Pretenţii. Decizia nr. 96/2015. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 96/2015 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 11-02-2015 în dosarul nr. 96/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 96/2015
Ședința publică de la 11 Februarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE V. F.
Judecător M. N.
Judecător M. E. N.
Grefier C. C. S.
Pe rol, pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantul O. D. în contradictoriu cu pârâții Ș. R. M., Ș. S. L., împotriva sentinței civile nr. 9637 din 05 iulie 2014 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, având ca obiect pretenții .
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică de la 06 februarie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, și când tribunalul, în conformitate cu dispozițiile art.394, alin. 1, alin 2 C.p.civ., a amânat pronunțarea pentru azi, 11 februarie 2015.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 24.01.2013 sub nr._, reclamantul O. D. a chemat in judecată pe pârâții Ș. R. M. și Ș. S. L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea acestora la plata despăgubirilor în valoare de 18.000 lei, reprezentând contravaloarea folosinței terenului proprietatea reclamantului, pentru anii 2011-2013 (ultimii 3 ani), precum si a sumei de 500 lei lunar pentru folosința in continuarea a aceluiași teren, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat ca este proprietarul imobilului situat in C., ., județul D. – Lotul nr. 3 –Corpul 1/Parclea1/1/3Cc, compus din teren intravilan in suprafața de 196 mp si locuința C1/1(/subsol si parter), iar pârâții dețin in proprietate apartamentul situat deasupra locuinței sale (este o casa naționalizată), fără a avea drept de acces, cu precizarea de a se observa contractul de vânzare-cumpărare anexat cererii.
Reclamantul a mai susținut că a încercat să se înțeleagă cu pârâții privind accesul acestora in curtea casei, si pana la locuința pe care o au închiriată, dar fără rezultat și că pârâții îl lipsesc de folosința bunului său în mod abuziv întrucât nu au înțeles să reglementeze in mod legal această situație.
In drept, acțiunea a fost întemeiată pe disp. art. 619 cod civil si art. 109 si urm. din C.pr.civ.
La termenul din 28.02.2013 apărătorul ales al reclamantului a depus la dosarul cauzei precizare cu privire la perioada pentru care se solicita contravaloarea lipsei de folosința a terenului in suprafața de 30 mp si înscrisuri anexă (contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2559/25.09.2006, încheiere nr. 1369/06.04.2009).
La data de 29.03.2013, pârâții Ș. R. M. si Ș. L. au depus întâmpinare și cerere reconvențională prin care și-au formulat apărarea cât si propriile pretenții față de acțiunea promovată de reclamant așa cum a fost aceasta precizată la termenul din 28.02.2013.
In motivarea întâmpinării, pârâții au arătat ca potrivit art. 619 NCCiv. indicat de reclamant in susținerea cererii, "întinderea si modul de exercitare a dreptului de trecere sunt determinate prin înțelegerea părților, prin hotărâre judecătoreasca sau printr-o folosința continuă pe timp de 10 ani".
Pârâții au mai arătat că se găsesc in situația de a solicita stabilirea dreptului de trecere prin hotărâre judecătorească, ceea ce pretind pe calea cererii reconvenționale.
S-a susținut că, potrivit art. 620 alin. 1 din NCCiv. "termenul de prescripție pentru dreptul la acțiunea in despăgubire pe care o are proprietarul fondului aservit împotriva proprietarului fondului dominant începe să curgă din momentul stabilirii dreptului de trecere", deci reclamantul nu poate cerere despăgubiri pe ultimii 3 ani, ci doar din momentul stabilirii dreptului de trecere prin hotărâre judecătorească.
Pentru acest argument peremptoriu, pârâții au solicitat respingerea primului capăt de cerere din acțiune astfel cum a fost precizat la data de 28.02.2013, ca nefondat.
In ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere din acțiune așa cum a fost precizat la data de 28.02.2013, pârâții au învederat ca sunt de acord cu admiterea acestui capăt de cerere in sensul de a-i plăti reclamantului o despăgubire din momentul stabilirii dreptului de trecere prin hotărâre judecătorească conform prevederilor legale mai sus enunțate.
Pârâții au mai învederat ca nu sunt de acord cu suma pe care o solicită reclamantul cu titlu de despăgubire pentru că nu este rezonabila, reclamantul solicitând o despăgubire pentru 30 mp, dar acesta stăpânește cu 35,67 mp. mai mult decât a cumpărat, iar reclamantul folosește și acest teren.
