Cereri. Decizia nr. 79/2013. Tribunalul DÂMBOVIŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 79/2013 pronunțată de Tribunalul DÂMBOVIŢA la data de 11-04-2013 în dosarul nr. 3283/262/2012
DOSAR NR._
ROMANIA
TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA – SECȚIA I-a CIVILĂ
DECIZIA NR.79
Sedința publică din data de 11 aprilie 2013
Instanța constituită din:
Președinte: A. S.
Judecător: D. S.
Grefier: N. P.
Pe rol fiind soluționarea apelului civil, declarat de reclamanta I. M.-F., cu domiciliul/sediul în vederea comunicării actelor de procedură la sediul Cabinetului de avocat I. G., situat în Târgoviște, ..3, ..B, ., împotriva sentinței civile nr. 1098/17.12.2012, pronunțată de Judecătoria Moreni, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât R. V.-C., cu domiciliul în comuna Gura Ocniței ., județul Dâmbovița, având ca obiect – exercitarea autorității părintești.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din 28.03.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, pentru ca părțile să depună note scrise, a amânat pronunțarea la 11.04.2013, dată la care a pronunțat următoarea decizie,
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea de chemare în judecată a pârâtului R. C. V. înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște sub nr.6265/315/28.06.2012, reclamanta I. M.-F. a solicitat să i se încuviințeze exercitarea exclusivă a autorității părintești asupra copilului R. B.-A., născut la data de 20.03.2001.
Motivând cererea, reclamanta a arătat că în urma unei relații de concubinaj dintre părți s-a născut copilul R. B.-A., a cărei locuință a fost stabilită la mamă prin hotărâre judecătorească. Reclamanta a mai arătat că este rezidentă în Italia, locuind împreună cu copilul, care urmează cursurile unei instituții de învățământ în această țară.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 398 din Codul civil (Legea nr. 287/2009, republicată).
În dovedirea cererii, s-a propus administrarea dovezilor cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului și efectuarea referatului de anchetă psihosocială.
Citat în cauză, pârâtul nu a formulat întâmpinare, dar în cursul judecății s-a declarat de acord cu cererea reclamantei.
Prin sentința civilă nr.4829/23.10.2012, Judecătoria Târgoviște a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu declinând competența în favoarea Judecătoriei Moreni.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că domiciliul pârâtului este în orașul Gura Ocniței, Județul Dâmbovița, astfel cum rezultă din adresa nr._/17.07.2012 emisă de Penitenciarul Mărgineni (f. 18).
S-a avut în vedere că potrivit art. 5 Cod procedură civilă, cererea de chemare în judecată se face la instanța de la domiciliul pârâtului,iar părțile pot conveni, conform art. 19 Cod procedură civilă, prin înscris sau prin declarație verbală dată în fața instanței, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competență teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 și 16.
De asemenea, s-a făcut trimitere la prevederile art. 159 pct. 3 Cod procedură civilă corespunzător cărora necompetența este de ordine publică când pricina este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura, rezultând că în pricinile privitoare la drepturi nepatrimoniale, cum este și cazul de față, părțile nu pot deroga de la competența stabilită de lege, aceasta însemnând că pentru pricinile referitoare la drepturi nepatrimoniale, competența stabilită de art. 5 Cod procedură civilă este exclusivă, conform interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 19 Cod procedură civilă.
S-au înlăturat susținerile reclamantei prin avocat, în conformitate cu care instanța competentă să soluționeze cauza este aceea de la domiciliul minorei, deoarece nu există nici un text de lege care să instituie o astfel de competență.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Moreni sub nr._ /19.11.2012.
După închiderea dezbaterilor în cauză, dar înainte de terminarea ședinței de judecată, reclamanta, prin avocat, a depus prin fax o cerere prin care a invocat necompetența teritorială a Judecătoriei Moreni, solicitând declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Târgoviște, și înaintarea dosarului către Tribunalul Dâmbovița pentru soluționarea conflictului de competență.
În motivare s-a arătat că potrivit art. 265 din Codul civil (Legea nr. 287/2009, republicată) litigiul este de competența instanței de tutelă, care este cea de la domiciliul copilului, situat în speță în municipiul Târgoviște.
Pentru discutarea competenței instanței, cauza a fost repusă pe rol, iar la termenul acordat (17.12.2012), instanța a ridicat din oficiu excepția necompetenței instanțelor române, rămânând în pronunțare asupra acesteia și asupra excepției privind necompetența teritorială a Judecătoriei Moreni, invocată de reclamantă.
Analizând cu prioritate excepția necompetenței instanțelor române, conform art. 137 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Judecătoria Moreni a considerat-o ca întemeiată, iar prin sentința civilă nr.1098/17.12.2012 a admis-o, respingând cererea dedusă judecății ca nefiind de competența instanțelor române.
