Acţiune în constatare. Decizia nr. 727/2015. Tribunalul DÂMBOVIŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 727/2015 pronunțată de Tribunalul DÂMBOVIŢA la data de 16-10-2015 în dosarul nr. 727/2015
DOSAR NR._
ROMANIA
TRIBUNALUL DÂMBOVIȚA – SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 727
Ședința publică din data de 16.10.2015
Instanța constituită din:
Președinte: G. C.
Judecător: A. S.
Grefier: E. B.
Pe rol fiind soluționarea apelului civil, declarat de apelanta – pârâtăS.C.V. R. S.A., cu sediul în municipiul București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, sector 2, în contradictoriu cu intimata reclamantă P. (fostă V.) D., cu domiciliul ales la Cabinetul de Avocatură „Hânsu B.”, din municipiul Târgoviște, ., ., apt. 2, județul Dâmbovița, având ca obiect – acțiune în constatare.
Apelul nu a fost timbrat.
La apelul nominal făcut în ședință publică s-a prezentat avocat F. V. în calitate de apărător ales al apelantei – pârâte S.C. Wolksbank R. S.A, lipsă fiind intimata - reclamantă P. D. și apărătorul ales al acesteia – avocat Hînsu B..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care referă oral obiectul pricinii, stadiul în care se află pricina, modul de îndeplinire a procedurii de citare și alte măsuri dispuse de instanță.
Prin Serviciul Registratură la data de 10.09.2015 intimata – reclamantă a depus la dosarul cauzei cerere de renunțare la judecată.
La data de 14.09.2015 apelanta – pârâtă a depus la dosarul cauzei cerere prin care a solicitat a se lua act de declarația de renunțare dată de reclamantă.
După referatul cauzei, conform dispozițiilor art.154 (7) Cod procedură civilă președintele completului de judecată a verificat personal modul de îndeplinire a procedurii de citare, constatând ca fiind legal îndeplinită.
Tribunalul pune în discuția apărătorului ales al apelantei – pârâte cererea de renunțare la judecată formulată de intimata – reclamantă.
Avocat F. V. având cuvântul pentru apelanta – pârâtă, solicită instanței ca potrivit dispozițiilor art. 406 alin. 5 Cod procedură civilă a se lua act de renunțarea la judecată, a se dispune anularea în tot a hotărârii, fără obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Tribunalul, în temeiul dispozițiilor art.394 Cod procedură civilă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, închide dezbaterile și rămâne în deliberare.
NOTĂ: După strigarea cauzei, după ce instanța a rămas în deliberare, s-a prezentat în instanță avocat Hînsu B. în calitate de apărător ales al intimatei – reclamante, care a luat cunoștință de cererea reclamantei de renunțare la acțiune.
TRIBUNALUL:
Deliberând asupra apelului civil de față:
Prin cererea înregistrată sub nr._ reclamanta P. (fosta V.) D., a chemat în judecată pe pârâta S.C.V. ROMÂNIA S.A, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună:1) constatarea caracterului abuziv al comisionului de risc, prevăzut la pct.5 din convenția de credit nr._/13.12.2007; 2) constatarea caracterului abuziv al comisionului de administrare prevăzut .la art.5 din actul adițional nr.1 din data de 02.12.2010 (comision de risc redenumit); 3) înlăturarea clauzelor abuzive din convenția de credit nr. ._/13.12.2007 și din actul adițional nr.1 din data de 02.12.2010; 4) repunerea în situația anterioară inserării clauzei privind comisionul de risc din convenția de credit și comisionul de administrare din actul adițional și obligarea pârâtei să restituie, în integralitate, sumele de bani încasate cu titlu de comision de risc, de la data încheierii convențiilor, până la momentul rămânerii definitive a hotărârii, cu dobânda legală aferentă de la data plății fiecărei sume de bani în parte și până la data restituirii efective de către pârâtă a fiecărei sume de bani în parte; 5) obligarea pârâtei la întocmirea unui nou grafic de rambursare care să excludă comisionul de risc/administrare, în cuantum de 0,22 %.
În motivarea cererii se arată că între părți s-a încheiat la data de 13.12.2007 convenția de credit nr._.
În prevederile contractuale cuprinse în cadrul convenției de credit, respectiv condițiile generale și condițiile speciale, a fost stipulată clauza contractuală prevăzută de art.5 lit.a, respectiv art.3, pct.5 alin.b referitoare la perceperea comisionului de risc, în valoare de 0,22 % calculat la soldul creditului.
Menționează reclamanta că o primă condiție ce trebuie îndeplinită pentru a considera o prevedere contractuală abuzivă, este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul. Din conținutul contractului reiese că acesta are caracterul unei convenții de adeziune care este redactat în întregime de bancă, iar contractanții nu au avut posibilitatea de a interveni asupra clauzelor contractuale, ci numai de a le accepta pur și simplu sau nu. Acesta este un contract standard preformulat, care nu îi dă posibilitatea consumatorului de a negocia una sau mai multe clauze, ci doar să accepte așa cum acesta a fost redactată de bancă.