Pe cale reconvențională, pârâții au solicitat instanței ca in raport de disp. art. 617, 619 din NCCiv. să le stabilească un drept de trecere pe terenul reclamantului, prin hotărâre judecătorească, in modalitatea in care va fi propusă de un expert specialitatea topografie.
Pârâții au evaluat terenul de 20 mp pentru stabilirea unui drept de trecere la suma de 300 lei.
In drept, întâmpinarea si cererea reconvențională, au fost întemeiate pe disp. art. 115 si urm. Cod Procedura Civila, art. 119 C.pr.civ, art. 617 din NCCiv., art. 619 NCCiv., art. 620 alin. 1 din NCCiv. .
La data de 19.03.2013, reclamantul a depus la dosarul cauzei precizare si înscrisuri anexă (certificat de atestare fiscală nr._/06.03.2013, emis de Primăria Mun. C., schiță, chitanța nr._/11.03.2013, chitanța nr._/07.03.2013), prin care a învederat ca terenul pentru care solicită c/val. lipsei de folosință a acestuia se află in Mun. C., ., este teren intravilan, zona A.
La data de 11.12.2013, pârâții au depus la dosarul cauzei o completare la cererea reconvențională si înscrisuri anexă, prin care au solicitat să se dea o hotărâre judecătoreasca care sa tina loc de titlu de proprietate pentru cota parte de 51% indiviză din terenurile aferente construcție de 161,67 mp situate in mun. C., .(fosta nr. 160), așa cum se menționează in art. 21 si 22 din Legea 112/1995. De asemenea, s-a mai solicitat instanței să constate nulitatea absoluta parțiala a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2259/25.09.2000 încheiat la BNP G. I. in sensul că terenul aferent construcției nu aparține in exclusivitate cumpărătorilor O. D. si O. M., el aparținând in cota-parte din proprietatea indiviza a tuturor proprietarilor de apartamente; să se dispună rectificarea C.F nr._ a Mun. C. ce s-a întocmit in baza documentației cadastrale nr. 16.813/1/3, precum si să se constate ca pârâții au un drept de trecere pe casa scării(holul nr. 4), procesul desfășurându-se in contradictoriu cu O. D. si O. M., M. C. D. si M. Louise D., Ș. C. si Ș. G., Consiliul Județean D., Municipiul C. prin Primar, Comisia Județeana de Fond Funciar D.,
In motivarea completării la cerere reconvențională, pârâții au arătat ca prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 431/02.03.2009 la BNP N. si G., au devenit proprietarii exclusivi ai apartamentului de la etaj pentru imobilul construcție situat in Mun. C., ., județul D. și au dobândit dreptul de proprietate asupra cotei indivize nedeterminate din părțile comune așa cum se scrie in actele primare ale reclamanților O., acte ce sunt depuse la dosar.
Pârâții au mai menționat că din aceste acte rezultă că pentru proprietarii etajului se acordă dreptul de trecere prin holul nr. 4 numit si casa scării, deși reclamanții O. evită să le recunoască in mod direct unele drepturi ale acestora. Mai mult decât atât, reclamanții O., dar si restul pârâților anterior menționați, nu vor să respecte prevederile Legii 112/1995 .
In concluzie, pârâții au învederat ca aceștia au un drept legal asupra cotei indivize din teren, dar pentru care numiții O. le solicită sa plătească lipsa de folosința si acest lucru s-a datorat încălcării legii de cei vizați.
La data de 16.01.2014, reclamantul a depus la dosarul cauzei răspuns la cererea de completare a cererii reconvenționale, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată, având in vedere disp. art. 132 C.pr.civ precum si art. 204, 208 NCPC, invocând excepția tardivității.
Prin încheierea din 16.01.2014, instanța a respins ca tardiv formulată cererea de modificare a cererii reconvenționale, in raport de poziția procesuală a părților, in condițiile in care raportat la disp. art. 132-134 C.pr.civ, modificarea cererii se face pana la prima zi de înfățișare, moment procesual depășit cu mult in speță, iar, după prima zi de înfățișare, modificarea se poate face numai cu acordul celeilalte părți, însă in cauza acordul părții adverse lipsește.
La data de 19.03.2014, pârâții-reclamanți au formulat precizare a cererii reconvenționale prin care au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea reclamantului O. D. să le respecte dreptul de folosința asupra părților comune din imobilul proprietatea acestora, precum si asupra suprafeței de teren identificata prin raportul de expertiza, ca suprafață absolut necesară accesului la calea publică. De asemenea, pârâții au solicitat si obligarea reclamantului la plata sumei de 500 lei începând cu luna noiembrie a anului 2013, dată de la care acesta le-a interzis accesul la apartamentul proprietatea lor, până la încetarea actului abuziv de împiedicare, suma care reprezintă contravaloarea lipsei de folosința a apartamentului proprietatea pârâților.
