Fond funciar. Decizia nr. 280/2015. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 280/2015 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 08-04-2015 în dosarul nr. 280/2015
Dosar nr._ -fond funciar-
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 280/2015
Ședința publică din data de 08 Aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: V. P.
Judecător: D. O.
Judecător: D. G.
Grefier: L. E. C.
Pe rol se află pronunțarea asupra dezbaterilor care au avut loc în ședința publică din data de 25 martie 2015 și consemnate în încheierea de ședință de la aceeași dată care face parte integrantă din prezenta decizie, privind judecarea recursurilor formulate de către petenții recurenți D. G. și D. V. și intimații recurenți M. M., M. I., P. M. C.-COMISIA LOCALĂ DE FOND FUNCIAR C., INSTITUȚIA P. D.-COMISIA JUDEȚEANĂ DE FOND FUNCIAR, împotriva sentinței civile nr._ din data de 29.10.2014, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata intervenientă G. A. E., având ca obiect fond funciar.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc la data de 25 martie 2015, pronunțarea amânându-se, în mod succesiv, pentru data de 01 aprilie 2015 și, respectiv acest termen de judecată, când instanța a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C., la data de 28.05.2012, reclamanții D. G. si D. V., în contradictoriu cu pârâții Comisia Locală de Fond Funciar a municipiului C., Comisia Județeană D., M. M. si M. I., au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se anuleze Hotărârea nr. 7 din 13.06.2011 a Comisiei de Fond Funciar a municipiului C., a Hotărârii nr. 422/18.10.2011 emisa de Comisia Județeana D. si a Ordinului nr. 321/2011, arătând, în motivarea cererii că, având la baza cele doua hotărâri ale Comisiilor de fond funciar, prin Ordinul emis de Prefectul Județului D., s-a atribuit in proprietate pârâților M. M. si M. I. terenul in suprafața de 315 mp situat in C., .. 37 (actual 1 Mai nr. 19 A), teren care este proprietatea reclamanților, fiind dobândit de la fosta proprietara M. J. prin contractul de vânzare-cumpărare autentic nr. 4234 din 29.08.2000, teren pe care îl au in posesie de la data cumpărării si pe care au edificat un spațiu comercial, dreptul lor de proprietate fiind intabulat in cartea funciara conform încheierii nr._ din 15.11.2000.
Reclamanții au arătat ca ordinul emis de prefect este lovit de nulitate, întrucât nu a respectat dispozițiile Legii nr. 18/1991, prin acesta fiind atribuit in proprietate un teren, fără a se verifica situația juridica a acestuia, iar pârâții au obținut anularea Ordinului nr. 271/1999 emis in favoarea proprietarei M. J., prin care i se atribuise in proprietate terenul in litigiu, insa procesul care s-a judecat in dosarul nr._, prin sc. nr._/22.11.2007, s-a derulat in mod nelegal, cu procedura viciata in privința acestei pirite care era decedata înainte de proces, conform certificatului de deces nr. 2201/20.09.2002, iar fiica acesteia Gorner O. a fost introdusa nelegal in proces, cu un nume eronat de Gorner M., ca moștenitoare, întrucât aceasta decedase înaintea mamei sale la data de 14.09.2002, unica moștenitoare in viata fiind nepoata de fiica, numita Gorner A.-Evelin (in prezent Girleanu A.-Evelin) care insa nu a fost introdusa in proces, astfel ca hotărârea data nu-i este opozabila.
In drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. III alin 1 lit. a din Legea nr. 169/1997 si art. 948 pct. 4 din C.civil, iar, in dovedire, a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri, interogatoriu, expertiza si martori, depunând la dosar copii xerox după: acte de identitate, contract de vânzare-cumpărare autentic nr. 4234/29.08.2000, memoriu tehnic, plan de amplasament, certificat nr. 4969/15.11.2000 emis de biroul de carte funciara, certificat de nomenclatura stradala nr. 826/19.07.2001, certificat de urbanism nr. 597/27.03.2001, autorizație de construcție nr. 1548/18.09.2001, acord de mediu nr. 136/11.06.2001, certificat de nomenclatura stradala nr. 482/07.02.2008, certificat de nomenclatura stradala nr. 3392/16.09.2009, încheiere nr._/16.06.2010 a OCPI D., extras de carte funciara, certificat de nomenclatura stradala nr. 1397/2704.2012, facturi si adrese, contract de vânzare-cumpărare nr._/15.10.1986, certificat de deces nr. 263/16.09.2002, certificat de deces nr. 2201/20.09.2002, certificat de moștenitor nr. 21/19.02.2003, s.c. nr._/22.11.2007 a Jud. C. din dosar nr._, ..01.2011 a Jud. C. din dosarul nr._/215/2010, raport de expertiza extrajudiciara, adrese emise de instituții locale (f. 20-83).
La termenul din 14.06.2012, reclamanții au precizat ca solicita anularea Ordinului nr. 321 din 17.11.2011 emis de Prefectul județului D. si a celor doua hotărâri arătate in cererea inițiala, fiind depus in copie xerox ordinul precizat.
In cauza, au formulat întimpinare pârâții M. M. si M. I., prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata, arătând ca actele juridice administrative contestate de reclamanți sunt legale, fiind emise in baza ..01.2011 a Judecătoriei C., definitivă si irevocabila, prin care au fost obligate comisiile de fond funciar sa-i pună in posesie si sa le emită ordin pentru terenul precizat de reclamanți in acțiune, in drept, fiind invocate art. 115 si următoarele din C.., iar, in dovedire, au depus înscrisuri in copii xerox, respectiv ..01.2011 a Jud. C., s.c. nr._/22.11.2007 a Jud. C., contractul de vânzare-cumpărare nr._/15.10.1986, decretul de expropriere nr. 393/29.12.1099, fisa imobil din .. 37, adrese si cereri, încheierea nr._/10.05.2012 a OCPI D., certificat de nomenclatura stradala nr. 1035/29.03.2012 (f. 126-157).
La termenul de judecata din data de 05.07.2012, numita Girleanu A.-E., nepoata de fiica decedata a autoarei M. J., a formulat cerere de intervenție accesorie in favoarea reclamanților, depunând in dovedire înscrisuri in copii xerox de pe certificate de deces privind pe mama si bunica sa, certificat de moștenitor nr. 21/19.03.2003, certificat de căsătorie din data de 26.06.2004, solicitând judecarea in lipsa.
La solicitarea instanței de judecata, Comisiile de fond funciar au înaintat la dosarul cauzei in copii certificate HCJ nr. 422/2011, Ordinul P. D. nr. 321/2011 si actele aferente acestora (161-208) precum si anexa nr. 47 la HCL si actele certificate din dosarul de reconstituire a dreptului de proprietate al pârâților M. (f. 211-228, 237-287).
La termenul din 25.10.2012, pârâții M. au depus precizare la întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii formulata de reclamanți, arătând ca aceștia au calea acțiunii in realizarea dreptului de proprietate, putând solicita revendicarea terenului aflat in litigiu si nu anularea unor hotărâri emise, in mod legal, de comisiile de fond funciar.
Pentru termenul de judecata din 13.02.2013, la solicitarea instanței, Comisia Locala C. a înaintat, in copii certificate, contestația nr._/04.12.2007 a pârâtului M. M., HCJ nr. 51/18.01.2007 data la aceasta contestație si adresa de comunicare către petent nr._/31.03.2008 (f. 310-320), iar, la termenul din 25.04.2013, reclamanții au depus in copie xerox s.c. nr. 3781/11.03.2012 a Jud. C. din dosar nr._/215/2012 si raport de expertiza efectuat in acest dosar (f. 357-366, 380-382).
La data de 20.06.2013, instanța a reținut cauza spre soluționare, pronunțând sentința civilă nr. 9599, împotriva căreia petenții D. G. și D. V. au formulat recurs.
La data de 11.03.2014, Tribunalul a pronunțat decizia nr. 348/2014 prin care a admis recursul formulat și a casat sentința atacată, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Astfel, la data de 03.04.2014, a fost înregistrat pe rolul instanței dosarul nr._ .
La termenul de judecată din data de 24.09.2014, intimații M. M. și M. I., prin apărător, au solicitat instanței încuviințarea probei cu expertiza tehnică, specialitatea topometrie, cu următoarele obiective: - identificarea terenului în suprafață de 315 mp, situat în C., .. 37, jud. D., care face obiectul acțiunii; - să precizeze expertul dacă terenul a fost la dispoziția Comisiei Locale de Fond Funciar conform art. 36 alin. 5 din Legea 18/1991, la data promovării cererii de reconstituire; - identificarea construcțiilor edificate pe terenul în cauză și să precizeze cine le-a edificat, instanța prorogând punerea in discuție a probei cu expertiza tehnică specialitatea topografie, la termenul următor și a pus in vedere reclamanților prin apărător sa depună la dosar hotărârea judecătorească la care au făcut referire în ședință, cu mențiunea definitivă și irevocabila, iar intimaților prin apărător, sa depună la dosar obiectivele scrise ale expertizei propuse in cauza, cu cel puțin 5 zile înainte de termen.
