Rectificare carte funciară. Decizia nr. 782/2014. Tribunalul CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 782/2014 pronunțată de Tribunalul CLUJ la data de 18-11-2014 în dosarul nr. 29248/211/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Cod operator de date cu caracter personal 3184 aflate sub incidența Legii nr. 677/2001
DECIZIA CIVILĂ NR. 782/2014
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 18 NOIEMBRIE 2014
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE E. L.
JUDECĂTOR M. O.-S.
JUDECĂTOR D.-I. T.
GREFIER G. P.
S-a luat spre examinare, în vederea pronunțării, recursul promovat de către reclamantul P. D. A. în contra Încheierii civile nr. 4331 din 24.04.2014 pronunțată de Judecătoria Cluj-N. în prezentul dosar nr._, privind și pe intimații pârâți G. I. și T. (fostă G.) V., având ca obiect partaj judiciar.
Mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din 11 noiembrie 2014, fiind consemnate în încheierea ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, termen la care, având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea pentru data de azi când a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL
Reține că prin încheierea civilă nr.4331/24 aprilie 2014, pronunțată în dosarul civil nr.29._ al Judecătoriei Cluj-N., s-a luat act de renunțarea la judecarea cererii vând ca obiect partaj formulată de reclamantul P. D. A., împotriva pârâților G. I. și G. V..
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
A fost obligat reclamantul să achite pârâților suma de 620 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această încheiere, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată la data de 13 decembrie 2013 pe rolul Judecătoriei Cluj-N., sub dosar nr._, reclamantul P. D. A., în contradictoriu cu pârâții G. I., G. V., a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună partajarea imobilului în coproprietatea soților G. înscris în CF nr._-C1-U22, sub nr. cad./top. 367/1/VIII;Atribuirea în exclusivitate în proprietatea lui G. I. a imobilului înscris în CF nr._-C1-U22, sub nr. cad./top. 367/1/VIII: Stabilirea unei sulte ce se cuvine lui G. V. referitor la imobilul înscris în CF nr. 267J4I-C1-U22, sub nr. cad./top. 367/1/VIII; Acordarea cheltuielilor de judecată.
Reclamantul a formulat note de ședință prin care arată că nu mai susține petitul referitor la partajul imobilului aflat în coproprietatea lui G. I. și G. V. (după divorț T. V.), situat în localitatea Cluj-N., ., ., județul Cluj, înscris în CF nr._-C1-U22, sub nr. cad./top. 367/1/VIII, ci doar petitul privind cheltuielile de judecată, reprezentând taxa de timbru și onorariu avocațial.
In fapt, în 13.12.2013, la judecătoria Cluj-N. a fost înregistrată cererea de partaj privind imobilul situat în localitatea Cluj-N., ., .. județul Cluj, înscris în CF nr._-C1-U22, sub nr. cad./top. 367/1/VIII. Această cerere de partaj a avut drept fundament contractul de împrumut încheiat între el și G. I., pentru suma în cuantum de 10.000 lei, contract autentificat de BNP G. și Asociații sub nr. 514/01.02.2013.
Însă, în 27.02.2014, pârâtul G. I. a consemnat la dispoziția executorului judecătoresc M. și Asociații, suma de 15._ lei, reprezentând creanța în cuantum de 10.000 lei și 5.640,33 lei reprezentând cheltuieli de executare, în dosarul execuțional nr. 478/2013, așa cum reiese din chitanța . nr. 1786 din data 27.02.2014, înscris anexat la dosarul cauzei.
Analizând actele dosarului, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamantul a formulat note de ședință la 12.03.2014 prin care arată că nu mai susține petitul referitor la partajul imobilului aflat în coproprietatea lui G. I. și G. V. (după divorț T. V.), situat în localitatea Cluj-N., ., etaj.1, ., înscris în C.F. nr._-C1-U22, sub nr. cad./top. 367/1/VIII, ci doar petitul privind cheltuielile de judecată, reprezentând taxa de timbru și onorariu avocațial.
Potrivit art.406 alin.1 Cod de procedură civilă, reclamantul poate să renunțe oricând la judecată fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă.