In motivarea precizării, pârâții au învederat ca in ceea ce privește prima solicitare sunt proprietarii unui apartament situat in C., ., jud. D., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 431/12.03.2009.
Referitor la dreptul de folosința asupra spatiilor comune, precum si a suprafeței de teren de aproximativ 30 mp., teren aferent căii de acces la calea publică, pârâții au solicitat instanței să constate ca aceasta a fost stabilita prin actul de dezmembrare autentificat sub nr. 3152/29.11.2005, fiind vorba despre o dezmembrare realizata de proprietarii Balaceanu M. si Balaceanu D., iar prin destinația celor trei loturi rezultate a fost stabilit inclusiv dreptul pârâților de acces pe holurile comune si pe . mp. la calea publică.
Astfel, este vorba despre o acțiune confesorie de apărare a dreptului de folosința si nu o acțiune in constituirea unei servituți de trecere in condițiile in care in raport de disp. art. 625 din vechiul Cod Civil, servitutea s-a stabilit prin fapta omului, respectiv a proprietarilor inițiali care au stabilit si determinat modul comun de folosința a părților comune precum si a căii de trecere cu piciorul la calea publică.
Pârâții au mai precizat că reclamantul O. D. a cunoscut aceasta situație in ceea ce privește modul de folosința a căii de acces la calea publica încă din anul 2009, motiv pentru care dreptul acestuia de a mai solicita despăgubiri este prescris in raport de disp. art. 619 din vechiul codul civil, dispoziții care prevăd prescriptibilitatea cererii in despăgubiri a titularului fondului aservit, acțiunea putând fii introdusa in cursul termenului de prescripție de 3 ani, termen care începe sa curgă din momentul in care se cunoaște exercitarea servituții de trecere, respectiv data dobândirii de către pârâți a dreptului de proprietate asupra apartamentului, 12 martie 2009.
In ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, pârâții au susținut că vizează faptul ca aceștia au fost împiedicați material atât in ceea ce privește folosința imobilului cât si in ceea ce privește culegerea fructelor civile care li se cuveneau.
Prin încheierea din 24.04.2014, având în vedere poziția procesuală inconsecventă a pârâților-reclamanți care pe parcursul procesului și-au modificat în mod repetat pretențiile depuse judecății pe cale reconvențională, in sensul ca și-au angajat mai mulți apărători în cauză, care fiecare a adus o nouă precizare/modificare a poziției părții in proces, instanța, sub sancțiunea amenzii pentru abuz de drept procedural potrivit art. 723 coroborat cu art. 1081 și următ. C.pr.civ, la acest termen de judecată, a pus in vedere acestora să-și precizeze in scris poziția procesuala finală, respectiv sa indice petitele cu judecata cărora înțeleg să învestească instanța pe cale reconvențională, cu indicarea temeiului de drept substanțial.
La data de 09.05.2014, pârâții-reclamanți au depus la dosarul cauzei note scrise prin care au învederat ca poziția procesuala in prezenta cauză este cea exprimată prin ultima precizare a cererii reconvenționale, respectiv aceea depusă la data de 19.03.2014, anexând notelor scrise si chitanța nr._-127-0077/07.05.2014 privind dovada achitării taxei judiciare de timbru pentru petitul doi al cererii reconvenționale.
Prin încheierea din 29.05.2014, instanța, a respins ca tardiv formulată cererea pârâților-reclamant, depusă la data de 19.03.2014, privind modificarea cererii reconvenționale.
La data de 17.06.2014, pârâții – reclamanți au depus la dosarul cauzei note scrise în completarea întâmpinării formulate la cererea principală, prin care au înțeles sa invoce excepția prescripției dreptului de a mai cerere despăgubiri pentru suprafața de teren proprietatea reclamantului, anexând notelor scrise si o cerere de suspendare a prezentei cauze până la soluționarea definitivă a cauzei care face obiectul dosarului_/215/2014 aflat pe rolul Jud. C., cererea de suspendare fiind respinsa de instanța prin încheierea din 19.06.2014 pentru motivele arătate la acel termen.
In ceea ce privește excepția prescripției dreptului material al reclamantului la acțiunea în despăgubiri, invocată de pârâții-reclamanți Ș. R. M. și Ș. S. L., prin notele scrise depuse la data de 17.06.2014, instanța a dispus unirea acesteia cu fondul cauzei, apreciind că pentru dezlegarea excepției este necesară administrarea acelorași probatorii.