La termenul de judecată din data de 22.10.2014, instanța a respins ca neutilă cauzei proba expertizei judiciare tehnice specialitatea topografie, solicitată de pârâți, prin apărător.
Prin sentința civilă nr._/29.10.2014, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată și precizată de petenții D. G. și D. V., în contradictoriu cu intimații M. M., M. I., P. M. C.-Comisia Locală de Fond Funciar C., Instituția P. Județului D. - Comisia Județeană De Fond Funciar, a fost admisă cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de intervenienta G. A. E. în favoarea reclamanților, s-a constatat nulitatea absolută parțială a Hotărârii Comisiei Locale C. de Fond Funciar nr. 7/13.06.2011 și a Hotărârii Comisiei Județene D. de Fond Funciar nr. 422/18.10.2011, în ceea ce privește dispoziția de restituire în proprietate pârâților M. M. și M. I. a suprafeței de teren de 315 m.p. situată în intravilanul mun. C., .. 37, jud. D., s-a constatat nulitatea absolută totală a Ordinului P. Județului D. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor situate în intravilanul localităților nr. 321/17.11.2011, prin care s-a atribuit în proprietate pârâților M. M. și M. I. suprafața de teren de 315 m.p. situată în intravilanul mun. C., .. 37, jud. D. și au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că reclamanții D. G. și D. V. au dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 315 m.p., fără construcții, situat în C., .. 37 (actualmente nr. 19A), prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4234/29.08.2000 la BNP D. T., încheiat cu autoarea lor, M. J., care, la rândul ei, avea calitatea de proprietar asupra terenului, în baza Ordinului P. Județului D. nr. 271/1999.
Dreptul de proprietate al reclamanților a fost întabulat în cartea funciară, prin Încheierea nr._/15.11.2000.
Prin sentința civilă rămasă irevocabilă nr._/22.11.2007, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._ și care nu este opozabilă reclamanților din prezenta acțiune, pârâții M. M. și M. I. au obținut anularea Ordinului P. Județului D. nr. 271/1999 care reprezenta titlul de proprietate al autoarei reclamanților, M. J..
Ulterior, prin Ordinul P. Județului D. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor situate în intravilanul localităților nr. 321/17.11.2011, emis în baza Hotărârii Comisiei Locale C. de Fond Funciar nr. 7/13.06.2011 și a Hotărârii Comisiei Județene D. de Fond Funciar nr. 422/18.10.2011, pârâților li s-a atribuit dreptul de proprietate pentru suprafața de teren de 315 m.p. situată în intravilanul mun. C., .. 37, jud. D..
Pentru emiterea acestor acte de împroprietărire a pârâților, s-a avut în vedere sentința civilă rămasă irevocabilă nr. 1216/24.01.2011 a Judecătoriei C. și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/15.10.1986 de notariatul de Stat Județean D., prin care pârâții cumpăraseră de la M. J. un imobil - casă din cărămidă, acoperită cu țiglă, compusă din 3 camere, bucătărie, hol și vestibul, situată în C., .. 37, jud. D..
În cuprinsul contractului însă s-a făcut mențiunea expresă că suprafața de teren de 315 m.p. aferentă casei de locuit, nu face obiectul contractului și trece în proprietatea statului, conform art. 30 din Legea nr. 58/1974.
Prin urmare, este evident că, prin contractul sus-menționat, pârâții au dobândit doar dreptul de proprietatea asupra construcției, nu și asupra terenului situat în C., .. 37, jud. D..
Această teză este susținută inclusiv de împrejurarea că, prin Decretul de Expropriere nr. 393/29.12.1988, emis de Consiliul de Stat al R.S.R., suprafața de teren în cauză a fost expropriată din patrimoniul lui M. J., ci nu din patrimoniul pârâților, aceștia fiind expropriați, la rându-le, prin același Decret, cu privire la un alt imobil situat în C., ..
M. J. a decedat la data de 19.09.2002, lăsând în urmă ca moștenitoare pe G. (fostă Gorner) A. E., în calitate de nepoată de fiică, conform certificatului de moștenitor autentificat sub nr. 21/19.02.2003 de BNP M. D..
Imobilul-construcție dobândit de pârâți prin contractul de vânzare-cumpărare autentic nr._/15.10.1986, a fost demolat, fiind preluat de Statul Român în vederea demolării, prin procesul-verbal încheiat la data de 01.11.1990.
Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 și, a fortiori, la data emiterii Ordinului P. Județului D. nr. 271/1999 în favoarea lui M. J. pentru terenul în litigiu, acesta nu era afectat de construcții, fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 36 al. 5 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora terenurile fără construcții, neafectate de lucrări de investiții aprobate, potrivit legii, din intravilanul localităților, aflate în administrarea consiliilor locale, considerate proprietate de stat prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 712/1966 și a altor acte normative speciale, se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, după caz.
Așadar, în mod legal, terenul a fost atribuit lui M. J., în calitate de fost proprietar, prin Ordinul P. Județului D. nr. 271/1999.
În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 36 al. 3 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora terenurile atribuite în folosință pe durata existenței construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor, în condițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință asupra terenului, proprietari ai locuințelor, întrucât construcția de pe terenul în litigiu, proprietatea pârâților, a fost demolată încă dinainte de . Legii nr. 18/1991, drept pentru care pârâții nu sunt îndreptățiți la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, atâta vreme cât au pierdut dreptul de folosință asupra acestuia la data demolării construcției.
De altfel, această concluzie derivă și din cuprinsul considerentelor deciziei civile irevocabile nr. 678/28.05.2014 a Tribunalului D., decizie care este opozabilă atât reclamanților, cât și pârâților.
În consecință, ținând cont de dispozițiile art. 36 al. 5 din Legea nr. 18/1991, instanța a admis cererea de chemare în judecată formulată și precizată de petenți, a admis cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de intervenienta G. A. E. în favoarea reclamanților, a constatat nulitatea absolută parțială a Hotărârii Comisiei Locale C. de Fond Funciar nr. 7/13.06.2011 și a Hotărârii Comisiei Județene D. de Fond Funciar nr. 422/18.10.2011, în ceea ce privește dispoziția de restituire în proprietate pârâților M. M. și M. I. a suprafeței de teren de 315 m.p. situată în intravilanul mun. C., .. 37, jud. D., a constatat nulitatea absolută totală a Ordinului P. Județului D. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor situate în intravilanul localităților nr. 321/17.11.2011, prin care s-a atribuit în proprietate pârâților M. M. și M. I. suprafața de teren de 315 m.p. situată în intravilanul mun. C., .. 37, jud. D..
Totodată, constatând că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile art. 274 C., instanța a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de avocat achitate de reclamanți pe parcursul procesului, pe care instanța le-a diminuat corespunzător conform art. 274 al. 3 C..
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții recurenți Comisia Județeană D. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Instituția P. Județul D., Comisia Locală C. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, reclamanții recurenți D. G. și D. V. și pârâții recurenți M. M. și M. I., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În recursul formulat de recurenta pârâtă Comisia Județeană D. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Instituția P. Județul D., s-a arătat că instanța de judecată la fond a reținut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 și, a fortiori, la data emiterii Ordinului P. nr. 271/1999, în favoarea lui M. J. pentru terenul în litigiu, acesta nu era afectat de construcții, fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 36 hali. 5 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora terenurile fără construcții, neafectate de lucrări de investiții aprobate, potrivit legii, din intravilanul localităților, aflate în administrarea consiliilor locale, considerate proprietate de stat prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 712/1966, și a altor acte normative speciale, se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora după caz. Instanța a mai reținut că, în mod legal, terenul a fost atribuit lui M. J., în calitate fost proprietar, prin Ordinul P. Județul D. nr. 271/1999.
Ținând seama de această motivare a sentinței instanței de fond, raportat la condițiile reținute de către instanță cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 274 din C.proc civ. în ceea ce privește obligarea în solidar a Comisiei Județene D. și Instituției P. la plata cheltuielilor de judecată de 3000 lei, recurenta a considerat această măsură ca fiind neîntemeiată.