Ce-a de-a doua condiție se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Acestea ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, deoarece introducerea comisionului de risc nu se justifică din moment ce reclamanta a instituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară.
Se mai arată că prin convenție s-a prevăzut că, în caz de întârziere a obligațiilor de plată, reclamanta datorează și penalități de întârziere, pârâta beneficiind în acest fel de două garanții. În conformitate cu art.4 alin.1 din Leg.193/2000 se stabilește pentru existența clauzei abuzive, că aceasta să fie contrară cerințelor bunei credințe.
Menționează că buna credință presupune ca ambele părți să respecte echilibrul contractual, astfel că nici una dintre acestea să nu încerce a obține o valoare mai mare decât aceea la care s-a obligat cealaltă parte.
De asemenea, reclamanta solicită a se avea în vedere că prin plățile periodice ale comisionului de risc abuziv impus, a suferit și o însărăcire care se întinde până la momentul restituirii efective de către bancă a respectivelor sume de bani. Banca a beneficiat de o îmbogățire fără justă cauză prin faptul că a folosit și va folosi respectivele sume de bani, începând cu momentul fiecărei plăți, cu titlu de comision de risc și până în momentul în care banca va restitui în mod efectiv consumatorilor fiecare sumă de bani în parte, încasată cu titlu de comision de risc.
În ce privește comisionul de administrare (comision de risc redenumit) reclamanta solicită să se constate că în cuprinsul acestuia pârâta a inserat: următoarea frază „comisionul de risc ….se va redenumi în comision de administrare credit urmând a fi datorat în continuare pe toată durata convenției în aceeași valoare procentuală”.
Față de această stipulare, reclamanta apreciază că în realitate, prin actul adițional, nu a fost introdus un nou comision în locul celui de risc, ci a fost doar modificată denumirea acestuia, scopul, cuantumul și destinația rămânând neschimbate, motiv pentru care sub acest aspect se apreciază că actul adițional nu are nici un efect juridic asupra convenției inițiale.
Solicită a se constata că acest comision „de risc” nu face parte nici din prețul și nici obiectul principal al convenției, pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul la care se adaugă prețul cerut de bancă, adică dobânda și dobânda penalizatoare aferentă.
Reclamanta consideră că acțiunea având ca obiect constatarea clauzelor abuzive este imprescriptibilă, deoarece nu este vorba despre o nulitate relativă, ci una absolută, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, dreptul la acțiune neputând fi apreciat ca prescris.
Susține reclamanta că termenul de prescripție privind dreptul consumatorilor de a cere restituirea sumelor de bani încasate de bancă, începe să curgă de la data pronunțării hotărârii judecătorești ce constă în clauzele abuzive și nu de la data la care sumele respective au fost plătite.
Potrivit graficului de rambursare, i s-a stabilit reclamantei și comisionul de risc, respectiv de administrare credit (comision de risc redenumit), comision pe care l-a achitat lunar.
În drept, au fost invocate Legea nr.193/2000, OUG nr.50/2010, OG nr.21/1992, art.992 - 997, 1092 Cod Civil.
S-au indicat ca probe: înscrisurile menționate în cuprinsul cererii, respectiv convenția de credit nr._/13.12.2007, actul adițional nr.l din data de 02.12.2010, planul de rambursare de credit, adeverințele eliberate de pârâtă privind faptul că nu are restanțe și prin care face dovada achitării creditului (dobânzi și comisioane).
Pârâta . a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate, pe cale de excepție, cererea fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, aceasta fiind lipsita de obiect, inadmisibilă, netimbrată, prescrisă. Pe fond, cererea este neîntemeiată.
Deși dispozițiile alin.4 al.art.12 din Legea 193/2000, prevăd pentru consumator dreptul acestuia de a invoca nulitatea unei clauze contractuale, stabilește in același timp si faptul ca această conduită ii este permisă consumatorului atunci când se află in prezenta unui contract de adeziune.
Este indubitabil faptul ca cele doua convenții de credit, încheiate intre banca si reclamanta - convenția de credit nr._ din data de 12.10.2007, ce face obiectul acestui dosar si convenția de credit nr._ din data de 13.12.2007, ce face obiectul dosarului nr._ - nu sunt contracte de adeziune, câta vreme reclamanta este cea care a solicitat creditele, potrivit nevoilor sale, iar banca nu a făcut altceva decât sa ii acorde creditele solicitate si necesare acesteia, la prețul convenit de ambele parti si in raport de posibilitățile financiare de rambursare a sumelor datorate de către reclamanta.
Este fără putința de tăgada faptul ca respectivele convenții de credit, încheiate intre bancă si reclamantă, sunt rezultatul acordului de voința al tuturor părților, situație ce exclude calificarea convențiilor ca fiind contracte de adeziune.