Prin sentința civilă nr. 3637/03.07.2014, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, a fost respinsă excepția prescripției, invocată de pârâții-reclamanți, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul O. D., în contradictoriu cu pârâții Ș. R. M. și Ș. S. L., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți Ș. R. M. și Ș. S. L., în contradictoriu cu reclamantul-pârât O. D. și au fost respinse cererile părților privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Prin Dispoziția nr. 4484/12.03.2003 (f.204) a Primarului Municipiului C., numitei P. M. N. i-a fost restituit parțial, în natură, imobilul situat în mun. C., ., (fostă Unirii nr. 160, fostă V.I. Lenin nr. 186) județul D. compus din teren în suprafață totală de 1467,34 mp. (407,96 mp. suprafață construită și 1059,38 mp. teren curte) pe care se află două corpuri de clădire în componența cărora intră 12 camere și 27 dependințe.
Prin aceeași dispoziție s-a înaintat Prefecturii D. cererea privind acordarea măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor bănești la valoarea estimată de petiționară pentru apartamentele din clădire ocupate de proprietarii titulari ai unor contracte de vânzare-cumpărare potrivit legii nr. 112/1995, între care este inclus și apartamentul proprietatea numiților M. C. și M. Louise D., înstrăinat ulterior pârâților Ș. R. M. și Ș. S. L..
Potrivit art. 4 din cuprinsul dispoziției nr. 4484/12.03.2003, beneficiarul acesteia are obligația de respecta prevederile art. 13 și 15 din legea nr. 10/2001 cu privire la protecția chiriașilor, precum și dreptul de folosință prevăzut pe durata existenței construcției de la art. 4 din contractele de vânzare-cumpărare încheiate potrivit legii nr. 112/1995, printre care și cel nr. 568/08.03.1999 având ca titulari pe M. C. și Louise D., ai căror succesori cu titlu particular sunt pârâții Ș. R. M. și S. L..
În acest context, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP E. D. sub nr. 392/18.02.2004, beneficiara dispoziției mai sus-precizate, P. M. N., a înstrăinat imobilul restituit către numiții B. M. și B. D., care, la rândul lor, au înstrăinat același bun către numiții Ș. C. și Ș. G., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP G. I. sub nr. 515/21.02.2006, așa cum acesta a fost dezmembrat prin actul autentificat sub nr. 3152/2005. În fine, de la cei din urmă cumpărători, Ș. C. și Ș. G., reclamantul O. D. a dobândit, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2559/25.09.2006, imobilul situat în mun. C., ., județul D. – Lotul nr. 3 –Corpul 1/3 - Parclea1/1/3Cc, compus din teren intravilan în suprafață de 196 mp. și locuința C1/1(subsol si parter), subsolul fiind deținut în indiviziune cu M. C. și Louise D. și R. I. și M..
La rândul lor, pârâții-reclamanți Ș. R. M. și S. L. au dobândit potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 431/12.03.2009, încheiat cu vânzătorii M. C. și Louise D., beneficiari ai legii nr. 112/1995, un imobil apartament situat la etajul construcției C1/1 din mun. C., ., județul D., împreună cu dreptul de proprietate asupra cotei indivize nedeterminate din părțile comune (dependințe subsol).
În concluzie, chiar fără alte considerații suplimentare, instanța a reținut că dreptul de folosință asupra terenului proprietatea reclamantului, le este recunoscut pârâților prin însăși dispoziția de restituire emisă persoanei îndreptățite P. M. N., astfel că susținerile în sensul folosirii abuzive a terenului de către pârâții Ș. R. M. și S. L., în lipsa unui titlu valabil încheiat cu reclamantul O. D., nu pot fi primite.
