Pretenţii. Sentința nr. 442/2015. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 442/2015 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 19-11-2015 în dosarul nr. 2001/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 2001/2015
Ședința publică de la 19 Noiembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. E. N.
Judecător A. C. Tițoiu
Grefier G. D.
Pe rol judecarea apelului formulat de reclamantul S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ C. împotriva sentinței civile nr. 442/22.09.2015 pronunțată de Judecătoria Filiași în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul B. I., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că apelul a fost declarat în termen legal, se solicită judecarea cauzei în lipsă.
Nemaifiind alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra apelului.
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față;
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Filiași la data de 27.04.2015 sub nr._, reclamantul S. C. Județean de Urgență C. ,în contradictoriu cu pâratul B. I., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 280 lei reprezentând contravaloarea zilelor de spitalizare ocazionate de spital cu serviciile medicale acordate pârâtului, reactualizata cu indicele de inflație pana la plata efectiva a debitului .
În motivarea în fapt, reclamantul a arătat că pârâtul B. I., a fost internata la Secția Chirurgie BMF a Spitalului C. Județean de Urgență C., în perioada 09.08.2012 – 10.08.2012,iar contravaloarea zilelor de spitalizare a fost în cuantum de 280 lei, sumă ce nu a fost achitată până la data introducerii acțiunii, fiind întrunite astfel condițiile generale ale răspunderii civile delictuale prevăzută de art. 1357 și art. 1358 Cod civil, precum și condițiile prevăzute de art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
A arătat reclamantul că ,având în vedere dispozițiile art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, "" persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora "" ,iar spitalul în calitate de furnizor de servicii medicale are obligația de a recupera prejudiciul cauza furnizorului de servicii medicale de la persoanele care datorează debitul reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată, întrucât pârâtul a fost victima unei agresiuni,iar sumele ocazionate de spital cu tratamentul acordat acestuia potrivit Normelor Metodologice de aplicare a Contractului-cadru privind condițiile acordării asistentei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate și art. 313 din Legea nr. 95/2006, cheltuielile de spitalizare pentru agresiuni,accidente rutiere,accidente de muncă și boli profesionale nu se suportă din fondul asigurărilor sociale de sănătate, astfel încât spitalul trebuie să deconteze Casei de Asigurări de Sănătate cheltuielile de spitalizare ,de la persoanele vinovate.
De asemenea reclamantul a menționat că, în calitate de furnizor de servicii medicale, are obligația de a recupera prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale, de la persoanele care datorează debitul reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată,întrucât pârâtul a fost victima unei agresiuni, iar sumele ocazionate de spital cu tratamentul acordat acestuia nu sunt suportate din Fondul Național de Asigurări de Sănătate și are obligația de a le restitui către CAS D..
În cauza de față, reclamantul a apreciat că printr-o simplă interpretare gramaticală a dispozițiilor art . 313 alin. 1 din actul normativ mai sus menționat, rezultă că cel obligat la recuperarea prejudiciului este persoana care pentru fapta proprie a produs o vătămare sănătății altei persoane,însă printr-o interpretare teleologică se ajunge la concluzia că în acele situații în care, din culpa beneficiarului îngrijirilor medicale nu a fost stabilită persoana a cărei faptă proprie să fi produs o vătămare ,cel obligat la repararea prejudiciului este chiar beneficiarul. Cu alte cuvinte ,fapta ilicită a beneficiarului de servicii medicale constă tocmai în lipsa sa de urgență în stabilirea persoanei vinovate,iar în cazul în care ar accepta ideea că doar persoana vinovată de vătămarea sănătății altei persoane trebuie obligată la repararea prejudiciului ar presupune implicit responsabilitatea reparării efective,în condițiile în care ,în lipsa oricăror demersuri judiciare ale celui vătămat,se poate vorbi de vinovăția celui presupus a di produs această vătămare și având în vedere că pârâtul a fost victima unui accident de circulație ,iar reclamantul a efectuat cheltuieli și a asigurat asistenta medicală a pârâtului ,este evident că S. C. Judetean de Urgență C. a suferit o diminuare a patrimoniului ,fără ca pentru aceasta să existe o justă cauză,la baza diminuării patrimoniului stând atitudinea pârâtului care nu a făcut demersurile necesare pentru a identifica persoana culpabilă și nu a înțeles să solicite tragerea la răspundere a celui care l-a accidentat.
Mai arată reclamantul că acest text de lege stabilește clar care sunt persoanele împotriva cărora furnizorii de servicii medicale se pot îndrepta în vederea recuperării cheltuielilor efectiv ocazionate de asistenta medicală acordată ,adică persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane – fără să prevadă și posibilitatea furnizorilor de servicii medicale de a se adresa în anumite condiții împotriva persoanelor vătămate ,Legea 95/2006 fiind o lege specială de la care nu se poate deroga, fiind cunoscută regula potrivit căreia pe cale de interpretare nu se pot crea excepții în drept.
