nu poate schimba pe calea unei tranzacții raporturile juridice încheiate intre părți și nici schimbarea de debitor.
Față de împrejurarea că pârâta nu a dovedit că în perioada menționată în cererea de chemare în judecată, 2011-2013, nu s-a schimbat titularul contractului de concesiune pe numele altei persoane și în condițiile stabilite în contract, instanța a avut în vedere că titulara acestuia a rămas pârâta care nu și-a îndeplinit obligațiile asumate de a-și fi plătit redevența.
Contractul de concesiune are un caracter intuitu personae astfel că pârâta nu poate chema în garanție pe fostul soț față de perioada 2011 – 2013, acesta nici nu mai avea calitatea de soț, obligația de a respecta condițiile contractului revenindu-i doar pârâtei în calitate de titulară a acestuia.
În aceste condiții, pârâta este debitoare față de reclamantă cu suma de 1563,62 lei reprezentând contravaloare redevență pentru perioada 2011-2013.
Cu privire la capătul de cerere - majorări de întârziere, instanța l-a respins pentru următoarele considerente:
Din contractul de concesiune s-a reținut că la Cap.”răspundere contractuală” – art.11 părțile au stipulat că pentru nerespectarea obligațiilor de plată partea în culpă datorează penalități prevăzute de lege și despăgubiri fără a se menționa însă care este cuantumul penalităților și nici data de la care încep să se calculeze .
În speță debitul principal nu este o creanță fiscală, obligația dintre părți derivă dintr-un contract civil, redevența are natura juridică a unei „chirii” întrucât derivă dintr-un contract încheiat cu o autoritate publică și nu derivă dintr-un raport de drept fiscal (Decizia nr.390/2012 a II –a a ICCJ).
Prin contactul încheiat intre părți s-a stabilit o redevență care este un venit la bugetul local, iar prin acest contract reclamanta nu a intrat . drept fiscal cu pârâta, actul încheiat este bilateral, sinalagmatic prin care s-au stabilit drepturi și obligații reciproce, prețul stabilit pentru cedarea folosinței terenului nu este o taxă fiscală sau un impozit pentru care să se perceapă dobânzi, penalități sau majorări de întârziere, așa cum sunt prevăzute în procedura fiscală și denumite creanțe fiscale accesorii.
Mai mult decât atât în contractul încheiat intre părți nu s-au prevăzut majorări de întârziere ci penalități între acestea fiind diferențe de natură juridică, astfel că a fost admisă, în parte, acțiunea.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul M. Râmnicu S. solicitând schimbarea, în parte, a sentinței în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea la plata sumei de 598,75 lei reprezentând majorări de întârziere aferente debitului din perioada 2011-2013.
A susținut că prin respingerea capătului de cerere privind obligarea paratului la plata sumei reprezentând majorări de întârziere aferente debitului pentru perioada 2011-2013, instanța s-a pronunțat netemeinic și nelegal, înlăturând practic o clauza contractuală, respectiv clauza prevăzuta la art. 11 privitoare la penalități de întârziere.
Deși potrivit art. 969 din vechiul cod civil ,,contractul are putere de lege intre părțile contractante”, înlătură voința părților referitoare la aceste penalități.
Paratul avea cunoștința despre penalitățile de întârziere datorate, conform notificărilor nr._/14.01.2014, însă nu le-a contestat, achiesând practic la sumele notificate.
Potrivit informațiilor furnizate de Serviciul de Impozite și Taxe, a indicat ca act normativ de calcul al penalităților de întârziere art. 124/1 din Codul de procedură fiscală ce are titlul de „ Majorări de întârziere în cazul creanțelor datorate la bugetul local”
Bugetul local al unității administrativ-teritoriale nu se compune doar din creanțe fiscale, astfel că în cuprinsul Codului de procedură fiscală apare alături de sintagma ,,creanțe fiscale”, sintagma ,,și alte obligații datorate bugetului local”, înțelegând a se include aici și redevența fapt pentru care în cap. IV, art. 125 Cod procedură fiscală redevența este inclusă în titlul înlesniri la plată.
Legiuitorul a uniformizat majorările și dobânzile pentru toate creanțele de primit și de restituit la/din bugetul local într-un singur procent, respectiv 2%.