În schimb, tot în acest context, instanța observă că, deși autoritatea emitentă a dispoziției nr. 4484/12.03.2003, formal s-a preocupat de protecția dreptului de folosință al beneficiarilor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul legii nr. 112/1995, în concret însă, aceeași autoritate nu a procedat și la identificarea și individualizarea corespunzătoarea a terenului afectat de acest drept de folosință, aspect care, așa cum s-a mai învederat și în alte spețe similare, în opinia instanței, reprezintă și factorul determinant al declanșării prezentului litigiu. În acest sens, se constată că, în speță, deși clarificarea acestor împrejurări era esențială, deoarece de lămurirea acestora depindea și soluția în privința cererii principale, pârâții nu au solicitat pe cale reconvențională individualizarea acestui drept de folosință, ci au învestit instanța cu o cerere în stabilirea unui drept de servitute. De altfel, din cuprinsul certificatului de grefă depus la data de 17.06.2014, rezultă că pârâții Ș. R. M. și S. L. au învestit Judecătoria C. cu o astfel de cerere în cadrul dosarului nr._/215/2014. Cu toate acestea însă, instanța urmează să facă referire la dispozițiile legale ce reglementează acest drept de folosință al pârâților deoarece aceleași texte de lege determină și soluțiile asupra cererilor deduse judecății în cauză.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 10/2001: ”(11) Nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 … cu respectarea condițiilor cerute de lege. (5) Nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995…”
Art. 26 alineat ultim din Legea nr. 112/1995 statuează: ”Suprafețele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora și care depășesc suprafața aferentă construcțiilor, rămân în proprietatea statului.”
Art. 37 din HG nr. 20/1996: ”În situațiile de vânzare către chiriași a apartamentelor și, când este cazul, a anexelor gospodărești și a garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului aferent, cu respectarea dispozițiilor art. 26 alineatul ultim din lege.”
Prin urmare, așa cum s-a stabilit și prin dispoziția de restituire parțială în natură a imobilului către persoana îndreptățită P. M. N., pe de o parte suprafața corespunzătoare terenului aferent construcției înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu este supusă restituirii în natură către fostul proprietar, art. 7 din Legea nr. 10/2001 excluzând în mod expres acest teren de la regula restituirii în natură iar, pe de altă parte, acest teren nu rămâne nici în proprietatea statului, căci, așa cum arată art. 26 din Legea nr. 112/1995 ceea ce rămâne în proprietatea statului este doar suprafața ce excede terenului aferent construcției.
Fostul proprietar poate fi doar despăgubit pentru suprafața de teren aferentă construcției, fie în temeiul art. 26 al Legii nr. 112/1995, fie în temeiul art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 cuprinse în HG nr. 250/2007, în art. 7.3 alin. 2 definesc sintagma de teren aferent construcțiilor, astfel, prin noțiunea "teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995" se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință. Stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării.
În temeiul acestor dispoziții chiriașii, cumpărători ai locuințelor în condițiile Legii nr. 112/1995, dobândesc prin efectul legii odată cu încheierea contractului și un drept real de folosință asupra terenului aferent construcției, doar restul de teren care excede terenului aferent construcției, rămânând în proprietatea statului.
Conform dispozițiilor art. 36 alin. 2 din Legea nr. 18/1991: ”Terenurile proprietate de stat, situate în intravilanul localităților, atribuite, potrivit legii, în folosință veșnică sau în folosință pe durata existenței construcției, în vederea construirii de locuințe proprietate personală sau cu ocazia cumpărării de la stat a unor asemenea locuințe, trec, la cererea proprietarilor actuali ai locuințelor, în proprietatea acestora, integral sau, după caz, proporțional cu cota deținută din construcție.”
Astfel, Dispoziția de restituire în natură nr. 4484/12.03.2003, ce constituie titlu de proprietate originar în temeiul căruia au fost încheiate celelalte contracte succesive de vânzare-cumpărare, printre care și cel al cărui titular este reclamantul O. D., nu operează în limitele suprafeței de teren atribuite în folosință numiților M. C. și Louise D., ai căror succesori cu titlu particular sunt pârâții Ș. R. M. și S. L. și care se circumscrie noțiunii de teren „aferent construcției”, în virtutea dispozițiilor art. 7 și 20 din Legea nr. 10/2001 dar și ale art. 37 din HG nr. 20/1996 și art. 36 din Legea nr. 18/1991, anterior redate.
Cum entitatea emitentă a dispoziției de restituire nu s-a preocupat de stabilirea concretă a limitelor acestui drept de folosință, fapt generator al litigiului de față, instanța constată că se impune a se individualiza terenul atribuit în folosință numiților M. C. și Louise D. - folosință transmisă ulterior pârâților Ș. R. M. și S. L. - prin dimensiuni și vecinătăți, cu identificarea acestei suprafețe prin raportare la cuprinsul contractului de vânzare – cumpărare nr. 568/08.03.1999, dar și la dispozițiile art. 7.3 din HG nr. 250/2007 ce definesc în alineatul 2 noțiunea de teren aferent construcției.