Față de manifestarea de voință expresă a petentului exprimată în sensul renunțării la judecată înainte de ., materializată prin înscrisul depus la dosar la fila 49-50 și în respectul principiului fundamental al disponibilității ce guvernează procesul civil, în conformitate cu art.406 alin.1 și 2 Cod procedură civilă, instanța a luat act de renunțarea la judecata cererii având ca obiect partaj.
Cererea reclamantului reprezintă o veritabilă cerere de renunțare la judecata acțiunii față de pârâți, iar în ce privește petitul de menținere a acordării cheltuielilor de judecată taxa judiciară de timbru ce a fost achitată imediat și la onorariul avocațial, pe care le pretinde de la pârâți, atâta vreme cât s-a renunțat la judecată, ea nu se justifică și nu are temei legal.
Raportat la dispozițiilor art.406, alin.3 Noul Cod de procedură civilă, a dispus obligarea reclamantului la plata cheltuielilor făcute de pârât, 620 lei.
Împotriva încheierii menționate a declarat recurs reclamantul P. D.-A., solicitând casarea acesteia și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii contestației la executare așa cum a fost precizată și obligarea debitorilor la plata cheltuielilor de judecată la fondul cauzei, cu cheltuieli de judecată în recurs.
În motivarea recursului reclamantul a arătat că la data de 3 iunie 2013 a formulat o cerere de executare silită în baza contractului de împrumut încheiat cu G. I. contract care a fost autentificat de B.N.P. G. și Asociații sub nr.514 la data de 01 Februarie 2013. Ca urmare a faptului că debitorul G. I. nu a restituit suma împrumutată la data scadență a fost nevoit să apeleze la executare silită, care a făcut obiectul dosarului execuțional nr.478/24 Mai 2013 al B.E.J. M. O. I.. Datorită faptului că nici urmare a somației comunicate debitorului G. I. acesta nu a înțeles să-și îndeplinească obligațiile față de subsemnatul, s-a procedat scoaterea la vânzare prin licitație publică a imobilului aflat în coproprietatea acestuia și a soției, imobil situat în localitatea Cluj-N., ., etaj.1, .> Având în vedere că nici urmare a somației de executare silită imobiliară nu s-a întâmplat nimic și executorul judecătoresc a constatat un impediment la executare, a procedat în temeiul art.979 din Noul Cod de procedură civilă la formularea cererii care face obiectul prezentei cauze, iar după primirea cererii de partaj, debitorul a achitat suma ce făcea obiectul somației din dosarul execuțional.
Pentru a nu fi acuzat de abuz de lege a formulat o cerere prin care a precizat că nu mai susține petitul referitor la partaj, dar susține în continuare pretențiile referitoare la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a suferit ca urmare a faptului că debitorul a stat în pasivitate atât timp. Dacă debitorul achita imediat suma datorată, după ce a primit prima somație de executare silită, nu ar fi fost nevoit să promoveze prezenta cerere și să cheltuie sume importante de bani pentru plata onorariului avocatului și a taxei de timbru.
Apreciază că hotărârea pronunțată în cauză este nelegală în ceea ce privește respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată în favoarea sa și acordare a cheltuielilor de judecată în favoarea contestatorilor, în temeiul art.406 alin.3 Cod procedură civilă.
Instanța de fond trebuia să aprecieze cererile părților referitoare la cheltuieli de judecată raportat atât la prevederile art.406 Cod procedură civilă, cât și al prevederile art. 245-455 Cod procedură civilă, dar și la celelalte norme legale incidente în cauză.
Astfel, art.406 la alin.3 spune ce se poate întâmpla când reclamantul renunță la judecată în ceea ce privesc cheltuielile de judecată suferite de pârât, dar ce se întâmplă când reclamantul a renunțat la judecată datorită faptului că obiectul dedus judecății nu mai este în ființă ca urmare a îndeplinirii obligațiilor de către pârât urmare a presiunilor suferite de pârât, urmare a promovării cererii de chemare în judecată de către reclamant, de la data promovării acțiunii și până la primul termen de judecată.