Dincolo de aceste aspecte, nici textul art. 14 din Legea nr. 193/2000 modificata nu susține calitatea procesuală activă a reclamantei, întrucât acest text de lege, prevede dreptul consumatorilor prejudiciați prin contractele încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr.193/2000 de a se adresa instanței de judecata in conformitate cu dispozițiile Codului civil si ale codului de procedura civila.
Sintagma folosita in textul de lege, mai sus menționat, pentru persoanele care se pot adresa instanței de judecata, respectiv aceea de „consumatori prejudiciați", presupune faptul ca instanța de judecata a constatat deja existenta unor clauze abuzive in contractul încheiat, urmare a procedurii stabilite prin art. 11-13 din Legea nr. 193/2000 modificata, situație care presupune existenta unui consumator prejudiciat indreptatit să se adreseze instanței potrivit codului civil si al celui de procedura civila pentru repararea prejudiciului.
O alta rațiune juridica pentru textul art.14 din Legea nr.193/2000, modificata nu poate fi avuta in vedere, întrucât pentru a apela la justiție in temeiul codului civil si al celui de procedura civila nu trebuia sa existe o dispoziție specială in lege in acest sens.
Fată de cele învederate mai sus, coroborat cu faptul ca la dosarul cauzei nu există dovada constatării caracterului abuziv al clauzelor reclamate ca fiind abuzive, prin procedura specială, instituită prin lege specială dar si cu faptul că nu este vorba de convenții de adeziune, apreciază că reclamanta nu are calitate procesuala activă.
La data formulării prezentei acțiuni, clauza privind comisionul de risc, a cărei abuzivitate solicită reclamanta, nu există.
Odată cu apariția OUG nr.50/2010 banca a comunicat reclamantei oferta privind implementarea OUG nr. 50/2010 (in forma sa inițiala) in cadrul ambelor convenții de credit încheiate de reclamantă cu banca, inclusiv oferta privind convenția de credit nr._ din data de 12.10.2007.
Actul adițional propus si nesemnat de către reclamantă a fost implementate de bancă, fiind considerat acceptat tacit de către aceasta, potrivit dispozițiilor art. 95 alin. 5 din OUG nr. 50, care, in forma sa inițiala, prevedea faptul ca „nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. 2 este considerată acceptare tacita."
Ulterior, respectiv la data de 02.01.2011, OUG nr. 50/2010 a fost modificată prin Legea nr.288/2010.
In conformitate cu art. 95 din OUG nr.50/2010, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.288/2010 „ prevederile prezentei ordonanțe de urgenta nu se aplica contractelor in curs de derulare la data intrării in vigoare a prezentei ordonanțe de urgenta cu excepțiile dispozițiilor art.37l, ale art.66-69...".
Prin urmare legiuitorul a revenit asupra prevederilor anterioare ale OUG nr. 50/2010, in special asupra prevederilor art. 95, considerând ca acestea nu se aplica contractelor de credit in curs de derulare, cu excepțiile menționate.
Totodată, Legea nr. 288/2010 a reglementat si situația actelor adiționale aplicate de banei in executarea OUG nr. 50/2010.
Astfel, prin dispozițiile tranzitorii cuprinse in art.I s-a stabilit valabilitatea actelor adiționale care au fost încheiate in urma exprimării libere a consimțământului consumatorilor.
In ceea ce privește actele adiționale nesemnate de către consumatori si implementate tacit, Legea nr. 288/2010 a acordat posibilitatea ambelor părți de a le denunța unilateral, . 60 zile de la data intrării in vigoare a legii, respectiv de la data de 02.01.2011.
Așadar, termenul pana la care consumatorii puteau sa exercite dreptul prevăzut la art. II s-a împlinit la data de 02.03.2011, insa reclamanta din prezenta cauză nu si-a exercitat dreptul conferit de Legea nr.288/2010 si nu a notificat banca cu privire la refuzul de a accepta modificările propuse prin actul adițional, astfel că acesta si-a produs efectele in termenii si condițiile in care a fost formulat.
Mai mult decât atât insă, la data de 02.12.2010, reclamanta a încheiat cu banca actul adițional nr.1 la convenția de credit nr._/13.12.2007, prin care a fost modificată substanțial convenția de credit.
Modificările intervenite prin actele adiționale, au vizat printre altele si articolul a cărei abuzivitate se solicită de către reclamantă sa fie constatată, situație ce lipsește de obiect acțiunea formulată.
La data de 02.12.2010, reclamanta a încheiat cu banca actul adițional nr.1 la convenția de credit nr._/13.12.2007.
Părțile au înțeles să încheie acest act adițional, pentru asigurarea conformității convenției de credit încheiata in anul 2007 cu prevederile OUG nr. 50/2010.
Deși la data de 02.01.2011, OUG nr.50/2010 a fost modificată prin Legea nr. 288/2010, aceasta lege a reglementat si situația actelor adiționale aplicate de banei in executarea OUG nr. 50/2010.
Astfel, prin dispozițiile tranzitorii cuprinse in art.II s-a stabilit valabilitatea actelor adiționale care au fost încheiate in urma exprimării libere a consimțământului consumatorilor.