Instanța a reținut că, în mod legal, terenul a fost atribuit lui M. J., în calitate de fost proprietar, prin Ordinul P. Județul D. nr. 271/1999, caz în care, acest ordin al prefectului fiind menținut ca legal, este evident că nu conduce la o culpă a Instituției P. prind obligarea la cheltuieli de judecată.
În ceea ce privește constatarea nulității Dispoziției Primarului M. C. de restituire în proprietate pârâților M. M. și M. I. a suprafeței de teren de 315 m.p., situată în intravilanul M. C., .. 37, jud. D., acest act administrativ fiind emis de către Primarul M. C., nu conduce la o culpă a Instituției P. prind obligarea la cheltuieli de judecată în speța de față.
Referitor la nulitatea parțială a Hotărârea nr. 7 din 13.06. 2011 a Comisiei locale C., a Hotărârii nr. 422/18.10.2011 a Comisiei Județene D., de asemenea, a considerat că nici Comisiei Județene D. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor nu i se poate reține respectiva culpă privind cheltuielile de judecată reținute de către instanță a acesteia, deoarece fiind vorba de un teren intravilan, stabilirea regimului juridic ca fiind teren aferent unei locuințe sau nu reprezintă o obligație și un atribut al Comisiei Locale C..
Astfel, în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, care prevede că prezumția de culpă procesuală a celui ce cade în pretenții, pentru că dacă debitorul din aportul juridic ce face obiectul judecății nu și-ar fi respectat obligația, creditorul obligației nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces, poate fi înlăturată în ceea ce privește pârâta Comisia Județeană D. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.
Recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței, în sensul respingerii cererii privind obligarea atât a Instituției P., cât și a Comisiei Județene D., la plata cheltuielilor de judecată.
In drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 299-315 Cod procedura civila.
Recurenta Comisia Locală C. de Aplicare a Legii Fondului Funciar a invocat disp. art. 36 alin. (5) C.pr.civ.: „Terenurile fără construcții, neafectate de lucrări de investiții aprobate, potrivit legii, din intravilanul localităților, aflate in administrarea consiliilor locale, considerate proprietate de stat prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 712/1966 si a altor acte normative speciale, se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, după caz, la cerere.
Cererile de restituire prevăzute la alin. (5), împreuna cu copiile de pe actele de proprietate, se depun la primăria localității sau, după caz, la primăriile localităților in raza cărora se afla situat terenul, personal sau prin posta, cu confirmare de primire, pana la data de 1 noiembrie 2001, sub sancțiunea decăderii din termen.
(6) Atribuirea in proprietate a terenurilor prevăzute de alin. (2)-(5) se va face, prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, făcuta pe baza verificării situației juridice a terenurilor. „
Prin acțiunea formulată, reclamanții au solicitat instanței să fie obligate paratele la modificarea Ordinul P. nr. 439/1996, respectiv rectificarea prin majorare a suprafeței atribuite in condițiile in care in documentele care stau la baza emiterii ordinului atacat rezulta suprafața atribuita, ceea ce în opinia recurentei echivalează cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât stabilirea suprafeței și amplasamentului pentru care se face reconstituirea este atributul comisiei locale.
Ori, așa cum solicita reclamanții, ar însemna ca instanța să oblige Comisia Locală C. de aplicare a legii fondului funciar sa propună constatarea nulității absolute parțiale si totală a actelor administrative emise de Comisiile locală respectiv județeană, în condițiile existentei unei hotărâri definitive si irevocabile, respectiv s.c. 1216/2011 pronunțată de aceeași instanță, Judecătoria C., rămasă definitiva și irevocabilă, prin care cele două comisii erau obligate să-i pună în posesie pe pârâții M. M. și M. I. și să le emită ordin pentru terenul precizat de reclamanți în acțiune.
Recurenta a invocat inadmisibilitatea si in condițiile in care reclamanții au înțeles sa promoveze acțiunea de anulare a ordinului, prin emiterea unui nou ordin pe numele acestora, întrucât nu au urmat procedura specială reglementata de Legea nr. 18/1991 republicata.
De asemenea, a invocat excepția prematurității acțiunii in raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 165/2013 potrivit cărora comisiile de fond funciar au obligații punerii in posesie si eliberarea titlurilor de proprietate pana la data de 01.01.2016, iar, in cazul in care comisiile nu își îndeplinesc aceasta obligație, persoana nemulțumită se poate adresa instanței de judecata.
Potrivit art. 8 din lege, in termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, comisiile locale de fond funciar au obligația de a centraliza toate cererile de restituire nesoluționate, în vederea stabilirii suprafeței de teren necesare în vederea finalizării procesului de restituire.
A.. 2 al textului precizat statuează faptul ca pentru realizarea situației prevăzute la alin. (1) se au în vedere: a) cererile din dosarele nesoluționate la nivelul comisiei locale; cererile din dosarele transmise comisiei județene sau, după caz, Comisiei de Fond Funciar a M. București, cu propuneri de despăgubiri; cererile din dosarele înregistrate la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în cazul în care persoanele îndreptățite optează, în condițiile art. 42, pentru returnarea dosarului la comisia locală, în vederea atribuirii de teren; hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele judecătorești, având ca obiect restituirea unor suprafețe de teren; cererile care au stat la baza dosarelor validate de comisiile județene sau, după caz, de Comisia de Fond Funciar a M. București și aflate la comisiile locale în vederea constituirii dosarelor de despăgubire.
Art. 11 din Legea nr. 165/2013 stabilește termenul pana la care întreaga procedura administrativa de soluționare a cererilor formulate in temeiul legilor fondului funciar trebuie finalizata, dar si procedura de urmat in cazul nerespectării acestor termene.
Recurenta a considerat faptul ca, odată cu apariția Legii nr. 165/2013, prevederile art. 64 din Legea nr. 18/1991 își suspenda aplicabilitatea pana la data de 01.01.2016.
Recurenta a apreciat că instanța a interpretat, în mod greșit, actul juridic dedus judecății, făcând o aplicare greșită a sensului și înțelesului principiului disponibilității, cadrului procesual și investirea instanței.
Potrivit opiniilor exprimate in doctrina si in jurisprudența, petenta avea posibilitatea de a formula direct acțiune la instanța de judecata doar împotriva hotărârii Comisiei Județene ca urmare a caracterului facultativ al procedurii administrativ jurisdicționale și nu împotriva răspunsului emis de P. municipiului C..
Petenții aveau posibilitatea de a formula direct acțiune la instanța de judecata împotriva hotărârii Comisiei Județene, ca urmare a caracterului facultativ al procedurii administrativ jurisdicționale, potrivit art. 21 alin 4 din Constituție coroborat cu art. 52 alin. 1 din Legea nr. 18/1991""
Insa, pentru a se putea adresa instanței de judecata, trebuie sa fi respectat toate condițiile legale imperative pentru parcurgerea procedurii administrative in fata comisiei locale, ceea ce nu au făcut, adresându-se direct instanței de judecata.
Instanța a nesocotit toate aceste condiții statuate de legiuitor considerând că, pentru restituirea imobilului sau acordarea despăgubirilor, este suficient să se fi formulat o cerere, fără însă a se analiza termenul în care aceasta a fost formulată și dacă se încadrează în prevederile actului normativ invocat.
Recurenta a apreciat că, prin stabilirea condițiilor imperative legiuitorul a prevăzut, implicit, în cazul în care acestea nu sunt întrunite cumulativ, cererea este respinsă. Instanța de judecată a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legilor speciale de reparație, sentința civilă pronunțată nefiind în litera și spiritul actelor normative incidente .
Potrivit art. 249 Cod de procedură civilă " cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie să, o dovedească ", dovezi care nu pot fi făcute decât cu acte.
Comisia Locală C. de aplicare a legilor fondului funciar a luat act de sentința civilă nr. 1216/2011, definitiva si irevocabilă, pronunțată de Judecătoria C., prin care a fost obligată ca, împreună cu Comisia Județeană de Fond Funciar, parații M. M. si M. I. sa-i pună in posesie si sa le emită ordin pentru terenul situat in Municipiul C., .. 37.
Ordinul P. nr. 321 a fost emis în anul 2011, deci în urma cu 3 ani ocazie, cu care întocmită și schița anexă la acesta, conform documentației existente.
Deci, prin Ordinul P. nr. 321/2011, prin care s-a atribuit în proprietate terenul in litigiu către pârâți s-a făcut în baza unei hotărâri judecătorești care are valoare de autoritate de lucru judecat, astfel reținerea in sarcina comisiei locale a cheltuielilor de judecată in cuantum de 3000 lei in solidar cu ceilalți pârâți nu este legală, în condițiile în care s-a pus în executare o hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă,opozabilă comisiei locale.
Recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea sentințe în sensul respingerii acțiunii cu consecința exonerării la plata în solidar a sumei de 3000 lei, reprezentând cheltuielile de judecată reținute in solidar, in sarcina tuturor pârâților.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și art. 304 1 din Codul de procedură civilă, Legea nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare.
Recurenții reclamanți D. G. și D. V. au solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul obligării pârâților în solidar la plata totală a cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea dosarului pendinte pe toate ciclurile procesuale.
În mod greșit, instanța de fond a procedat la diminuarea onorariilor avocațiale, reținând, în mod greșit, aplicabilitatea dispozițiilor art. 224 alin. 3 C.pr.civ.
Pe parcursul soluționării prezentului litigiu, cuantumul onorariilor de avocat a totalizat 7440 lei.
Cuantumul cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu pe parcursul tuturor ciclurilor procesuale are un caracter rezonabil.
In susținerea acestei opinii, recurenții s-au raportat nu numai la complexitatea cauzei și la munca depusă de apărătorii acestora (s-au formulat cereri în instanță, s-a asigurat asistența și reprezentarea judiciară, s-au formulat concluzii orale și au fost depuse concluzii scrise etc).
Recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul obligării, în solidar, a pârâților la plata diferenței de 4440 lei.
În recursul formulat de recurenții pârâți M. M. și M. I. s-a arătat că prima instanță nu a analizat in mod temeinic actele depuse, precum si situația de fapt si de drept dedusa judecații.
Astfel, așa cum au arătat în întâmpinarea depusa in cauza, in baza Ordinului P. nr. 321 din 17.11.2011 li s-a atribuit in proprietate exclusiva terenul de 315 mp situat in C. .. 37, în conformitate cu dispozițiile sentinței civile nr. 1216/2011, pronunțata de Judecătoria C..
Începând cu anul 2012 au efectuat demersurile necesare intabulării dreptului lor de proprietate, iar, prin încheierea nr._ din 09.05.2010, li s-a intabulat dreptul de proprietate in Cartea Funciara nr._ UAT C..
Atât la emiterea Ordinului P., cat si la pronunțarea sentinței civile, a stat împrejurarea dovedirii ca erau persoane îndreptățite în înțelesul art. 36 din Legea nr. 18/1991, întrucât, in anul 1986, au dobândit proprietatea terenului prin act autentic, iar ei au fost persoanele expropriate de stat in mod abuziv.
La aceasta concluzie se poate ajunge prin analizarea corecta a situației de fapt, respectiv cea data de faptul ca au cumpărat inițial, in anul 1986, de la adevăratul proprietar din acel moment, respectiv M. J.. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat in forma autentica a fost supus formelor de publicitate prevăzute de legislația in vigoare la acea data.
De asemenea, in 1986, recurenților li s-au predat toate actele proprietarilor anteriori, in original.
Acest fapt arata, în mod evident, intenția pârtilor ca obiectul contractului îl constituie atât construcția, cat si terenul aferent.
In speță, intenția vânzătoarei a fost aceea de a înstrăina întreg imobilul. Această voință a vânzătoarei s-a întâlnit cu voința concordantă a cumpărătorilor, rezultând contractul susmenționat, căruia i s-au aplicat dispozițiile Legii nr. 58/1974.
Simplele formule tip care se regăseau in orice contract de vânzare cumpărare încheiat în perioada anterioara anului 1990 sunt lipsite de relevanta juridica raportat la voința părților.
Dovada clara a intenției de a înstrăina si terenul aferent o data cu casa locuit, este dovedita prin înmânarea tuturor actelor de proprietate ale imobilului (casa si teren) ale proprietarilor anteriori vânzătoarei M. J..
În anul 1989, imobilul familiei M. a fost expropriat, dar, ulterior, anului 1990, deși in anul 1990 a intervenit demolarea construcției casa de locuit, terenul in litigiului a mai fost inclus in planurile de sistematizare, situația care ii îndreptățea pe proprietar sa solicite eliberarea Ordinului P., așa cum de altfel parații au făcut.
Mai mult, în perioada imediat demolării, pârâții nu au folosit terenul care era si împrejmuit.
Demersurile lor au fost întârziate pe de o parte de atitudinea rău intenționata a fostei proprietare si de neglijenta angajaților Primăriei C., care nu au analizat corect si in mod simultan toate cererile de restituire ale terenurilor, făcând posibilă crearea acestei situații litigioase.
Recurenții au considerat ca, prin manopere dolosive, M. J. a obținut un Ordin de Proprietate pe care ulterior recurenții l-au atacat in fata Judecătoriei C. și a avut câștig de cauză, in prezent, acesta fiind anulat și că instanța de fond trebuia sa aibă in vedere ca, din actele depuse, precum si din comportamental părților contractante, exprimat in anul 1986, a rezultat, fără putere de tăgada, ca intenția reala a părților a fost aceea de a înstrăina atât terenul, cat si construcția, respectiv întregul imobil.
Menționarea numelui vânzătoarei M. J. în Decretul de expropriere nu este altceva decât o urmare a faptului ca autoritățile locale din aceea vreme nu își modificaseră situațiile din teren in cei doi ani, respective intre anii 1986-1988.
In ceea ce privește faptul ca pârâții M. figurează expropriați
cu un alt imobil, la o alta adresa, nu prezintă relevanță in cauza, in condițiile
in care terenul care face obiectul prezentului dosar este situate in C., B-
dul 1 Mai, nr. 37.
Recurenții au considerat ca instanța de fond, în rejudecare, nu a respectat
întrutotul îndrumările din decizia de casare și nu a făcut demersuri în administrarea probatoriilor necesare aflării adevărului.
In drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 si 9 raportat la art. 3041 C.-1865
Recurenții reclamanți D. G. și D. V. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de către pârâții M. M. și M. I., Comisia Județeană de Fond Funciar și Comisia Locală C. de Fond Funciar și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate.
Recurenții reclamanți au arătat că pârâții M. nu au dobândit în proprietate și terenul și mai cu seamă nici intenția defunctei M. J. nu a fost de a înstrăina și terenul aspect care rezultă din cuprinsul contractului în care se menționează expres că terenul nu reprezintă obiect al contractului, cum de altfel, în același contract se menționează că acea construcție din .. 37 se află în zonă de sistematizare, iar, pe verso-ul contractului, se menționează că terenul a fost trecut în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni cu drept de proprietate în favoarea statului. Astfel, M. J., neavând un drept de proprietate asupra terenului la data de 15.10.1986, nu putea să înstrăineze terenul.
Voința reală a părților se deduce din însăși clauzele contractului de vânzare-cumpărare, cu toate argumentele expuse anterior, nemaifiind nevoie ca instanța să interpreteze și să reaprecieze cuprinsul contractului.
Un alt argument solid pe care îl aduc în sprijinul afirmației în sensul că recurenții nu sunt persoane îndreptățite la restituirea terenului rezultă din faptul că terenul în suprafață de 315 m.p. fusese preluat în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, raportat la mențiunile din Decretul nr. 393/1988.
Recurenții M. figurează la poziția 40, la care au fost expropriate construcții, însă, pentru un alt imobilul din ., nu (și) cu teren în .. 37, iar autoarea intimaților M. J. este menționată în calitate de proprietar expropriat la poziția 69 al aceluiași decret, cu teren in suprafață de 318 mp în .. 37.
Deci, proprietarul terenului la data trecerii terenului în proprietatea statului era M. J., aceasta fiind îndreptățită la restituirea în natură a terenului în suprafață de 318 mp, teren care era liber la data formulării cererii de către autoarea lor și, ulterior, emiterii Ordinului P. nr. 271 din 15.12.1999.
Imobilul-construcție ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 1986 a fost demolat, fiind preluat de Statul român în vederea demolării prin procesul-verbal încheiat la data de 01.11.1990.
Astfel, atât la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, cât și la data emiterii Ordinului P. nr. 271/_, în favoarea lui M. J. pentru terenul în litigiu (15.12.1999) terenul era liber, neafectat de construcții.
Astfel, devin aplicabile dispozițiile art. 36 alin. 5 din Legea nr. 18/1991 potrivit cărora: „(5) Terenurile fără construcții, neafectate de lucrări de investiții aprobate, potrivit legii, din intravilanul localităților, aflate în administrarea consiliilor locale, considerate proprietate de stat prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 712/1966 și a altor acte normative speciale, se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, după caz, la cerere".