Este evident că în aceste condiții nu mai sunt aplicabile prevederile art.406 alin.3 teza finală, ci prevederile art.451 și următoarele Cod procedură civilă.
Astfel, pârâții din prezentul dosar au stat în pasivitate până la momentul în care a efectuat cheltuieli în plus față de cele inițiale în dosarul execuțional pentru ca aceștia să se decidă să achite datoria față de el, iar aceste cheltuieli au constat în taxa de timbru pentru formularea cererii de partaj și angajarea unui avocat în acest sens, cheltuieli care erau obligatorii să se ajungă în faza în care pârâții au fost citați la instanță pentru partaj. D. în acel moment pârâții sau decis să achite datoria cu care au fost somați de executorul judecătoresc.
Având în vedere că ne aflăm într-o procedură specială a contestației la executare care permite formularea și a cererilor de partaj, este evident că la momentul în care s-a ajuns într-o situație de renunțare de reclamant la cererea de chemare în judecată, această cerere precum și cea referitoare la cheltuieli de judecată trebuia analizată de instanța prin prisma prevederilor art.12, art.622, art.669 raportat la art.451-455 Cod procedură civilă.
Astfel, art.622 Cod procedură civilă arată că: „Obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bună voie”, în caz contrar creditorul poate trece la executare silită. Art. 669 Cod procedură civilă arată care sunt cheltuielile de executare silită, ori cheltuielile efectuate de recurent în prezenta cauză sunt cheltuieli de executare silită, dar efectuate într-o cerere în instanță, care era obligatorie având în vedere că executarea silită nu putea continua, executorul constând un impediment în executarea silită, bunul supus executării nu putea fi executat, fiind un bun comun. Art.669 Cod procedură civilă stabilește la aliniatul 3 pct.1 și 7 care sunt cheltuielile de executare silită, iar aceste cheltuieli trebuiau să fie stabilite în sarcina pârâților.
Consideră că aceste aspecte trebuie luate în considerare și prin aplicarea prevederilor art.12 care spune: „Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință ...” ori a fost nevoit să formuleze cererea de chemare în judecată pentru a putea recupera creanța datorată de debitorul G., iar formularea de către pârâți a cererii de acordare cheltuieli de judecată este evident că încalcă prevederile legale mai sus enunțate cunoscând faptul că prezenta cerere a fost formulată doar datorită faptului că aceștia nu și-au executat la termen obligația de plată.
Art.453 alin.1 spune că, partea care pierde procesul va fi obligată la cheltuieli de judecată, ori partea care a pierdut procesul nu este el, ci pârâții, pentru că renunțarea la judecată nu înseamnă că s-a pierdut o cauză, ci faptul că nu mai există obiectul cererii, așa cum s-a întâmplat în speță, ceea ce însemnă că a pierdut procesul pârâtul și nu reclamantul. Art. 454 Cod procedură civilă menționează clar și situația în care pârâtul este exonerat de plata cheltuielilor de judecată ceea ce în speță nu se poate invoca.
Prin întâmpinarea formulată intimata T. V. (fostă G.), a invocat, în principal, excepția nulității recursului, solicitând admiterea acesteia, anularea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor ocazionate de judecarea prezentului recurs.
Intimata a arătat că potrivit dispozițiilor art.486 alin.1 lit. d Noul Cod de procedură civilă, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. În ceea ce privește motivele de nelegalitate care trebuie indicate prin cererea de recurs conform textului invocat, acestea sunt cele expres și limitativ prevăzute de art.488 alin.1 Noul Cod de procedură civilă.
Analizând cererea recurentului rezultă în mod evident faptul că acesta nu a indicat în susținerea cererii sale nici unul dintre cele opt motive de nelegalitate prevăzute de art.488 alin.1 Noul Cod de procedură civilă.
Conform dispozițiilor art.486 alin.3 Noul Cod de procedură civilă, mențiunile prevăzute la alin.1 lit. d art.486 Noul Cod de procedură civilă, respectiv cele referitoare la precizarea motivelor de nelegalitate, sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Pe cale de consecință, în condițiile în care cererea recurentului nu cuprinde această mențiune, sancțiunea care intervine este aceea a nulității recursului.