Față de dispozițiile legale menționate, se poate concluziona faptul că, pârâtul avea obligația să efectueze demersurile legale, pentru a stabili vinovăția autorului agresiunii,chiar și numai în scopul rezolvării obligațiilor ce rezultă din acordarea serviciilor medicale, demers nedovedit anterior demarării acestei acțiuni în instanță,se poate prezuma că pârâtul își recunoaște culpa constând în omisiunea sau neglijența de a întreprinde demersuri judiciare pentru a face dovada că starea sănătății sale a fost afectată de o altă persoană care ar răspunde față de furnizorul de servicii medicale conform dispozițiilor art. 313 din Legea nr. 95/2006.
S-a mai arătat că angajarea răspunderii delictuale a autorului faptei, presupune întrunirea a patru condiții cumulative – existența faptei ilicite, existenta unui prejudiciu, existența legăturii de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciul produs și vinovăția făptuitorului.
S-a susținut că fapta ilicită, în cazul acesta, constă în neformularea unei plângeri penale împotriva agresorului accidentului pentru a atrage incidenta prevederilor art. 313 din Legea nr.95/2006.
Prejudiciul cauzat unității reclamante constă în contravaloarea serviciilor medicale acordate pârâtului cu ocazia internării acestuia în cadrul Spitalului C. Județean de Urgență C.. Acest prejudiciu are un caracter cert și determinat, cuantumul rezultând din decontul de cheltuieli atașat prezentei, el nefiind reparat până în prezent și reprezintă paguba efectiv cauzată instituției noastre care a acordat îngrijirile medicale și în al cărui patrimoniu s-a produs un efect negativ ca urmare a nerecuperării cheltuielilor ocazionate de tratamentul medical acordat pârâtului.
Raportul de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciul produs ca legătură de la cauză la efect rezultă din materialitatea acestora.
A susținut reclamantul că este îndeplinită și condiția vinovăției făptuitorului ca atitudine psihică a acestuia față de fapta sa și prejudiciul produs, în momentul săvârșirii faptei, în cazul răspunderii civile delictuale răspunderea autorului faptei fiind antrenată chiar în cazul celei mai ușoare forme a culpei,culpa levissima.
Totodată reclamantul a menționat că, debitul solicitat reprezintă, potrivit art. 313 din Legea nr. 95/2006,, prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată"" și face parte din categoria ,,altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat "" definit de art. 21 din Codul de Procedură Fiscală cu privire atât la conținutul cât și la cuantumul creanțelor fiscale, iar în același timp, obligațiile fiscale sunt definite de art. 22 C.Pr. Fiscală ca fiind ,,,obligația de a plăti la termenele legale, impozitele ,taxele,contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat:
- obligația de a plăti majorări de întârziere, aferente impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligații de plată accesorii.
S-a mai arătat că termenul de prescripție al dreptului la acțiune este de 5 ani și potrivit alin. 1 termenul începe să curgă de la 1 ianuarie al anului următor celui în care a luat naștere acest drept conform dispozițiilor art. 131 C.pr. fiscală, întrucât debitul menționat în cererea de chemare în judecată este o creanță bugetară și potrivit Codului Fiscal, creanța bugetară constă în impozite, taxe, contribuții ,amenzi și alte venituri bugetare ,precum și accesoriile acestora.
Reclamantul menționează că debitul solicitat face parte din categoria alte venituri bugetare,întrucât ,în calitate de furnizor de servicii medicale are obligația de a recupera aceste sume de bani și a le returna Case de Asigurări de Sănătate,iar prezenta acțiune este supusă prevederilor Codului de Procedură Fiscală și nu Decretului 167/1958 și întrucât cheltuielile de spitalizare nu au fost achitate la externarea pacientului din spital, solicită acordarea majorărilor de întârziere prevăzute de lege în temeiul art. 120 din OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1357 și 1358 C.Civil, 112 C.pr. civilă și art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, arătând totodată că, potrivit art. 30 din OUG nr.80/2013, sunt scutiți de obligația achitării taxei de timbru,S. C. Județean de Urgență C. ,fiind instituție publică ,iar suma solicitată constituind venit public.
Reclamantul a solicitat judecarea cauzei în lipsă ,precum și administrarea probei cu înscrisuri, depunând la dosar decontul de cheltuieli al pârâtului.
Prin rezoluția din 28 aprilie 2015, s-a dispus comunicarea unui exemplar al cererii de chemare în judecată și înscrisurilor anexate acesteia, pârâtului, cu mențiunea că are obligația de a formula întâmpinare în termen de 25 de zile de la comunicare, sub sancțiunea prevăzută de art. 208 din Codul de procedură civilă, respectiv decăderea din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții în afara celor de ordine publică.
Întrucât paratul nu a formulat întâmpinare, prin rezoluția din 09 iunie 2015 a fost stabilit primul termen de judecată la data de 29 iunie 2015 și s-a dispus citarea părților .