Actul adițional prin care s-a perceput comision de administrare a fost acceptat de reclamanta, sensul in care aceasta a semnat actul adițional.
Fiind capăt de cerere, evaluabil in bani, trebuia ca reclamanta sa achite taxa judiciară de timbru aferentă.
Netimbrarea capătului de cerere corespunzător are drept consecință anularea acestuia ca netimbrat.
Excepția de la principiul retroactivității este dată de prezenta unei convenții de credit, care este un contract cu executare succesivă - pag. 189 din Cursul de drept civil roman - Prof. univ. dr. G. B., ediția 1993, anexata prezentei.
Sub aspect procesual capătul de cerere privind restituirea prestațiilor efectuate in temeiul clauzei, asupra căreia instanța ar dispune nulitatea, este supusa termenului general de prescripție de trei ani - pag. 189 din Cursul de drept civil roman - Prof. univ. dr. G. B., ediția 1993, anexata prezentei.
Raportând cele de mai sus la data încheierii convenției de credit, respectiv data de 12.10.2007, cererea privind restituirea sumelor este prescrisa, fiind formulata cu depășirea termenului general de prescripție de, 3 ani.
Daca se va trece peste excepțiile invocate, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Dispozițiile art.4 al.6 din Legea nr. 93/2000, modificată, stabilesc faptul ca evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț si de plată, pe de o parte si nici cu produsele oferite, pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil.
Prevederile art.4 al.2 din Directiva nr.93/13/CEE - a căror transpunere in legislația naționala s-a urmărit, sens in care exista art.4 al.6 din Legea nr. 93/2000 - statuează faptul ca aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate in schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil.
Prezenta acestor texte de lege limitează intervenția instanței de judecată atunci când sunt chemate să evalueze caracterul abuziv al clauzelor care privesc definirea obiectului principal al contractului si al celor care privesc cerințele de preț si de plată (caracterul adecvat al prețului de care face vorbire Directiva) raportat la produsele sau serviciile oferite in schimb, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil.
CJUE a reținut in recenta speța Kasler, faptul ca judecătorul național trebuie sa califice, in primul rând, in ce măsura o clauza intra in sfera de obiect (principal) al contractului, apoi sa evalueze daca o clauza este redactata clar si inteligibil si in măsura in care o clauza este declarata abuziva iar contractul nu mai poate continua, judecătorul național poate sa o inlocuiasca cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.
In ceea ce privește noțiunea de "obiect principal al contractului", CEJ elaborează criterii care sa orienteze instanțele naționale.
O clauza intra in sfera obiectului principal al contractului, daca este esențială.
Dar tot instanța naționala trebuie, mai departe, sa evalueze" daca pretinsa clauza abuziva este sau nu esențiala.
Dobânzile si comisioanele, precum si moneda in care creditul a fost acordat, respectiv va fi rambursat, sunt elemente care țin de costul creditului, deci, firesc este ca si clauzele referitoare la acestea sa fie calificate ca esențiale in raport cu obiectul principal al contractului.
In susținerea celor de mai sus, se invocă, nu numai recenta hotărâre CJUE in cazul Kasler, dar si articolul semnat de conferențiar universitar dr. M. A. cu privire la aceasta hotărâre, care retine faptul ca meritul hotărârii Kasler este acela ca pune in lumina existenta acestui text de excepție referitor la prețul contractului, peste care in practica se trecea in mod superficial, preferându-se examinarea clauzelor abuzive direct din perspectiva celorlalte condiții (caracter nenegociabil, clauza contrara bunei-credințe, existenta unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului).
Toate aceste clarificări ar trebui să aducă un element de echilibru și de calm indispensabil unei judecați corecte si echitabile a proceselor privind clauzele abuzive.
Analizând aceste aspecte, respectivele clauze defăimate de reclamanți ca fiind abuzive - privitoare la comisionul de risc si cel de administrare - sunt clauze ce privesc obiectul principal al contractului, cerința de preț și de plată (caracterul adecvat al prețului de care face vorbire Directiva), raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, exprimate în mod clar și inteligibil.
Potrivit art.4 din Legea nr.193/2000 pentru ca o clauza contractuală să poată fi considerată abuzivă este necesar ca respectiva clauză să îndeplinească cumulativ mai multe condiții si anume: clauza să nu fi fost negociată cu consumatorul si să creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților, in detrimentul consumatorului.
Încheierea convențiilor de credit, a fost consecința voinței reclamantei de a contracta creditele in condițiile celor mai avantajoase costuri existente pe piața bancara, in vederea satisfacerii propriilor interese, respectiv acela de a cumpăra un imobil si de a-si acoperi cheltuieli personale.
In ceea ce privește existenta dezechilibrului semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor, in detrimentul consumatorului, o analiza justa a existentei sau inexistentei vreunui dezechilibru la acest moment, in condițiile in care creditul contractat de reclamanta se întinde pe o perioada de 25 ani, este daca nu imposibila cel puțin prematura.