În argumentarea soluției, s-a arătat că în drept, competența de soluționare a litigiilor privind exercitarea autorității părintești asupra unui copil român aflat pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, se determină potrivit Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, iar în baza art. 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (versiunea consolidată publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010), acest act internațional este obligatoriu și direct aplicabil în toate statele membre ale Uniunii Europene, printre care se numără și România, care a aderat la Uniunea Europeană la 01 ianuarie 2007 prin Tratatul de aderare semnat la Luxemburg la 25 aprilie 2005 și ratificat de România prin Legea nr. 157/2005.
S-a avut în vedere că în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, sunt competente în materia răspunderii părintești acele instanțe judecătorești ale unui stat membru în care copilul își are reședința obișnuită la momentul la care instanța este sesizată, această normă de competență fiind de ordine publică, neputându-se deroga decât în situațiile de excepție prevăzute expres de Regulament (art. 9, art. 10 și art. 12).
În considerentele sentinței s-a evidențiat că noțiunea de ,,reședință obișnuită” nu este definită de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, însă este evident că aceasta poate avea o altă semnificație decât cea din dreptul național, având în vedere diversitatea legislațiilor statelor membre ale Uniunii Europene și necesitatea creării unei aplicări uniforme a regulamentelor comunitare. Sub acest aspect, s-a menționat că în exercitarea atribuției de interpretare a actelor adoptate de instituțiile Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit prin hotărârea din 02.04.2009 pronunțată în cauza C-523/07 că noțiunea „reședință obișnuită” prevăzută de articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie să fie interpretată în sensul că această reședință corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într‑un mediu social și familial, determinată în funcție de criterii precum durata, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în acest stat, cetățenia copilului, locul și condițiile de școlarizare, cunoștințele lingvistice, precum și raporturile de familie și sociale întreținute de copil în statul respectiv. Prin aceeași hotărâre s-a decis că este de competența instanței naționale să determine reședința obișnuită a copilului, ținând cont de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte.
În speță, judecătoria a apreciat că la data introducerii cererii de chemare în judecată (28.06.2012) reședința copilului R. B.-A. era situată în Italia (unde probabil locuiește și în prezent) întrucât reclamanta s-a stabilit în Italia, împreună cu copilul, obținând dreptul de ședere permanentă în această țară și eliberându-i-se permisul de ședere nr. 42 din 15.01.2009, de către Primăria Nocera Inferiore (filele 12-13 din dosarul nr._ ), ceea ce prezumă și existența unor surse de venit legale în Italia.S-a subliniat totodată că minora R. B.-A. frecventează regulat cursurile unei instituții școlare din Italia, fiind în clasa a IV-a, în anul școlar 2011-2012, așa cum rezultă din adeverința eliberată de unitatea școlară, depusă la filele 10-11 din dosarul nr._ . În acest context, stabilirea reclamantei împreună cu copilul în Italia, pe o perioadă nedeterminată, însoțită de demersuri pentru integrarea socială în această țară, precum obținerea dreptului de ședere și înscrierea copilului la o școală, semnifică transferul reședinței obișnuite a mamei și a copilului în Italia.
În aceste împrejurări, s-a apreciat nu sunt incidente în speță normele de excepție prevăzute de dispozițiile art. 9, art. 10 și art. 12 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, față de dispozițiile art. 8 alin. (1) din actul normativ menționat și competența de soluționare a cererii de dispoziție cu privire la exercitarea autorității părintești nu aparține instanțelor române, ci acelora din statul de reședință al copilului.
Prima instanță a menționat că în baza art. 12 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, poate opera o prorogare de competență în favoarea instanțelor statului membru cu care copilul are o strânsă legătură bazată pe cetățenie, reședința unuia dintre părinți ș.a., dar numai în condițiile în care prorogarea de competență a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părțile la procedură la data sesizării instanței, iar competența este în interesul superior al copilului. În speță, s-a considerat că nu operează în favoarea instanțelor române prorogarea de competență prevăzută de art. 12 din Regulament, în condițiile în care părțile nu au convenit asupra acestui aspect expres sau tacit, dar neîndoielnic, până introducerea cererii de chemare în judecată (28.06.2012, moment care, conform art. 16 din Regulamentul 2001/2003, reprezintă data sesizării instanței române), astfel că prorogarea convențională de competență prevăzută de art. 12 alin. (3) din Regulamentul 2001/2003 are caracter conștient și voluntar, neputând opera prin voința exclusivă a uneia dintre părți. Prin urmare, simpla introducere a cererii de chemare în judecată la o instanță română nu are semnificația unei manifestări de voință în sensul prorogării competenței în favoarea acesteia, cu atât mai mult cu cât reclamanta, care a beneficiat de asistență juridică specializată din partea unui avocat, a invocat pe parcursul procesului exclusiv dispozițiile legii române cu privire la competență, ignorând cel mai probabil dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, care în speță se aplică prioritar față de legea română.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate cu motivarea că în mod greșit s-a apreciat că în speță sunt aplicabile prevederile art.8 alin.1 din Regulamentul C.E. nr.2201/2003, fără a se observa că acestea nu sunt aplicabile în cauză și fără a ține cont de principiul statuat chiar de acest regulament, respectiv interesul superior al copilului.