„Art. 124/1 prevede:
„Majorări de întârziere în cazul creanțelor datorate bugetelor locale (1) Prin excepție de la prevederile art. 119 alin. (1) și art. 120/1, pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată datorate bugetelor locale, se datorează după acest termen majorări de întârziere.
Nivelul majorării de întârziere este de 2% din cuantumul obligațiilor fiscale principale neachitate în termen, calculată pentru fiecare lună sau fracțiune de lună, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv.
Prevederile art. 119-124 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Pentru sumele de restituit de la bugetul local se datorează dobândă. Nivelul și modul de calcul al dobânzii sunt cele prevăzute la alin. (2).”
Legiuitorul a înțeles să includă anumite prevederi în OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală referitoare la creanțele contractuale, cu referire la chirii și redevențe, întrucât acestea chiar dacă nu sunt creanțe fiscale, sunt creanțe datorate bugetului local, astfel se explică de ce în anumite articole se face referire la aceste creanțe, spre exemplificare: art. 124/1, art. 125, art. 136 alin. (3)-(4/), art. 141.
Dacă ar fi înțeles că este vorba de o creanța de drept fiscal, așa cum reține instanța de fond, este vădit faptul ca nu s-ar fi adresat instanței de judecata pentru a obține o hotărâre judecătorească și ar fi uzat de legea specială pentru recuperarea creanțelor fiscale, respectiv OG nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, respectiv ar fi emis somație și titlu executoriu, ar fi executat debitul și penalitățile prin organele fiscale proprii.
Rațiunea pentru care a introdus acțiune în instanța a fost aceea că natura juridica a creanței, respectiv creanța contractuală (pentru care se aplica normele de drept civil) îi permite a recupera pretențiile doar în temeiul unei hotărâri judecătorești și nu prin acte de executare .
Se observă astfel că încasarea si executarea creanței accesorii nu s-a făcut după legea speciala, ci a urmat întocmai cursul creanței principale, respectiv calculul penalităților s-a făcut după data de 30 septembrie a fiecărui an în curs și nu s-a procedat la executarea acestei conform Codului de procedura fiscală.
În drept: art. 466, art.468, art.470 si art. 476 din NCPC si normele de drept invocate.
Intimata S. Rădița a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat.
A apreciat că instanța de fond a procedat corect la respingerea capătului de cerere privind majorările de întârziere, motivat de faptul că din contractul de concesiune rezultă că pentru nerespectarea obligațiilor de plată partea în culpă datorează penalități prevăzute de lege și despăgubiri fără ca în contract să se menționeze care este cuantumul penalităților și nici data de la care încep să se calculeze (a se vedea în acest sens a Capitolul "Răspundere contractuală" - art. 11,- filele 6-9 dosar fond).
Redevența ce se solicită în prezenta cauză nu este o creanță fiscală, obligația dintre părți derivând dintr-un contract civil, astfel redevența are natura juridică a unei „chirii" deoarece derivă dintr-un contract încheiat cu o autoritate publică și nu derivă dintr-un raport de drept fiscal (a se vedea în acest sens Decizia nr. 390/01.02.2012 Secția a Il-a civilă a înaltei Curți de Casație și Justiție).
Astfel instanța de fond a statuat, în mod corect că prin contactul de concesiune încheiat intre părți s-a stabilit o redevență care este venit la bugetul local, iar prin acest contract eu nu am intrat într-un raport de drept fiscal cu pârâta, actul încheiat fiind bilateral, sinalagmatic, prin acest contract de concesiune stabilindu-se drepturi și obligații reciproce, ca urmare prețul stabilit pentru cedarea folosinței terenului nu este o taxă fiscală sau un impozit. De subliniat că în contractul de concesiune nu sunt prevăzute majorări de întârziere ci penalități între acestea fiind diferențe de natură juridică.
Apelantul a depus răspuns la întâmpinare.
Tribunalul, verificând sentința apelată în raport de motivele de apel invocate și probele administrate în cauză, în limitele efectului devolutiv al apelului, conform dispozițiilor art.477-478 Cod procedură civilă, reține că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor legale menționate, instanța de apel va proceda la rejudecare fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de apelant, cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărârea care a fost atacată, iar părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.