La fel de imposibil sau cel puțin prematur este de analizat si riscul care guvernează relația contractuala stabilita între părți, pentru o perioada de 25 ani, câta vreme instanța este chemata sa analizeze si sa constate inexistenta vreunui risc Ia momentul cercetării judecătorești, cu excluderea riscului pentru timpul rămas pana la finalizarea perioadei de creditare/încasarea creanței datorate.
Astfel, reclamanta susține faptul că respectivul comision de risc nu se justifica câta vreme a constituit in favoarea băncii garanție imobiliara iar pentru întârzierea plaților datorează „penalități de întârziere „ motiv pentru care apreciază ca toate riscurile pentru banca sunt acoperite.
Percepția reclamantei este una eronată întrucât, exceptând faptul ca imobilele au înregistrat o scădere drastica a valorii de vânzare, așa numitele penalități nu pot fi considerate garanții in încasarea creanțelor iar procedura executării silite a garanției nu semnifica certitudine cu privire la acoperirea, in totalitate, a creanțelor datorate băncii.
Imputația reclamantei cu privire la neprecizarea in contract a cazurilor acoperite prin perceperea comisionului de risc nu poate fi reținuta ca argument pertinent in susținerea abuzivitatii clauzei privind comisionul de risc si administrare, câta vreme comisioanele percepute pentru acordarea unui credit, alături de dobânda, reprezintă prețul creditului respectiv.
Mai mult decât atât, clauzele privind comisioanele nu pot fi considerate abuzive, câtă vreme ele sunt permise de lege.
Totodată, admiterea acțiunii formulate de reclamantă are semnificația înfrângerii principiului forței obligatorii a contractelor, câtă vreme convenția de credit a fost însușită de reclamantă, prin semnarea acesteia, modificată prin actul adițional de implementare a dispozițiilor OUG nr. 50/2010, nedenunțat de reclamanta si prin1 actul adițional nr. 1 din data de 02.12.2010, semnat de reclamantă, situație ce semnifică realizarea acordului de voință al părților cu privire la conținutul convenției de credit, au trecut aproximativ 7 ani de la data încheierii convenției de creditare, timp in care reclamanta a înțeles să aprecieze convenția de credit ca fiind legala si răspunzând interesului personal, fără a considera ca fiind abuzivă vreo clauză din contractul semnat si modificat.
F. de aspectele învederate mai sus, solicită respingerea acțiunii formulate, in principal, prin admiterea excepțiilor invocate si in subsidiar, ca neîntemeiata precum si obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata.
In combaterea acțiunii si dovedirea susținerilor din întâmpinare se solicită încuviințarea probei cu înscrisuri si interogatoriul reclamantei.
In drept au fost invocate art. 205 noul c.proc.civ., Legea nr. 193/2000 modificata.
Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinarea pârâtei(f.107).
Cauza a fost soluționată prin sent. civ. nr.519/30.03.2015 prin admiterea acțiunii.
În considerentele sentinței s-a reținut că între părți s-a încheiat la data de 13.12.2007 convenția de credit nr._.
În prevederile contractuale cuprinse în cadrul convenției de credit,
respectiv condițiile generale și condițiile speciale, a fost stipulată clauza
contractuală prevăzută de art.5 lit.a), respectiv art.3, pet.5, alin.b
referitoare la perceperea comisionului de risc în valoare de 0,19% calculat la
soldul creditului.""■
Potrivit prevederilor art. 3, pct. 3.5. din Condițiile generale, „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc aplicabil la soldul creditului, care se plătește lunar pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale".
Prin prezenta cerere, reclamanta P. (fosta V.) D., a chemat în judecată pe pârâta S.C.V. ROMÂNIA S.A, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună:1) constatarea caracterului abuziv al comisionului de risc, prevăzut la pct.5 din convenția de credit nr._/13.12.2007; 2) constatarea caracterului abuziv al comisionului de administrare prevăzut .la art.5 din actul adițional nr.1 din data de 02.12.2010 (comision de risc redenumit); 3) înlăturarea clauzelor abuzive din convenția de credit nr. ._/13.12.2007 și din actul adițional nr.1 din data de 02.12.2010; 4) repunerea în situația anterioară inserării clauzei privind comisionul de risc din convenția de credit și comisionul de administrare din actul adițional și obligarea pârâtei să restituie, în integralitate, sumele de bani încasate cu titlu de comision de risc, de la data încheierii convențiilor, până la momentul rămânerii definitive a hotărârii, cu dobânda legală aferentă de la data plății fiecărei sume de bani în parte și până la data restituirii efective de către pârâtă a fiecărei sume de bani în parte; 5) obligarea pârâtei la întocmirea unui nou grafic de rambursare care să excludă comisionul de risc/administrare, în cuantum de 0,22 %.
Pârâta . a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, pe cale de excepție, cererea fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, aceasta fiind lipsita de obiect, inadmisibilă, netimbrată, prescrisă, iar pe fond neîntemeiată.