Totodată, câtă vreme recurentul nu a indicat motivul de nelegalitate pe care își întemeiază cererea, acesta implicit nu a realizat nici o dezvoltare a acestuia prin raportare la cerințele legale limitative si exprese prevăzute de art.488 alin.1 Noul Cod de procedură civilă, sens în care sancțiunea nulității recursului se impune și din această perspectivă.
Pe de altă parte, arătă că în ceea ce privește aspectele pe care le invocă recurentul în cuprinsul cererii sale, acestea sunt limitate la o simplă expunere de fapte și afirmații care nu se circumscriu nici unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art.488 alin.1 Noul Cod de procedură civilă.
Așa cum s-a arătat în doctrină, „motivarea recursului presupune evocarea cauzelor de nelegalitate și dezvoltarea lor printr-o argumentare în fapt și în drept”, ceea ce în speță nu s-a întâmplat.
În aceste condiții, în prezenta cauză devin incidente prevederile art.489 alin.2 Noul Cod de procedură civilă, conform căruia sancțiunea nulității recursului intervine în situația în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art.488 Noul Cod de procedură civilă.
Pe fondul cauzei, arătă că recursul se impune a fi respins pentru următoarele considerente:
În fața primei instanțe, reclamantul a înțeles să se prevaleze de un principiu fundamental care guvernează procesul civil, și anume cel al disponibilității și să renunțe la judecarea cererii sale, în temeiul art.406 Noul Cod de procedură civilă.
Conform dispozițiilor art.406 alin.3 Noul Cod de procedură civilă, dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.
În prezenta cauză, recurentul reclamant a înțeles să renunțe la judecată în fața primei instanțe prin cererea înregistrată la dosarul cauzei la data de 18 Martie 2014, respectiv după comunicarea cererii de chemare în judecată la data de 06 Februarie 2014.
Pe cale de consecință, fiind îndeplinite cerințele art.406 alin.3 Noul Cod de procedură civilă, în mod corect a făcut primă instanță aplicarea acestor prevederi, obligând recurentul reclamant la plata cheltuielilor de judecată față de intimată și respingând cererea de acordarea a cheltuielilor de judecată formulată de către recurentul reclamant ca lipsită de temei legal.
În ceea ce privește invocarea de către recurent a prevederilor art.451-455 Noul Cod de procedură civilă, aceste prevederi sunt aplicabile exclusiv în situația în care instanța pronunță o soluție asupra litigiului dedus judecății, în lipsa unei cereri de renunțare la judecata cauzei a reclamantului, ceea ce în prezenta cauză nu s-a întâmplat. În condițiile în care însă reclamantul a înțeles să facă aplicarea principiului disponibilității și să renunțe la cererea sa, discutăm despre un incident procedural și devin aplicabile exclusiv prevederile art.406 alin.3 Noul Cod de procedură civilă, ca reglementare specială privind cheltuielile de judecată, de la care nu se poate deroga.
Astfel, conform prevederilor art.406 alin.3 Noul Cod de procedură civilă, în cazul renunțării la judecată situația cheltuielilor la judecată se tranșează într-o singură modalitate, fără nici un fel de excepție, și anume prin acordarea cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtului și nicidecum a reclamantului care renunță.
Menționează de asemenea faptul că rațiunile pentru care reclamantul a înțeles să renunțe la judecată nu au nici un fel de relevanță juridică, atâta vreme cât textul de lege al art.406 Noul Cod de procedură civilă nu face nici un fel de distincții în funcție de un astfel de criteriu și câtă vreme reclamantul recurent a ales să uzeze de acest text de lege, făcând aplicarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil.
De altfel, prin raportare la prevederile art.406 alin.3 Noul Cod de procedură civilă, în doctrină s-a arătat că „este în culpă procesuală partea care a renunțat la judecarea cererii după comunicarea acesteia către partea adversă”.