În acest sens, instanța a reținut însă că nu a fost legal învestită, pe cale reconvențională, cu o astfel de cerere de părțile interesate, astfel că nu poate proceda la individualizarea terenului afectat de dreptul real de folosință al pârâților-reclamanți Ș. R. M. și S. L., deși din cuprinsul raportului de expertiză topo-cadastrală întocmit în cauză rezultă elemente suficiente care să clarifice aceste aspecte. Ceea ce este însă edificator în privința cererii în pretenții promovate de către reclamant este împrejurarea că expertul topo a confirmat că părțile utilizează în indiviziune terenul în privința căruia se solicită despăgubiri pentru lipsa de folosință, ceea ce probează o dată în plus netemeinicia pretențiilor reclamantului.
Astfel, coroborând materialul probatoriu administrat în cauză – interogatorii, înscrisuri, declarația martorului audiat, precum și concluziile expertizei topo-cadastrale – se reține că reclamantul O. D. este proprietarul unui teren în suprafață de 196 mp., situat în mun. C., . (fostă .), dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2559/25.09.2006 de BNP I. G., având nr. cadastral_/1/3, înscris în Cartea Funciară nr._ a localității C.. Potrivit aceluiași contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2559/25.09.2006, reclamantul a dobândit și parte din construcția C1/1 existentă pe suprafața de 196 mp., respectiv parterul în proprietate exclusivă iar subsolul și părțile comune în indiviziune. La rândul lor, pârâții Ș. R. M. și S. L. dețin în proprietate exclusivă apartamentul situat la etajul aceleiași construcții C1/1 și în indiviziune cu reclamantul O. D., subsolul și părțile comune, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 431/12.03.2009, imobilul având nr. cadastral_/1/3, înscris în Cartea Funciară nr._ a localității C..
În urma cercetării și a măsurătorilor efectuate la fața locului, expertul topo a concluzionat că, din suprafața totală de teren, de 196 mp. din măsurători, delimitată prin punctele de contur 1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-11-1 din planul anexă nr. 1, suprafața de 92 mp. este ocupată de construcția inițială C1/1, la care ulterior reclamantul O. D. a mai adăugat în partea de vest o verandă (terasă) închisă cu o suprafață ocupată la sol de 7 mp., rezultând astfel o suprafață totală construită de 99 mp. . Pentru restul de 97 mp. teren neconstruit, instanța reține că expertul topo a concluzionat că în partea de nord reclamantul O. D. a amenajat o grădiniță cu flori (S1=7mp.) iar în partea de vest tot reclamantul a împrejmuit cu gard o suprafață pe care a depozitat diverse materiale (S2=25mp.). Exceptând suprafețele S1 și S2, restul terenului neconstruit, adică 65 mp. (97mp.-32mp.) este betonat și este folosit în comun de reclamant și de pârâți ca și cale de acces la locuința C1/1.
În acest context, în cuprinsul raportului de expertiză, la obiectivul nr. 7, expertul topo a analizat ambele propuneri formulate de părți, reținând că indiferent de varianta aleasă, nr. 1 sau nr. 2, nu se poate stabili o cale de acces care să fie utilizată în exclusivitate de către pârâții Ș. ci, indiferent de modalitatea pentru care se va opta, se impune ca parte din terenul liber reprezentând curte interioară betonată, să fie folosită în comun de părțile în litigiu.
Analizând dispozițiile art. 37 din HG nr. 20/1996 și cele ale art. 7.3 alin. 2 din HG nr. 250/2007, instanța constată că legiuitorul nu a definit în concret noțiunea de teren aferent, ci numai generic a arătat că reprezintă terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință. Stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, în speță, Judecătoria în dosarul nr._/215/2014 aflat în curs de soluționare, fiind chemată să realizeze această individualizare prin dimensiuni și vecinătăți, cu schiță aferentă.
În acest sens, instanța a reținut, așa cum rezultă din analiza coroborată a textelor legale incidente în speță, anterior redate, că pârâții Ș. R. M. și S. L., succesori cu titlu particular al chiriașilor-cumpărători M. C. și Louise D., sunt beneficiarii unui drept real de folosință asupra terenului aferent construcțiilor dobândite în temeiul legii nr. 112/1995, pe durata existenței acestora, drept născut inițial în persoana numiților M. cu titlu gratuit, prin efectul legii și transmis ulterior prin act autentic către pârâții în cauză.
În ceea ce privește petitul dedus judecății prin cererea reconvențională formulată de pârâți, privind instituirea unui drept de servitute, instanța a reținut că dreptul de servitute are o reglementare directă și expresă în Codul civil din 1864, aplicabil în speță, în cuprinsul art. 616-619.