Din coroborarea disp.art.8-13, cu art.14 din Legea nr.193/200 Comisariatul pentru protecția consumatorilor, reclamanta are calitate procesuala activa in cauza.
Comisionul de risc prevăzut la pct.5 din convenția de credit nr. ._/13.12.2007, in urma intrării in vigoare a OUG nr.50/2010, a fost redenumit, el nedispărând.
Schimbându-se denumirea comisionului de risc, in comision de administrare riscuri, nu s-a făcut altceva, decât eludarea dispozițiilor OUG nr.50/2010, care au prevăzut excluderea din contractele de credit a comisionului de risc.
Privitor la comisionul de administrare, prevăzut in actul adițional nr.1 din data de 02.12.2010, in cuprinsul acestuia parata a inserat fraza: comisionul de risc… se va redenumi in comision de administrare credit, urmând a fi datorat in continuare, pe toata durata convenției, in aceeași valoare procentuala.
Cu privire la timbraj, prin încheierea din data de 09.09.2014, instanța a considerat acțiunea ca fiind scutita de plata taxei de timbru, fiind incidente dispozițiile art.29 alin.1, lit.f din OG nr.80/2013.
Constatarea caracterului abuziv al unei clauze din contractul de credit este echivalenta cu constatarea nulității absolute a acesteia.
Pe fondul cauzei, potrivit art. 1 din Legea nr.193/2000 „Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate", iar potrivit art.4 alin. 1 „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".
Condițiile pentru a fi catalogată o clauză abuzivă rezultă din interpretarea Directivei 93/13 din 05.04.1993 și a actului normativ care a transpus în dreptul intern această directivă, respectiv Legea 193/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, o primă condiție ce trebuie îndeplinită pentru a considera o prevedere contractuală abuzivă, este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul.
Din conținutul contractului reiese că acesta are caracterul unei convenții de adeziune, care este redactat în întregime de bancă, iar cocontractanții nu au avut posibilitatea de a interveni asupra clauzelor contractuale, ci numai de a le accepta pur și simplu sau nu. De altfel, din simpla lecturare a convenției de credit reiese faptul că aceasta este un contract standard preformulat, care nu îi dă posibilitatea consumatorului de a negocia una sau mai multe clauze, ci doar să o accepte așa cum acesta a fost redactată de către bancă.
Conform art.4, al.3 din Legea 193/2000, pârâta nu a dovedit că a negociat clauzele contractuale în discuție.
Ce-a de-a doua condiție se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În privința clauzelor abuzive, urmează să se constate că acestea ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, deoarece introducerea comisionului de risc nu se justifică din moment ce reclamanții au instituit în favoarea pârâtei o garanție reală imobiliară (ipotecă de rang II), conform pct.7 din Condițiile Speciale, iar contractul de asigurare a fost cesionat în favoarea băncii.
Mai mult, prin convenție s-a prevăzut că în caz de întârziere a obligațiilor de plată, reclamanții datorează și penalități de întârziere, pârâta beneficiind în acest fel de două garanții.
În acest context instituirea comisionului de risc apare ca fiind abuzivă, deoarece banca a transferat riscul contractului în sarcina reclamanților, deși în acord cu principiul echilibrului contractual și banca era ținută să suporte riscul derivat din propriul obiect de activitate.
Trebuie avut în vedere totodată și cuantumul împovărător al acestui comision raportat la care poate fi catalogat ca o dobânda mascată ce creează un dezechilibru între părțile convenției.
Nu în ultimul rând, art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 stabilește, pentru existența clauzei abuzive, ca aceasta să fie contrară cerințelor bunei credințe.
Buna credință presupune ca ambele părți să respecte echilibrul contractul, astfel ca nici una dintre acestea să nu încerce a obține o valoarea mai mare decât aceea la care s-a obligat cealaltă parte.
per a contrario, reaua credință intervine prin ruperea echilibrului contractual de către una din părți, în scopul obținerii unor beneficii sau a protejării propriilor interese în detrimentul drepturilor celeilalte părți contractante.
Prin inserarea clauzelor supusei analizei, s-a creat unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Totodată reaua credință reiese și din faptul că comisionul de risc nu este definit și nu sunt precizate cazurile acoperite prin reglementarea acestui comision și nici criteriile în funcție de care s-a stabilit procentul comisionului.
Prin plățile periodice ale comisionului de risc abuziv impus, reclamanții au suferit și o însărăcire care se întinde până în momentul restituirii efective de către bancă a respectivelor sume de bani.
Banca a beneficiat de o îmbogățire fără justă cauză prin faptul că a folosit și folosește respectivele sume de bani, începând cu momentul fiecărei plăți, cu titlu de comision de risc și până în momentul în care banca va restitui în mod efectiv consumatorilor fiecare sumă de bani în parte, încasată cu titlu de comision de risc. Valoarea însărăcirii, respectiv îmbogățirii fără justă cauză, pentru intervalul de timp marcat de momentul fiecărei plăți efectuate de reclamantă, cu titlu de comision de risc și momentul restituirii efective a sumelor, este evaluabilă în bani, într-un mod exact.