În ceea ce privește invocarea de către recurent a prevederilor art.622, 669 Noul Cod de procedură civilă, arătă că acestea nu sunt incidente în prezenta cauză pentru următoarele considerente:
În primul rând, cheltuielile de executare silită la care se referă art.669 Noul Cod de procedură civilă ar fi în sarcina debitorului cel mult în situația în care s-ar pune problema ca acea cerere cu privire la care se solicită cheltuielile să fi fost judecată și instanța să fi pronunțat o soluție de admitere a acesteia.
În situația în care însă discutăm despre un incident procedural cum este cel al renunțării la judecarea cererii de către reclamant, sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile art.406 Noul Cod de procedură civilă referitoare la renunțarea la judecată, inclusiv în ce privește modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Dacă legiuitorul ar fi dorit să stabilească excepții în ce privește condițiile renunțării la judecata cererilor în procedura executării silite, ar fi făcut-o printr-o reglementare specială expresă, ceea ce nu s-a întâmplat.
Pe cale de consecință, în cazul renunțării la judecată, inclusiv în cadrul procedurii executării silite, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 406 Noul Cod de procedură civilă, inclusiv cu privire la cheltuielile de judecată, care vor fi suportate de către reclamant în această ipoteză.
Pe de altă parte, apreciază că art.669 Noul Cod de procedură civilă nu este aplicabil în speță și din perspectiva faptului că acesta face referire la cheltuielile din procedura de executare silită care se stabilesc de executor prin încheiere, conform alin.4 al acestui articol. Or în prezenta cauză se pune problema stabilirii cheltuielilor de judecată de către instanță, nu de către executorul judecătoresc prin încheiere.
Menționează de asemenea că obiectul prezentei cauze este acela de partaj a bunurilor comune ale soților, ceea ce este distinct de ipoteză consacrată de art.622 Noul Cod de procedură civilă, respectiv aceea de aducere la îndeplinire a unei obligații stabilite prin hotărâre judecătorească sau titlu executoriu.
Prin urmare, prevederile art.622, respectiv art.669 Noul Cod de procedură civilă, nu sunt aplicabile în speță. Totodată, nu a fost niciodată parte în procedura de executare silită și nici nu s-a aflat niciodată în nici un fel de raport juridic obligațional cu recurentul reclamant.
De asemenea, învederează instanței faptul că recurentul reclamant și-a întemeiat cererea de renunțare la judecată în fața primei instanțe numai pe prevederile art.406 Noul Cod de procedură civilă, deci inclusiv în ceea ce privește cheltuielile de judecată, fără a indica nici un alt temei legal pentru cheltuielile de judecată solicitate. Or, invocarea doar în recurs a prevederilor art.451-455 Noul Cod de procedură civilă, respectiv ale art.12, art.622, art.699 Noul Cod de procedură civilă ca temei juridic nou al solicitării cheltuielilor de judecată, se constituie într-o încălcare a prevederilor art.494 raportat la art.478 alin.3 Noul Cod de procedură civilă, conform cărora în recurs (s.n.) nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.
În ceea ce privește aspectul bunei credințe, arată că și-a exercitat toate drepturile procesuale cu bună credință și în deplină conformitate cu prevederile legale incidente în prezenta cauză.
Intimatul G. I. nu a formulat întâmpinare în recurs.
Analizând recursul declarat, tribunalul reține următoarele:
Referitor la excepția nulității recursului tribunalul reține că potrivit dispozițiilor art.488 alin.1 C.proc.civ. casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute limitative la pct. 1-8.
Conform art. 489 alin. 1 și 2 C.proc.civ. „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3). Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488”.
Astfel, tribunalul reține că sancțiunea nulității recursului intervine în cazul în care recurentul nu motivează deloc recursul, nu îl motivează în termenul prevăzut de lege sau criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C.proc.civ.
În speță, tribunalul consideră că nu sunt îndeplinite condițiile menționate mai sus, întrucât, chiar dacă recurentul nu a indicat expres temeiul de drept al motivelor de casare, dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea lor în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C.proc.civ.