Potrivit prevederilor art. 616 C.civ., proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieșire la calea publică, poate reclama o trecere pe terenul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi în proporție cu pagubele ce s-ar putea ocaziona.
În aplicarea acestui text de lege se are în vedere însă situația tipică, de drept comun, în care proprietarul unui teren se găsește atât în imposibilitate absolută de a ieși la calea publică, cât și împrejurarea în care ieșirea la calea publica se realizează cu grave inconveniente, este periculoasă sau este insuficientă.
În speța, cei ce reclamă existența unui drept de servitute de trecere, adică pârâții-reclamanți Ș. R. M. și S. L., nu sunt proprietarii unui fond (loc) înfundat, ci, așa cum s-a arătat deja, pârâții sunt titularii unui drept de folosință asupra terenului aferent construcțiilor dobândite în temeiul legii nr. 112/1995, astfel că regimul juridic special instituit de această lege asupra construcțiilor, precum și de legea nr. 10/2001 în privința terenului aferent acestora, se va aplica cu prioritate, așa cum prevăd dispozițiile legale analizate anterior în considerente.
Prin urmare, instanța a reținut că, în cauză nu se poate vorbi de instituirea unei servituți de trecere la calea publică, potrivit dreptului comun, deoarece raporturile dintre proprietarul terenului restituit în temeiul legii nr. 10/2001 sau succesorii în drepturi ai acestuia, pe de o parte, și proprietarii construcțiilor cumpărate potrivit legii nr. 112/1995 sau succesorii acestuia, pe de altă parte, sunt reglementate de dispoziții speciale care se aplică cu prioritate, conform principiului de drept specialia generalibus derogant.
De altfel, s-a apreciat că, în speță nici nu se poate vorbi despre aplicabilitatea dispozițiilor Noului Cod Civil invocate de părți în privința servituții de trecere, raporturile juridice fiind guvernate în exclusivitate de dispozițiile vechiului Cod Civil (din 1864), potrivit art. 3 și 59 din legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod Civil, instanța fiind ținută să facă aplicarea dispozițiilor speciale prevăzute de legile nr. 112/1995 și nr. 10/2001, precum și de normele metodologice de aplicare a acestora, ce reglementează raporturile juridice existente între părți și nu a normelor generale, de drept comun, reglementate de Codul Civil (din 1864).
În final, pentru aceleași rațiuni, instanța a constatat că folosința cu titlu gratuit exercitată de către pârâți asupra terenului proprietatea reclamantului și care se circumscrie întru-totul concluziilor formulate de expertul topo, nu poate fi considerată ilicită, legitimitatea fiindu-i conferită tocmai de legile speciale mai sus menționate.
Pentru considerentele expuse, reținând și poziția procesuală a părților raportat la petitele deduse judecății, instanța a respins ca neîntemeiată atât cererea principală de chemare în judecată, cât și cererea reconvențională.
De asemenea, instanța a respins ca neîntemeiată și excepția prescripției dreptului material al reclamantului la acțiunea în despăgubiri, de vreme ce textele legale ce reglementează instituția servituții de trecere nu sunt incidente în speță, cu atât mai mult cu cât instanța a reținut ca legitimă folosința cu titlu gratuit exercitată de pârâți.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul O. D., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Reclamantul arată în susținerea apelului că motivarea primei instanțe excede cadrului procesual, instanța pronunțându-se asupra unor probleme de fapt și de drept cu care nu a fost învestită.
Apelantul reclamant menționează că potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2559/25.09.2006 la BNP G. I. este proprietarul unui apartament situat la parterul unui imobil, precum și a terenului reprezentând curte interioară în suprafață de 196 m.p, iar pentru a avea acces la apartamentul lor, situat la etajul I al aceluiași imobil, pârâții folosesc . proprietatea reclamantului, pentru care a solicitat despăgubirile precizate.
Susține apelantul că prima instanță s-a pronunțat pe ceea ce nu a fost învestită, motiv pentru care solicită admiterea apelului, anularea sentinței și reținând cauza spre rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 466 NCPC și art. 480 alin.2 și 6 NCPC.
Intimații au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, arătând că prima instanță a făcut o aplicare corectă a legii în raport de dreptul dedus judecății, analiza în ceea ce priește drepturile părților cu referire la dreptul de proprietate al fiecăruia dintre acestea, fiind o analiză absolut necesară pentru simplu fapt că instanța trebuia să știe dacă apelantul este titularul unui drept de proprietate afectat sau neafectat de o îngrădire legală.