Cum, în mod corect, a reținut instanța de fond, prin sentința nr._/2014, "în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 36 alin. 3 din Legea nr. 18/1991...întrucât construcția de pe terenul în litigiu proprietatea pârâților, a fost demolată încă dinainte de . Legii nr. 18/1991, drept pentru care pârâții nu sunt îndreptățiți la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, atâta vreme cât au pierdut dreptul de folosință asupra acestuia la data demolării construcției", problemă dezlegată și prin decizia nr. 678/2014, pronunțată în dosarul nr._/215/2012*, pronunțată în dosarul nr._, intrate în puterea lucrului judecat și opozabile recurenților.
Recurenții reclamanți au solicitat anularea recursului declarat de Comisia Locală de Fond Funciar C. și Comisia Județeană de Fond Funciar D., întrucât prin motivele de recurs invocate „Pe excepție: 1...2...3" nu se aduce nicio critică soluției pronunțată de instanța de fond. Se invocă dispozițiile Legii nr. 5/2013 care nu sunt aplicabile speței de față dat fiind obiectul concret al prezentului dosar.
Recurenta nu numai că nu a înțeles cu ce a fost investită instanța de fond, dar mai cu seamă face aprecieri „in extenso" care nu își regăsesc nicio fărâmă de logică raportat la litigiul pendinte.
In ce privește motivul de recurs invocat de aceeași recurentă „Pe fond", au arătat că nu sunt aplicabile cauzei pendinte dispozițiile din Noul Cod de procedură civilă, respectiv art. 249.
Recurenții reclamanți au arătat că recurenta este în eroare, întrucât toate chitanțele prin care au fost achitate cheltuielile de judecată în toate ciclurile procesuale se regăsesc la dosarul cauzei.
Recurenții au considerat că instanța de fond a făcut, în mod corect, aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și a obligat în solidar toți pârâții.
Intervenienta G. A. E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate de pârâții M. M., M. I., Comisia de Fond Funciar C. și Comisia Județeană de Fond Funciar D. și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.
Intimata a solicitat respingerea ca nefondat a motivului de recurs invocat de pârâții M. M. și I. în ceea ce privește îndreptățirea recurenților la atribuirea în proprietate a suprafeței de imobil situat în C., .. 37. Instanța de fond a reținut, în mod corect (ca de altfel și Tribunalul D. prin decizia civilă nr. 348 pronunțată în prezenta cauză) că pârâții M. nu sunt persoane îndreptățite la restituirea terenului în litigiu. Aceasta, deoarece, astfel cum rezultă din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr._ din 1986, M. J. le-a înstrăinat recurenților doar construcția aflată pe terenul in litigiu.
Faptul că, prin acest contract, recurenții nu au dobândit în proprietate și mai cu seamă nici intenția defunctei M. J. nu a fost de a înstrăina și terenul, rezultă din cuprinsul contractului în care se menționează expres că terenul nu reprezintă obiect al contractului, cum de altfel, în același contract se menționează că acea construcție din .. 37 se află în zonă de sistematizare, iar, pe verso-ul contractului, se menționează că terenul a fost trecut în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni cu drept de proprietate în favoarea statului.
Astfel, M. J., neavând un drept de proprietate asupra terenului, la data de 15.10.1986, nu putea să înstrăineze terenul. Mai mult, terenul în suprafață de 315 mp a fost preluat în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, iar, la mențiunile din Decretul nr. 393 din 29.12.1988, se observă că M. figurează la poziția 40 unde sunt expropriate construcții, însă, pentru un alt imobil din ., nu (și) cu teren în .. 37.
De altfel, M. J. (nu recurenții) este menționată în același Decret în calitate de proprietar expropriat la poziția 69 al aceluiași decret, cu teren în suprafață de 318 mp, în .. 37. Deci, proprietarul terenului la data exproprierii în proprietatea statului era M. J., aceasta fiind îndreptățită la restituirea în natură a terenului în suprafață de 318 mp, teren care era liber la formulării cererii de către autoarea sa și, ulterior, emiterii Ordinului P. nr. 271 din 15.12.1999.
Imobilul-construcție ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 1986 a fost demolat, fiind preluat de Statul român prin procesul- verbal încheiat la data de 01.11.1990. Astfel, atât la . Legii nr. 18/1991 (20.02.1991), cât și la data emiterii ordinului lui nr. 271/1999, în favoarea lui M. J., pentru terenul în litigiu, terenul era liber, neafectat de construcții.
Intimata a solicitat ca, în principal, să fie anulat recursul declarat de Comisia Locală de Fond Funciar C. întrucât prin motivele de recurs invocate „Pe excepție: nu se aduce nicio critică soluției pronunțată de instanța de fond și să fie respins ca nefondat recursul declarat de recurenta Comisia Județeană de Fond D..
În susținerea întâmpinării, intimata intervenientă a depus la dosar, în fotocopie, următoarele înscrisuri: CI . nr._, certificat de moștenitor nr. 21 din data de 19.02.2003 și certificat de căsătorie . nr._ (filele 49-51).
Recurenții M. au depus la dosar concluzii scrise, însoțite de chitanța vizând contravaloarea onorariului de avocat (filele 58-61).
Analizând sentința civilă recurată, prin prisma motivelor de recurs, dar și în raport de disp. art. 3041 C.p.c., tribunalul constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C., la data de 28.05.2012, reclamanții D. G. si D. V., în contradictoriu cu pârâții Comisia Locală de Fond Funciar a municipiului C., Comisia Județeană D., M. M. si M. I., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se anuleze Hotărârea nr. 7 din 13.06.2011 a Comisiei de Fond Funciar a municipiului C., a Hotărârii nr. 422/18.10.2011 emisa de Comisia Județeana D. si a Ordinului nr. 321/2011.
Prin sentința civilă nr._/29.10.2014, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată și precizată de petenții D. G. și D. V., în contradictoriu cu intimații M. M., M. I., P. M. C.-Comisia Locală de Fond Funciar C., Instituția P. Județului D.-Comisia Județeană De Fond Funciar, a fost admisă cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de intervenienta G. A. E. în favoarea reclamanților, s-a constatat nulitatea absolută parțială a Hotărârii Comisiei Locale C. de Fond Funciar nr. 7/13.06.2011 și a Hotărârii Comisiei Județene D. de Fond Funciar nr. 422/18.10.2011, în ceea ce privește dispoziția de restituire în proprietate pârâților M. M. și M. I. a suprafeței de teren de 315 m.p. situată în intravilanul mun. C., .. 37, jud. D., s-a constatat nulitatea absolută totală a Ordinului P. Județului D. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor situate în intravilanul localităților nr. 321/17.11.2011, prin care s-a atribuit în proprietate pârâților M. M. și M. I. suprafața de teren de 315 m.p. situată în intravilanul mun. C., .. 37, jud. D. și au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
1 și 2. Cu privire la recursurile formulate de către recurenta intimată Comisia Județeană D. pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată Asupra Terenurilor, dar și de către recurenta intimată Comisia Locală C. de Fond Funciar, tribunalul constată că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:
Tribunalul reține că motivele de recurs formulate de către recurenta intimată Comisia Județeană D. pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată Asupra Terenurilor, dar și de către recurenta intimată Comisia Locală C. de Fond Funciar, privesc capătul de cerere accesoriu referitor la cheltuielile de judecată.
Astfel, prin sentința civilă recurată s-a constatat nulitatea absolută parțială a Hotărârii Comisiei Locale C. de Fond Funciar nr. 7/13.06.2011 și a Hotărârii Comisiei Județene D. de Fond Funciar nr. 422/18.10.2011, în ceea ce privește dispoziția de restituire în proprietate pârâților M. M. și M. I. a suprafeței de teren de 315 m.p. situată în intravilanul mun. C., .. 37, jud. D. și s-a constatat nulitatea absolută totală a Ordinului P. Județului D. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor situate în intravilanul localităților nr. 321/17.11.2011, prin care s-a atribuit în proprietate pârâților M. M. și M. I. suprafața de teren de 315 m.p. situată în intravilanul mun. C., .. 37, jud. D..
Pentru a se putea constata culpa recurentelor intimate anterior menționate cu privire la cheltuielile de judecată reținute în sarcina acestora de către prima instanță, urmează a se verifica culpa acestora în emiterea actelor a căror nulitate s-a constatat prin sentința civilă recurată.
Astfel, tribunalul reține că, prin sentința civilă nr._/22.11.2007, pronunțată de către Judecătoria C., în dosarul nr._, rămasă irevocabilă prin perimarea recursului, conform deciziei civile nr. 2513/11.12.2009 a Tribunalului D., s-a constatat nulitatea absolută a Ordinului P. nr. 271/15.12.1999 emis în favoarea numitei M. J., cu privire la terenul în suprafață de 318 mp, situat în municipiul C., ., nr. 37 (fost 31), jud. D. (filele 73-74 din cadrul primului dosar de fond).