În consecință, tribunalul urmează să respingă excepția nulității recursului.
Referitor la fondul litigiului, tribunalul reține prin cererea înregistrată la data de 13.12.2013 reclamantul P. D.-A. a solicitat partajul privind imobilul situat în localitatea Cluj-N., ., ., aflat în coproprietatea pârâților G. I. și G. V., invocând începerea executării silite împotriva debitorului G. I., în temeiul unui contract de împrumut pentru suma în cuantum de 10.000 lei.
La data de 24.04.2014 reclamantul a depus la dosar o cerere în care a arătat că nu mai susține petitul referitor la partajul imobilului, în condițiile în care la data de 27.02.2014 pârâtul G. I. a achitat suma de 15.640,33 lei, precizând că își menține cererea privind cheltuielile de judecată.
Potrivit dispozițiilor art. 406 alin. 1 și 3 C.proc.civ. “reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă. Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut”.
Conform art. 453 alin.1 C.proc.civ. „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”.
Tribunalul constată că în temeiul dispozițiilor art.453 alin.1 C.proc.civ. se pot acorda cheltuieli de judecată doar în ipoteza pierderii procesului, care presupune în mod evident o soluție de admitere a cererii de chemare în judecată și nu una de respingere, indiferent de motiv, ori de constatare a renunțării la judecată.
În baza art. 453 alin.1 C.proc.civ. nu se pot acorda cheltuieli de judecată reclamantului care a renunțat la judecată pe considerentul că pârâtul și-a îndeplinit obligația după introducerea acțiunii, singura ipoteză avută în vedere de legiuitor pentru acordarea cheltuielilor de judecată fiind aceea a pierderii procesului de către pârât.
Totodată, dispozițiile art. 406 C.proc.civ. stabilesc că în cazul renunțării la judecată reclamantul este cel care poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, fără să existe nici o prevedere legală care să instituie regula acordării cheltuielilor în ipoteza în care pârâtul și-a îndeplinit obligația pe parcursul procesului, iar reclamantul a renunțat de judecată.
Pe de altă parte, tribunalul consideră că reclamantul care a renunțat la judecată, pe considerentul că pârâtul și-a îndeplinit obligația după introducerea acțiunii, are la dispoziție o acțiune separată, prin care să invoce răspunderea civilă delictuală. O astfel de cerere nu poate fi soluționată în prezentul dosar, instanța nefiind investită cu analizarea condițiilor prevăzute de art. 1357 și următoarele C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.
În fine, tribunalul consideră nefondate susținerile recurentului privind incidența dispozițiilor art.669 C.proc.civ. întrucât cheltuielile de judecată făcute cu ocazia formulării unei contestații la executare nu intră în categoria cheltuielilor de executare, care sunt enumerate la alin. 3 din acest articol și trebuie stabilite de către executorul judecătoresc, prin încheiere, conform alin. 4. Fiind vorba despre cheltuieli făcute în cadrul unui proces, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art.406 și art. 451 C.proc.civ., menționate mai sus.
Pentru toate motivele expuse mai sus, tribunalul consideră că recursul declarat de reclamant este nefondat, urmând ca în baza art. 496 alin. 1 C.proc.civ. să îl respingă și să mențină sentința atacată, aceasta fiind legală și temeinică
În baza art. 453 C.proc.civ. recurentul va fi obligat să plătească intimatei T. V. suma de 124 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariul avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P. D. A. împotriva încheierii civile nr. 4331 din 24.04.2014 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei Cluj-N., pe care o menține în totul.
Obligă recurentul să plătească intimatei T. V. suma de 124 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 18 noiembrie 2014.
PREȘEDINTE, E. L. | JUDECĂTOR, M. O.-S. | JUDECĂTOR, D.-I. T. |
GREFIER, G. P. |
Red. D.T./ A.B./ 26.01.2015
Judecător fond: S. M.
| ← Obligaţie de a face. Sentința nr. 439/2014. Tribunalul CLUJ | Grăniţuire. Decizia nr. 915/2014. Tribunalul CLUJ → |
|---|