La termenul de judecata din 06 02 2015, instanța a calificat apelul ca fiind recurs pentru considerentele expuse in încheierea de ședința de la acea dată.
Analizând recursul formulat in raport de motivele invocate, de disp art 304 C. și de soluția pronunțata in fond, instanța constată ca acesta este nefondat, din considerentele ce succed:
Recurentul a arătat că motivarea primei instanțe excede cadrului procesual, instanța pronunțându-se asupra unor probleme de fapt și de drept cu care nu a fost învestită, dar nu a precizat in concret care sunt problemele de fapt si de drept pe care instanța s-a pronunțat fără sa fie investită ci doar ca a analizat dreptul sau de proprietate si a făcut trimiteri la legi ce nu erau aplicabile in cauza.
Analizând acest unic motiv de recurs, Tribunalul constată că instanța de fond s-a pronunțat pe excepția prescripției invocată de pârâții-reclamanți, s-a pronunțat pe cererea de chemare în judecată formulată de reclamant și pe cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți, deci pe ceea ce s-a cerut și nu a acordat mai mult decât s-a cerut deoarece a respins toate aceste solicitări.
Chiar daca in motivarea sentinței civile atacate exista și considerente supraabundente nu doar decizorii, acest aspect nu impietează asupra soluției si cu atât mai puțin asupra modului de soluționare al recursului.
Mai mult, tribunalul constată că reclamantul a solicitat prin acțiune despăgubiri pentru folosința unui teren fără să individualizeze care este terenul pe care pârâții l-ar folosi din totalul suprafeței de 196 mp pentru care reclamantului i-a fost transmis dreptul de proprietate prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr 2559/25 09 2006, întemeindu-și cererea pe disp N cod civil, deși acesta nu era aplicabil in cauza.
Pârâții, de asemenea, au avut poziții procesuale diferite și oscilante de-a lungul procesului exprimate prin întâmpinări, cereri reconvenționale sau simple note de ședință, motivate in drept tot pe noul cod civil, neaplicabil in cauza.
Astfel, deși instanța a acordat mai multe termene și a pus in sarcina părților obligația de a preciza cererile pentru a stabili exact obiectul cu care a fost investită și cauza, atitudinea părților a rămas echivocă obligând instanța de fond sa analizeze modul de dobândire a dreptului de proprietate pentru ambele părți in ceea ce privește imobilele in cauza, pentru ca, in raport cu acest mod de dobândire să aprecieze starea de fapt, normele aplicabile in raport cu starea de fapt reținută și implicit asupra temeiniciei cererilor cu care a fost investită.
Din analiza coroborată a textelor legale incidente în speță, prima instanță a reținut că pârâții Ș. R. M. și S. L., succesori cu titlu particular al chiriașilor-cumpărători M. C. și Louise D., sunt beneficiarii unui drept real de folosință asupra terenului aferent construcțiilor dobândite în temeiul legii nr. 112/1995, pe durata existenței acestora, drept născut inițial în persoana numiților M. cu titlu gratuit, prin efectul legii și transmis ulterior prin act autentic către pârâții în cauză, iar aceasta concluzie a instanței nu a fost combătuta de recurent.
În concluzie, față de considerentele expuse, in temeiul art 312 C., Tribunalul va respinge recursul declarat de recurentul reclamant pârât reconvențional în contradictoriu cu intimații pârâți reclamanți reconvenționali împotriva sentinței civile nr. 9637 din 05 iulie 2014 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, ca nefundat
Având în vedere ca recurentul este parte care a căzut in pretenții, in temeiul art 274 alin 1 C. coroborat cu art 298 C. și 316 C., față de chitanța depusă la dosar de intimați care atesta plata onorariu avocat, Tribunalul va obliga recurentul către intimați la plata sumei de 1500 lei, cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul O. D. în contradictoriu cu pârâții Ș. R. M., Ș. S. L., împotriva sentinței civile nr. 9637 din 05 iulie 2014 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, ca nefondat.
Obligă recurentul către intimați la plata sumei de 1500 lei, cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 11 Februarie 2015.
Președinte, V. F. | Judecător, M. N. | Judecător, M. E. N. |
Grefier, C. C. S. |
Red.jud.V.F.
Tehn FV și.F.M.
2 ex./25 02 2015
Jud.fond.C.M.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 98/2015. Tribunalul DOLJ | Contestaţie la executare. Decizia nr. 102/2015. Tribunalul DOLJ → |
|---|