Prin sentința civilă nr. 1216 din data de 24.01.2011, pronunțată de către Judecătoria C., în dosarul nr._/215/2010, irevocabilă prin nerecurare, s-a admis acțiunea formulată de către petenții M. M. și M. I. în contradictoriu cu intimatele Comisia Locală de Aplicare a Legii Fondului Funciar C. și Comisia Județeană D. de Aplicare a Legii Fondului Funciar și au fost obligate intimatele, conform atribuțiilor ce le revin potrivit legii, la punerea în posesie și emiterea Ordinului P. în favoarea petenților pentru terenul în suprafață de 315 mp, situat în municipiul C., .. 37, jud. D. (filele 77-78 din cadrul primului dosar de fond).
Se constată, astfel, că, atât hotărârea Comisiei Locale C. de Fond Funciar nr. 7/13.06.2011, cât și hotărârea Comisiei Județene D. de Fond Funciar nr. 422/18.10.2011, în ceea ce privește dispoziția de restituire în proprietate pârâților M. M. și M. I. a suprafeței de teren de 315 m.p. situată în intravilanul mun. C., .. 37, jud. D., dar și Ordinul P. Județului D. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor situate în intravilanul localităților nr. 321/17.11.2011 emis pe numele acelorași pârâți, acte cu privire la care s-a constatat nulitatea parțială, respectiv, totală, prin sentința recurată în speța de față, au fost emise de către recurentele intimate în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești irevocabile pe care aceste instituții publice erau obligate să le pună în aplicare și să le recunoască efectul puterii de lucru judecat, aspect pentru care nu se poate reține o culpă a celor două recurente intimate în emiterea acestora.
Cum disp. art. 274 alin. 1 C.p.c. prevăd și existența unei culpe procesuale pentru obligarea părții care a căzut în pretenții la acordarea cheltuielilor de judecată, iar aceasta nu poate fi reținută în sarcina celor două recurente intimate, acestea fiind chemate în judecată doar în calitatea lor de emitente ale actelor contestate în speța de față, tribunalul va admite recursurile formulate de pârâtele recurente Comisia Locală C. și Comisia Județeană D. și va modifica, în parte, sentința civilă recurată în sensul că va respinge cererea accesorie privind obligarea pârâtelor Comisia Locală C. și Comisia Județeană D. la plata cheltuielilor de judecată către recurenții D. G. și D. V., ca neîntemeiată.
Cu privire la motivele de recurs formulate de către Comisia Locală de Fond Funciar C. care privesc fondul cauzei, acestea vor fi analizate odată cu cele formulate de către recurenții pârâți M. M. și M. I. care privesc tot aspecte legate de fondul litigiului.
3. Cu privire la recursul formulat de către recurenții petenți D. G. și D. V., tribunalul constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Tribunalul reține că motivele de recurs formulate de către recurenții petenți privesc capătul accesoriu de cerere referitor la cheltuielile de judecată, respectiv la reducerea onorariilor avocațiale de către prima instanță, în raport de disp. art. 274 alin. 3 C.p.c.
Astfel, potrivit disp. art. 274 alin. 3 C.p.c. „judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Într-adevăr, în aplicarea dispozițiilor legale mai sus precizate, prima instanță nu a precizat expres care este teza reținută în determinarea aprecierii reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată sub forma onorariului avocațial solicitate de către recurenții petenți, dar, în pronunțarea soluției asupra acestui petit de cerere accesoriu, nu era nevoie ca instanța de fond să efectueze o argumentație exhaustivă, fiind suficient să rețină disp. art. 274 alin. 3 și nu disp. art. 274 alin. 1 C.p.c.
Posibilitatea instanței de judecată de a reduce un onorariu avocațial se raportează la două situații, respectiv la valoarea pricinii sau la munca îndeplinită de avocat, acestea fiind raportate, la rândul lor, la cuantumul onorariului avocațial prevăzut de tabloul onorariilor minimale, potrivit disp. art. 274 alin. 3 C.p.c.
Cu toate acestea, legea nr. 21/1996 interzice stabilirea onorariilor minimale, iar, prin legea nr. 255/2004, a fost abrogat articolul din legea nr. 51/1995 care prevedea stabilirea onorariilor minimale, în același sens fiind abrogat și art. 94 din Statutul profesiei de avocat.
Astfel, întrucât este interzisă fixarea unor onorarii avocațiale minimale sau maximale, se constată că instanța de fond nu se putea raporta la un astfel de tabloul al onorariilor minimale în stabilirea soluției asupra capătului de cerere privind cheltuielile de judecată.
Prin urmare, în soluționarea acestui petit de cerere, instanța de fond s-a raportat atât la complexitatea cauzei (respectiv la valoarea pricinii), cât și la munca îndeplinită de avocatul recurenților petenți, câtă vreme nu a reținut doar una dintre aceste teze în motivarea soluției pronunțate.
Oricum, criteriile prevăzute de acest text de lege nu pot avea o valoare absolută și exclusivă, rămânând și la aprecierea subiectivă a instanței posibilitatea reducerii onorariului avocațial.
Astfel, cu privire la valoarea pricinii, acest aspect nu poate fi considerat un criteriu cu un caracter general, întrucât există și litigii neevaluabile în bani și în cazul acestora putându-se pune problema acordării cheltuielilor de judecată, motiv pentru care, singurul criteriu fundamental la care se putea (și se poate) raporta instanța de judecată este cel privitor la munca prestată de avocat.
În raport de acest criteriu, se constată că, în fața instanței de fond, în primul ciclu procesual, avocatul recurenților petenți a redactat cererea de chemare în judecată, s-a prezentat la toate cele zece termene de judecată, dar acesta a solicitat încuviințarea unor probatorii doar la trei termene de judecată, respectiv la cel din data de 13.09.2012 (fila 209 din acest dosar), la cel din 25.10.2012 (fila 235 din acest dosar) și la cel din 24.01.2013 (fila 305 din acest dosar), potrivit mențiunilor din cadrul încheierilor de ședință de la aceste termene de judecată și a formulat concluzii orale și scrise în cauză, aspect care, însă, nu ar justifica acordarea unui onorariu avocațial în cuantum de 2480 lei, astfel cum este acesta menționat în cuprinsul chitanței nr._ din data de 24.05.2012, depusă la fila 336 din acest dosar.
Cu privire la dosarul de recurs nr._, apărătorul recurenților petenți nu a formulat motivele de recurs, dar a fost prezent la cele patru termene de judecată, iar, la termenele de judecată din data de 29.01.2014 (fila 40 din acest dosar) și din data de 26.02.2014 (fila 31 din acest dosar), a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar, prin încheierea de ședință din data de 29.01.2014 fiind respinsă cererea de suplimentare a probatoriilor formulată de către acesta, formulând, totodată, și concluzii orale cu privire la recurs, însă, nici în această fază procesuală, nu se justifica acordarea unui onorariu avocațial în cuantum de 1240 lei, conform chitanței nr._ din data de 16.10.2013, depusă la fila 18 din cadrul acestui dosar.
În al doilea ciclu procesual, în rejudecare, în cadrul dosarului nr._, apărătorul recurenților petenți s-a prezentat la cele două termene de judecată, la primul termen de judecată învederând că nu mai are alte mijloace de probă de propus în cauză, iar, la cel de-al doilea termen de judecată, solicitând respingerea probei cu expertiza în specialitatea topografie solicitată de către pârâții M., formulat și concluzii orale și scrise cu privire la cererea de chemare în judecată, dar, în nici un caz, aceste aspecte nu justifică acordarea unui onorariu avocațial în cuantum de 1240 lei, conform chitanței nr._ din data de 16.04.2014, depusă la fila 44 din cadrul acestui dosar.
Astfel, în raport de munca prestată de avocat (respectiv redactarea unei cereri de chemare în judecată, solicitarea încuviințării de probe cu înscrisuri în cadrul a cinci termene de judecată, în trei cicluri procesuale și formularea de concluzii orale și scrise în cauză), care nu a presupus elemente de complexitate, dificultate sau noutate a litigiului, având în vedere istoricul litigiilor dintre părți, se apreciază că, în mod corect, prima instanță a făcut aplicarea disp. art. 274 alin. 3 C.p.c., reducând onorariul avocațial în speța de față.
Instanța de fond a apreciat, astfel, că suma de 7440 lei solicitata de recurenții petenți, reprezentând contravaloarea onorariului avocațial, este nejustificat de mare în raport cu munca depusa de avocat si de complexitatea cauzei.