Analizând apelul declarat sub aspectul motivelor prin care a fost criticată sentința sub aspectul soluționării capătului de cerere prin care se solicita obligarea pârâtei la plata sumei de 598,75 lei majorări de întârziere, tribunalul constată că acestea sunt nefondate, iar sentința pronunțată în cauză este legală și temeinică.
În concret, apelantul reclamant a solicitat, prin cererea introductivă, obligarea pârâtei la plata sumei totale de 2162,37 lei, din care suma de 1563,62 lei reprezentând redevență pentru perioada 2011-2013 și suma de 598,75 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente acestei perioade, invocând existența contractul de concesiune nr.2274/2006 având ca obiect concesionarea suprafeței de 300 m.p. situată în municipiul Râmnicu S., cartier Bariera Focșani, .>
Conform convenției părților, respectiv art.11 alin. 1 din contractul de concesiune „pentru nerespectarea obligațiilor stabilite prin caietul de sarcini și prin contract partea în culpă datorează penalități prevăzute de lege și despăgubiri”
Apelantul reclamant a calculat majorări de întârziere în sarcina intimatei pârâte conform art. 1241 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în cuantum de 2% pe lună pentru perioada 2011-2013, ulterior intervenirii scadenței redevenței pentru întreaga perioadă, așa cum a arătat prin acțiune și cum se evidențiază și în notificarea ce i-a fost comunicată.
Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 969 C. civ. 1864, aplicabil în cauză „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”.
Criticile apelantului, în sensul că instanța de fond ar fi intervenit în contractul părților și ar fi înlăturat penalitățile nu sunt, însă, fondate, din considerentele sentinței apelate rezultând, cu evidență, faptul că instanța nu a reținut suma de 598,75 lei sub aspectul modalității de calcul, în funcție de cuantumul prevăzut de OG nr.92/2003, apreciind, în mod corect, că acest act normativ nu era aplicabil în cauză.
Regimul juridic al contractul de concesiune, încheiat de părți, este unul de drept civil, iar nu unul de drept fiscal, pentru a putea susține incidența dispozițiilor OG nr.92/2003, privind Codul de procedură fiscală, chiar și în condițiile în care redevența, cu natura juridică a unei chirii, se face venit la bugetul local. Obligația de plată principală, respectiv plata redevenței și inclusiv a penalităților convenite, decurge nu dintr-o obligație fiscală, ci din convenția părților, așa cum a fost stabilită în contractul de concesiune. Cum în acest contract nu au fost stabilite, expres, majorările de întârziere în cuantumul celor din Codul de procedură fiscală, instanța de fond a respins, în mod corect, capătul de cerere privind majorările de întârziere.
Nu s-a reținut, contrar celor convenite de părți în contractul de concesiune, faptul că pârâta nu ar datora „penalități prevăzute de lege”, ci doar că nu sunt datorate majorările, în modalitatea de calcul menționată.
Totodată, întrucât nu au fost solicitate și calculate dobânzi legale, instanța de fond s-a pronunțat, în limitele investirii, prin acțiunea introductivă, prin care s-a stabilit cadrul procesual sub aspectul, între altele, și a obiectului cererii de chemare în judecată.
Ca urmare, reținând că nu sunt fondate criticile formulate de apelant, nefiind motive de schimbare a sentinței apelate, tribunalul, în temeiul art.480 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge apelul ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art. 634 alin. 1 pct. 4 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant M. RÂMNICU S., cu sediul în municipiul Râmnicu S., .. 1, județul B. împotriva sentinței civile nr. nr.873/03.06.2015, pronunțată de Judecătoria Râmnicu S. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata pârâtă S. (fostă P.) R., domiciliată în Râmnicu S., .. D 1, ..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 20 Noiembrie 2015.
Președinte, G. S. | Judecător, A.-M. D. | |
Grefier, C. M. O. |
Red/thred.AMD
4 ex/16.12.2015
Judecătoria Rm.S.
Judecător fond D. M.
Dosar fond nr._
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 3138/2015. Tribunalul BUZĂU | Pretenţii. Decizia nr. 3137/2015. Tribunalul BUZĂU → |
|---|