Astfel, echivalentul bănesc al acestei însărăciri respectiv îmbogățiri fără justă cauză îl reprezintă dobânda legală care urmează să fie calculată de la data plății fiecărei sume de bani în parte și până la data restituirii efective de către pârâtă.
Privitor la comisionul de administrare, (comision de risc redenumit) prevăzut în actul adițional nr.l din data de 02.12.2010, se constată că în cuprinsul acestuia pârâta a inserat următoarea frază „comisionul de risc.se va redenumi în
Față de această stipulare, se apreciază că, în realitate, prin actul adițional nu a fost introdus un nou comision în locul celui de risc, ci a fost doar modificată denumirea acestuia, scopul, cuantumul și destinația rămânând neschimbate, motiv pentru care, sub acest aspect, actul adițional nu are nici un efect juridic asupra convenției inițiale.
Având aceeași destinație și cuantum se apreciază că și în privința comisionului de administrare menționat în actul adițional de mai sus se aplică același raționament ca și în cazul comisionului de risc, cu privire la caracterul său abuziv.
De altfel, chiar dacă s-ar putea susține, ca acesta reprezintă un comision distinct, urmează să se constatate că reclamanții nu au fost de acord cu perfectarea actului adițional de mai sus.
Mai mult, potrivit art. 13.1 din convenția de credit că „orice modificare a clauzelor convenției se va face exclusiv în baza acordului părților, urmând a fi consemnată prin act adițional", acord care nu a fost dat de reclamanta.
În aceste condiții, nefiind acceptat de reclamantă, actul adițional de mai sus, nu a produs efecte juridice, iar aceasta a continuat să achite comisionul de risc, chiar dacă acesta a fost redenumit unilateral de bancă.
Nu în ultimul rând, modificarea clauzei contractuale privind comisionul de risc este abuzivă, deoarece s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 35 alin. 1 lit. b din OUG nr.50/2010 potrivit căruia „se interzic introducerea și perceperea de noi comisioane, tarife sau a oricăror alte speze bancare, cu excepția costurilor specifice unor produse și servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiționale acceptate de consumator. Sunt exceptate costurile impuse prin legislație;"
Acest comision de risc nu face parte nici din prețul și nici obiectul principal al convenției: pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul, la care se adaugă prețul cerut de bancă, adică dobânda și dobânda penalizatoare aferentă. Toate celelalte comisioane sau tarife stabilite în contract trebuie să aibă ca și corespondent prestarea unui serviciu, așa cum prevăd dispozițiile art. 93 din O.G. nr.21/1992. Dar comisionul de risc nu constituie prestarea vreunui serviciu contractual,
Ca și consecință a nulității, clauzele contractuale vizate sunt lipsite de efecte juridice retroactiv, de la data încheierii lor, urmarea fiind repunerea părților în situația anterioară încheierii actului lovit de nulitate și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzei nule. Consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze din contractual de credit este echivalenta cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabila sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective.
Acțiunea având ca obiect constatarea clauzelor abuzive este imprescriptibilă, deoarece nu este vorba despre o nulitate relativă, ci una absolută, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, dreptul la acțiune neputând fi apreciat ca prescris.
În lipsa unei prevederi exprese în textul legal, art. 6 si art. 7 din Legea 193/2000 se poate reține teza nulității clauzei abuzive, întrucât stipularea acestora constituie încălcarea unei norme imperative exprese: "interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (art. 1 alin. 3 din lege)".
Un contract cu titlu oneros va fi nul dacă nu există o proporționalitate între contraprestații.
Cauza este obiectivul urmărit la încheierea acestuia, fiind o condiție de fond, esențială, de validitate a actului juridic.
Cauza trebuie sa fie licită și morală. Ea este nelicită când este prohibită de legi, este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.
Clauza abuzivă privează contractul, parțial sau total, de cauza, privită ca și cauza mediate și, implicit, compromite, grav, echilibrul contractual.
Sancțiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută, care poate fi invocată oricând pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, acțiunea în declararea nulității absolute fiind imprescriptibilă.
Norma protectivă cuprinsă în lege nu ocrotește numai interesele personale, ale fiecărui consumator individual, ci reprezintă o norma de ordine publică, ce ocrotește un interes colectiv, astfel că sancțiunea este nulitatea absolută.
Deși Legea nr.193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea sau ineficacitatea acestora în raport cu consumatorul, însa, regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând și din practica OUE.
Astfel, în ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, și nu unul individual.
Legea nr.193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația româneasca a Directivei 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței OUE, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Tot în acest sens, in cauza C-76/10 Pohotovost" s.r.o. vs Iveta Corckovska, în considerentul nr.50 s-a precizat că "dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva 93/13/CEE o asigura consumatorului, art. 6 din acesta trebuie să fie considerat ca o norma echivalentă cu normele naționale care, ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică".
Consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei respective.