Această abilitare a instanței de reducere a onorariului avocațial a fost dată de dispozițiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă, care au fost declarate constituționale prin decizia nr. 401 din data de 14 iulie 2005 a Curții Constituționale.
În considerentele acestei decizii s-a arătat că nicio dispoziție din legea fundamentală nu interzice expres consacrarea prin lege a prerogativelor instanței de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părțile contractului de asistență juridică, prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.
O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune, în mod necesar, să-i fie opozabil, iar opozabilitatea este consecința însușirii sale de către instanță prin hotărârea judecătorească, creanța dobândind astfel caracter cert, lichid și exigibil.
În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil (cauzele C. împotriva României, S. împotriva României, S. și alții împotriva României, R. împotriva României). Particularizând, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a statuat că onorariile avocațiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
Dispozițiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă nu contravin nici dispozițiilor art. 36 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, conform cărora contractul dintre avocat și client nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect de niciun organ al statului.
Aceste prevederi se aplică exclusiv raporturilor contractuale dintre părțile contractului de asistență juridică, fiind o aplicație particulară a art. 969 Cod civil, care consacră principiul obligativității respectării contractului de către părți, clientul având obligația de a achita integral onorariul, pe care însă nu îl va putea recupera de la partea adversă, în măsura în care va câștiga procesul, decât dacă instanța va aprecia asupra caracterului său real, necesar și rezonabil.
Pentru aceste considerente, instanța de fond a apreciat, în mod corect, că suma de 3000 lei reprezintă un cuantum rezonabil al acestui onorariu de avocat.
Pentru toate aceste motive, tribunalul va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții recurenți D. G. și D. V..
4. Cu privire la motivele de recurs formulate de către recurenții pârâți M. M. și M. I., tribunalul constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Tribunalul reține că principalul motiv de recurs invocat de către recurenții pârâți privește faptul că aceștia erau persoane îndreptățite cu privire la terenul în litigiu, în temeiul disp. art. 36 din legea nr. 18/1991, având în vedere intenția părților la data încheierii contractului, respectiv de a cumpăra atât construcția, cât și terenul aferent acesteia.
Astfel, potrivit îndrumărilor deciziei de casare nr. 348 din data de 11.03.2014, pronunțată de către Tribunalul D., în cadrul dosarului nr._, instanța de fond, în rejudecare, trebuia să verifice, in raport de probele administrate, îndreptățirea pârâților M. la atribuirea terenului in litigiu prin analizarea condițiilor art. 36 din Legea 18/1991 invocate in cauza si motivelor de fapt si de drept invocate de reclamanți (înainte de apariția Legii nr. 18/1991 construcțiile au fost demolate, așa încât, în cauză în baza art. 36 alin. 5 din Legea nr. 18/1991, persoana îndreptățită la restituirea terenului era autoarea lor, M. J., iar nu pârâții. Proprietarii construcțiilor puteau cere și dobândi drept de proprietate pe terenul aferent construcțiilor, numai dacă mai aveau încă în proprietate construcțiile, situație în care s-ar fi aplicat art. 36 alin. 3 din Legea nr. 18/1991).
Astfel, potrivit disp. art. 315 alin. 1 C.p.c., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Regula enunțată de textul citat vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta și cu privire la necesitatea administrării unor probe. Precizările pe care le face textul citat sunt categorice, iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunțate.
Soluția consacrată de art. 315 alin. 1 C.p.c. are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe. Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanța determinată să rejudece cauza nu poate să refuze o atare interpretare sub cuvânt că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Pe drept cuvânt s-a apreciat în doctrină că, la speța respectivă, hotărârea instanței judecătorești asupra problemelor de drept are valoarea unui izvor de drept secundar și, oricum, legea este aceea care prevede regula ce se impune a fi aplicată.
Este adevărat că prevederile textului citat conduc și la concluzia potrivit căreia, în privința problemelor de fapt, instanța care rejudecă cauza are o deplină putere de apreciere, putere izvorâtă din regula că stabilirea stării de fapt este atributul exclusiv al instanței de fond, iar, în cadrul rejudecării, ea poate să ajungă la o altă soluție decât aceea pronunțată anterior sau, dimpotrivă, poate menține constatările de fapt anterioare.
Cu toate acestea, nu trebuie să se înțeleagă că, în privința stării de fapt, libertatea instanței de rejudecare este una absolută și discreționară, neexistând în acest sens nici o obligație de a se conforma dispozițiilor adoptate de instanța de recurs.
În acest sens, prin decizia nr. 332/27.11.2001 a Curții Constituționale, în examinarea excepție de neconstituționalitate a disp. art. 315 alin. 1 C.p.c., această instanță de control constituțional a apreciat, în considerentele acestei decizii că, îndrumările date de instanța de recurs sau de apel, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, numai în privința rezolvărilor de drept, precum și în privința administrării unor probe fiindcă aceste îndrumări sunt date în cadrul activității cu caracter jurisdicțional a instanțelor de apel sau de recurs, pe cale de hotărâri pronunțate în urma dezbaterilor contradictorii.
S-a mai precizat, în considerentele aceleiași decizii că, independența judecătorului fondului nu este știrbită prin faptul că, rejudecând cauza, adoptă rezolvarea în drept stabilită de instanța de apel sau de recurs, deoarece prin aceasta el nu se supune voinței unei autorități lipsite de competență jurisdicțională în cauză, ci se conformează îndrumărilor obligatorii date de instanța de control judiciar, în aceeași cauză și în limitele competenței stabilite prin lege.
De asemenea, s-a arătat că, prin dispozițiile art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă, se dă eficiență textului constituțional prev. de art. 128 din legea fundamentală, dat fiind că, fără obligativitatea îndrumărilor date de către instanța de control judiciar judecătorilor fondului, nu s-ar putea realiza finalitatea controlului, de asigurare a soluționării temeinice și legale a cauzelor. Dacă judecătorii de la instanța de fond nu ar fi obligați să se supună îndrumărilor instanței de apel sau de recurs, putând reitera erorile comise prin soluția ce a fost desființată, s-ar ajunge la exercitarea repetată a căilor de atac și la prelungirea duratei soluționării cauzelor în mod nepermis și astfel s-ar încălca cerința soluționării proceselor într-un "termen rezonabil", prevăzută la art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Instanța de fond s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare și a analizat îndreptățirea pârâților M. M. și M. I. la atribuirea terenului in litigiu, prin analizarea condițiilor art. 36 din Legea 18/1991, reținând că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 și, a fortiori, la data emiterii Ordinului P. Județului D. nr. 271/1999 în favoarea lui M. J. pentru terenul în litigiu, acesta nu era afectat de construcții, fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 36 alin. 5 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora terenurile fără construcții, neafectate de lucrări de investiții aprobate, potrivit legii, din intravilanul localităților, aflate în administrarea consiliilor locale, considerate proprietate de stat prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 712/1966 și a altor acte normative speciale, se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, după caz.
Instanța de fond a mai constatat că, în mod legal, terenul a fost atribuit lui M. J., în calitate de fost proprietar, prin Ordinul P. Județului D. nr. 271/1999, iar, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 36 alin. 3 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora terenurile atribuite în folosință pe durata existenței construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor, în condițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință asupra terenului, proprietari ai locuințelor, întrucât construcția de pe terenul în litigiu, proprietatea pârâților, a fost demolată încă dinainte de . Legii nr. 18/1991, drept pentru care pârâții nu sunt îndreptățiți la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, atâta vreme cât au pierdut dreptul de folosință asupra acestuia la data demolării construcției.
Tot instanța de fond a mai reținut prezumția de lucru judecat sub aspectul anterior argumentat, prezumție ce deriva și din cuprinsul considerentelor deciziei civile irevocabile nr. 678/28.05.2014 a Tribunalului D., decizie care este opozabilă atât reclamanților, cât și pârâților.
Astfel, în considerentele acestei decizii, depuse la filele 51-55 din cadrul dosarului de fond, în rejudecare, s-a statuat că regimul juridic al terenurilor preluate de stat, in condițiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, este stabilit prin Legea nr. 18/1991 in favoarea dobânditorilor construcției, pentru care este prevăzut dreptul de a obține titlul de proprietate, insa, fata de conținutul art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, terenul aferent construcției are regimul juridic stabilit de text numai in ipoteza existentei construcției. In acest sens, art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 dispune „Terenurile atribuite in folosința pe durata existentei construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor, in condițiile dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului si localităților urbane si rurale, trec in proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosința a terenului, proprietari ai locuințelor”.