În acest sens, se citează alineatul 12 din preambulul regulamentului, potrivit căruia ,,ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită” subliniindu-se că termenul de reședință obișnuită este similar în acest caz cu noțiunea de domiciliu al minorului din dreptul civil român, astfel că ar fi ilogic ca o asemenea cerere să fie soluționată de către o instanță din altă țară doar pentru că minorul locuiește temporar în acea țară.
Dezvoltând critica, apelanta a susținut că instanța de fond nu a ținut seama de acordul pârâtului (tatăl minorei) atât cu privire la competența teritorială de judecare a cererii, cât și cu privire la fondul cauzei, împrejurare în care este evident că în cauză putea opera prorogarea convențională de competență prevăzută de art.12 alin.3 din Regulament.
În opinia apelantei, în speță erau incidente dispozițiile citate, literele a și b, potrivit cărora instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materie de răspundere părintească atunci când copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru,în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită aici (în cauză, ambii părinți au domiciliul în România) sau atunci când competența instanțelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părțile la procedură, iar competența este în interesul superior al copilului.
Se solicită admiterea apelului, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Târgoviște, competentă din punct de vedere al apelantei.
Intimatul nu a formulat întâmpinare.
Examinând hotărârea atacată prin prisma actelor dosarului, a criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile în materie, tribunalul apreciază apelul ca fiind fondat.
Se reține că după cum a evidențiat și instanța de fond, regula instituită de art.8 alin.1 din Regulamentul C.E. nr.2201/2003, privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, sub aspectul competenței, este aceea a statului în care copilul își are reședința obișnuită la momentul la care instanța este sesizată.
Prin excepție, art.12 alin.3 reglementează prorogarea de competență, prevăzând că instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menționate la alineatul 1 (procedurile privitoare la divorț, separarea de drept sau anularea căsătoriei) atunci când copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că unul din titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru și competența instanțelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părțile la procedură, la data sesizării instanței, iar competența este în interesul superior al copilului.
În opinia tribunalului, contrar celor stabilite de instanța de fond, ambele condiții sunt îndeplinite pentru cazul citat de prorogare a competenței.
Astfel, tatăl copilului minor are domiciliul (reședința obișnuită) în România iar competența instanțelor române a fost acceptată tacit dar neechivoc și de către pârâtul R. V. C..
După cum rezultă din adresa Y/_/17.07.2012 emisă de Penitenciarul Mărgineni, la data sesizării instanței de fond (28.06.2012) pârâtul se afla în stare de detenție, astfel că a fost în imposibilitate de a-și exprima în mod expres acceptul pentru competența instanței române, însă la primul termen de judecată din 23.10.2012, când a fost prezent după liberarea sa, a solicitat respingerea excepției necompetenței teritoriale, invocată din oficiu de Judecătoria Târgoviște, ceea ce semnifică exprimarea neechivocă a consimțământului pentru recunoașterea competenței instanței române și care în contextul menționat operează implicit din momentul sesizării acesteia.
Prin urmare, fiind îndeplinite cele două condiții ale art.12 alin.3 din Regulamentul C.E. nr.2201/2003, se concluzionează că, în mod eronat Judecătoria Moreni a constatat că cererea dedusă judecății nu este de competența instanțelor române.
Cum litigiul s-a soluționat fără a se intra în cercetarea fondului, în conformitate cu dispozițiile art. 297 teza a II-a Cod procedură civilă, tribunalul va admite apelul, va anula hotărârea atacată și va trimite cauza Judecătoriei Târgoviște spre rejudecare, competentă din punct de vedere teritorial, în condițiile în care prin natura sa, obiectul cererii nu atrage o competență teritorială exclusivă, contrar celor reținute de această instanță la momentul declinării competenței, iar pârâtul nu a invocat el însuși excepția necompetenței teritoriale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite apelul declarat de reclamanta I. M.-F., cu domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură la sediul Cabinetului de avocat I. G., situat în Târgoviște, ..3, ..B, ., împotriva sentinței civile nr. 1098/17.12.2012, pronunțată de Judecătoria Moreni, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât R. V.-C. domiciliat în comuna Gura Ocniței ., județul Dâmbovița.
Anulează hotărârea atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Târgoviște.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din data de 11.04.2013.
P., JUDECATOR, GREFIER,
A. S. D. S. N. P.
JF D. C. G.
Dosar nr._
Judecătoria Moreni
Red.AS/Tehnored. A.S./N.P.
4 ex/18.04.2013
| ← Fond funciar. Decizia nr. 970/2013. Tribunalul DÂMBOVIŢA | Obligaţie de a face. Decizia nr. 151/2013. Tribunalul DÂMBOVIŢA → |
|---|