Potrivit jurisprudenței CJUE, care, potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la UE, este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.
Prin urmare nefiind vorba de o nulitate relativ, ci nulitatea absolută, putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acțiune neputând fi apreciat ca prescris.
Termenul de prescripție privind dreptul consumatorilor de a cere restituirea sumelor de bani încasate de către banca, începe să curgă de la data pronunțării hotărârii judecătorești ce constată clauzele abuzive și nu de la data la care sumele respective au fost plătite.
De altfel ori de cate ori se dispune anularea totală sau parțială a unui contract și părțile nu au solicitat prin acțiune și repunerea în situația anterioară, de la data pronunțării judecătorești curge termenul de prescriptive de 3 ani în care părțile au posibilitatea să ceară, pe calea unei acțiuni separate repunerea în situația anterioară.
Potrivit graficului de rambursare, (atașat cauzei) s-a stabilit și comisionul de risc, respectiv de administrare credit, (comision de risc redenumit) comision pe care l-a achitat lunar, așa cum rezultă, fără echivoc, atât din adeverințele eliberate de către pârâtă, în care se menționează faptul că reclamanta nu figurează cu debite restante la convenția de credit încheiată, dar și din extrasele de cont atașate prezentei.
Împotriva acestei sentințe apelantul . a declarat apel.
În motivarea în fapt a cererii, apelantul a arătat în esență, că soluția instanței a fost pronunțată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, recunoscut de art.6, pct.1 din CEDO.
Astfel, cauza a fost soluționată la primul și singurul termen de judecată, fără ca instanța să se pronunțe pe solicitările prealabile formulate prin întâmpinarea depusă la dosar, fără să pună în discuție probele solicitate și fără a discuta excepțiile invocate.
În mod greșit a respins instanța excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, fiind evident că cvele două contracte încheiate ăntre părți, nu sunt acte de adeziune, câtă vreme intimata este cea care a solicitat acordarea creditului potrivit nevoilor sale.
Instanța a respins neîntemeiat excepția lipsei de obiect a acțiunii, pentru că odată cu apariția OUG 50/2010 banca a comunicat reclamantei oferta privind implementarea OUG 50/2010 în cadrul ambelor convenții de credit încheiate de reclamantă cu banca.
În ceea ce privește actele adiționale nesemnate de consumatori și implementate tacit, legea 288/2010 a acordat posibilitatea ambelor părți de a le denunța unilateral în termen de 60 de yile de la data intrării în vigoare a legii.
Nemotivat și neîntemeiat a respins instanța și excepția inadmisibilității capătului doi de cerere, întrucât prin art.II din OUG 50/2010 s-a stabilit valabilitatea actelor adiționale care au fost încheiate în urma exprimării libere a consimțământului consumatorilor. Semnarea actului adițional de către intimată nu poate primi o altă interpretare decât aceea de liberă exprimare a consimțământului.
În drept, art.480 codul de procedura civilă.
Intimata a formulat la data de 10.09.2015 cerere de renunțare la judecata acțiunii solicitând anularea hotărârii pronunțate de instanța de fond, în conformitate cu disp. art.406 Codul de procedura civila.
Analizând sentința apelată, prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, tribunalul constată:
Conform art.406, noul cod de procedura civilă reclamantul poate în tot cursul procesului, să renunțe verbal sau în scris, la judecată. În caz de renunțare la judecată, instanța pronunță o hotărâre supusă numai recursului.
Prin cererea autentificată sub nr.2126/08.09.2015 depusă la dosar la data de 10.09.2015 reclamantul a arătat că înțelege să renunțe la judecată.
Față de manifestarea de voință a reclamantului, în sensul renunțării la judecată, de dispozițiile legale redate mai sus și de poziția procesuală a pârâtei, tribunalul urmează a lua act de renunțarea la judecată.
Potrivit art.480 coroborat cu art.406, alin.5 Codul de procedura civila, tribunalul va admite apelul, va lua act de renunțarea la judecată și va anula sentința civilă nr.519/30.03.2015.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta – pârâtăS.C.V. R. S.A., cu sediul în municipiul București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, sector 2, în contradictoriu cu intimata reclamantă P. (fostă V.) D., cu domiciliul ales la Cabinetul de Avocatură „Hânsu B.”, din municipiul Târgoviște, ., ., apt. 2, județul Dâmbovița.
Ia act de renunțarea intimatei reclamante la judecata cererii și anulează sentința civilă nr. 519/30.03.2015.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 16.10.2015.
P., JUDECATOR, GREFIER,
G. C. A. S. E. B.
Judecătoria Găești
Dosar fond:_
Judecător fond: M. P.
Red. C.G.
Tehnored. B.E.
4 ex./11.11.2015
- comunicat 2 ex. decizie părților -
| ← Legea 10/2001. Sentința nr. 1987/2015. Tribunalul DÂMBOVIŢA | Pretenţii. Decizia nr. 728/2015. Tribunalul DÂMBOVIŢA → |
|---|