De asemenea, s-a reținut că, în ipoteza in care, ulterior înstrăinării, construcția proprietatea dobânditorului a fost preluata si mai apoi demolata, potrivit art. 1.4 lit. c din HG nr. 250/2007, regimul juridic al terenului rămâne supus incidentei art. 3 din Legea nr. 10/2001 in favoarea proprietarului terenului de la data trecerii acestuia in proprietatea statului sau a moștenitorilor acestuia, deoarece dobânditorul construcției demolate nu mai are dreptul/vocația de a obține titlul de proprietate pentru terenul aferent construcției, in condițiile Legii nr. 18/1991.
Prin urmare, in speța, construcția fiind preluata de Stat prin Decretul de expropriere nr. 393 din 29.12.1988 (filele 67-71 din prima judecată) si demolata, terenul are regimul juridic prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar autoarea pârâtului recurent, M. J., are calitate de persoana îndreptățita la masuri reparatorii (in cauza reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului in cauza) întrucât aceasta a fost deposedata, in temeiul Legii 58/1974, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului construcție.
F. de prevederile art. 3 din Legea nr. 10/2001, îndreptățirea exista in favoarea proprietarului terenului la data trecerii acestuia in proprietatea Statului si nu in favoarea proprietarului construcției care a fost ulterior expropriata si demolata ce ar fi avut vocație numai in temeiul art. 36 din Legea 18/1991 si numai in ipoteza existentei construcției.
Astfel, în cauză, recurenții petenți beneficiază de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat care operează în favoarea lor în ceea ce privește decizia civilă nr. 678 din data de 28.05.2014, pronunțată de către Tribunalul D., în dosarul nr._/215/2012*, în considerentele căreia s-a analizat chiar îndreptățirea acestora cu privire la terenul în litigiu, prin prisma disp. art. 36 din legea nr. 18/1991, dar a disp. legii nr. 10/2001 în raport de disp. legii nr. 58/1974.
Prin urmare, orice considerent invocat de către recurenții pârâți M. M. și M. I. prin intermediul motivelor de recurs cu privire la o altă situație de fapt a terenului în litigiu, respectiv a încercării acestora de a demonstra că aceștia erau persoane îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate, este neîntemeiat, întrucât hotărârile judecătorești mai sus invocate beneficiază de putere de lucru judecat, atât cu privire la dispozitivul acestora, cât și la considerentele care susțin soluțiile pronunțate de către instanță.
Astfel, statuările Tribunalului D., prin deciziile irevocabile pronunțate în cadrul dosarelor nr._/215/2012* și_, în legătură cu aspectele reținute în cadrul dispozitivelor și considerentelor acestor decizii civile irevocabile, nu mai pot să fie supuse unei reevaluări ulterioare, fără încălcarea autorității de lucru judecat, întrucât ele sunt rezultatul dezbaterilor judiciare și verificării jurisdicționale a instanței.
Acest aspect presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca, o chestiune litigioasă odată tranșată de instanță, să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar, pe de altă parte ca, ceea ce a stabilit o primă instanță, să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare.
Este vorba de prezumția lucrului judecat care funcționează în cauză [art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.], potrivit căreia o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției [art. 1202 alin. (2) C. civ.].
Prezumția lucrului judecat presupune că, o chestiune soluționată printr-o hotărâre definitivă, trebuie soluționată la fel în procesele ulterioare, iar acțiunea a doua se va judeca în fond, respectându-se constatările făcute în primul proces.
Prin intermediul prezumției de lucru judecat se înlătură contradicțiile ce s-ar putea ivi între constatările hotărârilor judecătorești, indiferent dacă acestea sunt cuprinse în considerentele acestora sau în dispozitiv.
Acesta este motivul pentru care tribunalul nu va analiza temeinicia aspectelor învederate de către recurenții pârâți în cadrul motivelor de recurs considerând neîntemeiată orice apărare invocată de către aceștia privind neîndreptățirea recurenților petenți la reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la terenul în litigiu, întrucât toate argumentele expuse de către aceștia sunt contrazise de dispozitivul și considerentele deciziilor irevocabile anterior menționate.
Astfel, prin apărările formulate, atât în cadrul întâmpinării depuse în dosarul de fond, dar și în cadrul recursului de față, recurenții pârâți nu au încercat decât eludarea efectelor juridice ale unor hotărâri judecătorești irevocabile, aspect inadmisibil.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauzele A. si D. contra României, ca repunerea în discuție a unei hotărâri judecătorești ce a dobândit autoritate de lucru judecat este de natură de a aduce atingere dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 Paragraful I din Convenție.
Pentru toate aceste aspecte, tribunalul constată că nu poate analiza nici temeinicia motivelor de recurs care privesc fondul cauzei, formulate de către recurenta pârâtă CLFF C., respectiv invocarea unor excepții care ar face de prisos analizarea cauzei în fond (excepția inadmisibilității acțiunii formulate de către recurenții petenți, respectiv a prematurității acesteia) în contextul în care, prin decizia de casare pronunțată în cauza de față, s-au dat îndrumări primei instanțe cu privire la analizarea îndreptățirii, pe fond, a părților cu privire la terenul în litigiu, în raport de disp. art. 36 din legea nr. 18/1991, iar aspectul legat de această îndreptățire a fost deja statuat și în cadrul dosarului nr._/215/2012*, prin decizia civilă nr. 678 din data de 28.05.2014 pronunțată de către Tribunalul D. în acest dosar.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul va respinge recursurile declarate de către reclamanții recurenți D. G. și D. V. și de către pârâții recurenți M. M. și M. I., împotriva sentinței civile nr._ din data de 29.10.2014, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata intervenientă G. A. E. și recurentele pârâte P. M. C.-COMISIA LOCALĂ DE FOND FUNCIAR C. și INSTITUȚIA P. D.-COMISIA JUDEȚEANĂ DE FOND FUNCIAR, ca nefondate și va admite recursurile formulate de către pârâtele recurente Comisia Locală de Fond Funciar C. și Comisia Județeană de Fond Funciar D., împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu reclamanții recurenți D. G. și D. V., pârâții recurenți M. M. și M. I. și intervenienta intimată G. A. E..
În acest sens, tribunalul va modifica, în parte, sentința civilă recurată în sensul că va respinge cererea accesorie privind obligarea pârâtelor Comisia Locală de Fond Funciar C. și Comisia Județeană de Fond Funciar D. la plata cheltuielilor de judecată către reclamanții D. G. și D. V., ca neîntemeiată, menținând restul dispozițiilor sentinței civile recurate.
Având în vedere soluția ce se va pronunța asupra recursurilor formulate în cauză, în temeiul disp. art. 274 alin. 1 C.p.c., tribunalul va obliga recurenții pârâți M. M. și M. I. către recurenții reclamanți D. G. și D. V. la plata sumei de 620 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând contravaloare onorariu de avocat, conform chitanței nr._ din data de 26.01.2015, depuse la fila 57 din prezentul dosar și va respinge cererea formulată de recurenții pârâți M. M. și M. I. privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de către reclamanții recurenți D. G. și D. V. și de către pârâții recurenți M. M. și M. I., împotriva sentinței civile nr._ din data de 29.10.2014, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata intervenientă G. A. E. și recurentele pârâte P. M. C.-COMISIA LOCALĂ DE FOND FUNCIAR C. și INSTITUȚIA P. D.-COMISIA JUDEȚEANĂ DE FOND FUNCIAR, ca nefondate.
Admite recursurile formulate de către pârâtele recurente Comisia Locală de Fond Funciar C. și Comisia Județeană de Fond Funciar D., împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu reclamanții recurenți D. G. și D. V., pârâții recurenți M. M. și M. I. și intervenienta intimată G. A. E..
Modifică, în parte, sentința civilă recurată în sensul că respinge cererea accesorie privind obligarea pârâtelor Comisia Locală de Fond Funciar C. și Comisia Județeană de Fond Funciar D. la plata cheltuielilor de judecată către reclamanții D. G. și D. V., ca neîntemeiată.
Menține restul dispozițiilor sentinței civile recurate.
Obligă recurenții pârâți M. M. și M. I. către recurenții reclamanți D. G. și D. V. la plata sumei de 620 lei cheltuieli de judecată în recurs (contravaloare onorariu de avocat).
Respinge cererea formulată de recurenții pârâți M. M. și M. I. privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 08.04.2015.
Președinte, V. P. | Judecător, D. O. | Judecător, D. G. |
Grefier, L. E. C. |
Red. jud. V.P./Tehn. F.M. 2 ex./12.05.2015
Jud. fond: V. C. L.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 863/2015. Tribunalul DOLJ | Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... → |
|---|