Instanța a încuviințat si administrat in cauza proba cu înscrisuri solicitata de către reclamant.
Prin sentința civilă nr.442/29.06.2015 pronunțată de Judecătoria Filiași a fost respinsă acțiunea civilă având ca obiect " pretenții " formulată de reclamantul S. C. Județean de Urgență C., împotriva pârâtului B. I..
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Pârâtul B. I. a fost victima unei agresiuni, conform susținerilor reclamantului, fiind internat la secția Chirurgie a Spitalului C. Județean C., în perioada 09.08._12, unde i s-au acordat îngrijiri medicale, cuantumul cheltuielilor efectuate pentru tratarea acesteia fiind de 280,00 lei.
Instanța constată că în calitate de furnizor de servicii medicale, spitalul are dreptul legal de a se subroga în drepturile C.A.S. D., dobândind calitatea procesuală a acesteia, pentru recuperarea cheltuielilor efectuate cu îngrijirile medicale, astfel cum prevede art. 313 alin.1 din Legea nr. 95/2006.
Potrivit art. 313 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, „persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată”
Potrivit art. 1357 Cod civil, „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.” iar potrivit art 1358 cod civil „Pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum și, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi..”
Se observă că o condiție esențială pentru a putea fi declanșată acțiunea de recuperare a sumelor cheltuite, este ca acțiunea să fie îndreptată împotriva persoanei vinovate de vătămarea sănătății, iar o altă condiție este ca persoana împotriva căreia este îndreptată acțiunea să fi vătămat sănătatea altei persoane.
Prin prezenta acțiune, reclamantul urmărește recuperarea prejudiciului material determinat prin tratamentul medical acordat pârâtului, cererea fiind întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 1357, 1358 C.civil.
Art. 1357 – 1358 C.civil reglementează instituția răspunderii civile delictuale, care constituie răspunderea de drept comun și care se angajează în toate situațiile în care un prejudiciu este cauzat altei persoane prin încălcarea unor obligații legale, cu caracter general, ce revine tuturor, condițiile ce trebuie întrunite cumulativ, fiind următoarele: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența raportului de cauzalitate în faptă și prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite.
Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite are obligația de a repara prejudiciul.
Cu privire la prima condiție, respectiv existența unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului, instanța reține faptul că, prejudiciul reprezintă consecința negativă suferită de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană.
Reclamantul pretinde suma de 280,00 lei reactualizată cu indicele de inflație până la plata efectivă a debitului cu titlu de cheltuieli de spitalizare ocazionate de internarea în spital a pârâtului, așa cum reiese din decontul de cheltuieli (f. 4) depus la dosar de reclamant.
Astfel, reclamantul a suferit un prejudiciu în cuantum de 280,00 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare efectuate de secția Chirurgie BMF ca urmare a agresiunii fizice suferite de pârât din partea unei terțe persoane.
În ceea ce privește ce-a dea doua condiție, respectiv existența unei fapte ilicite, instanța reține că, prin faptă ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale se înțelege orice acțiune sau inacțiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparține unei persoane.
Potrivit susținerilor reclamantului fapta ilicită a pârâtului constă în faptul că nu s-a adresat instanței de judecată pentru obligarea făptuitorului la plata cheltuielilor de spitalizare ocazionate de internarea sa.
Însă fapta ilicită care a determinat prejudiciul suferit de reclamant este . fizică la care a fost supusă pârâtul, și nu pasivității acestuia în ceea ce privește tragerea la răspundere a făptuitorului. Mai mult decât atât faptul că pârâtul a apelat la asistență medicală datorită leziunilor suferite ca urmare a unei agresiuni din partea unei terțe persoane, nu poate reprezenta în nici un caz o faptă ilicită.
În aceste condiții, instanța constată că această condiție a răspunderii civile delictuale nu este îndeplinită.
Cu privire la ce-a de-a treia condiție a răspunderii civile delictuale, respectiv, existența unui raport de cauzalitate dintre faptă ilicita și prejudiciu, instanța apreciază că, în analiza acestui raport de cauzalitate, trebuie pornit de la premisa că acesta are un caracter obiectiv, fiind deci necesar să se facă abstracție de latura subiectivă, adică de reprezentarea mentală, de către autorul faptei ilicite, a conduitei sale și a consecințelor acesteia, iar apoi, din multitudinea factorilor implicați, trebuie să se desprindă faptele umane anterioare prejudiciului care au determinat producerea acestuia.
Declarația pârâtului din momentul internării, că a fost agresat fizic de o terță persoană, nu reprezintă o faptă ilicită, iar între această declarație și prejudiciul suferit de SCJ, nu poate exista raport de cauzalitate. Nici între pasivitatea pârâtului în tragerea la răspundere a agresorului și prejudiciul suferit de S. nu există legătură de cauzalitate. Prejudiciul s-a produs ca urmare a săvârșirii faptei ilicite de către agresor asupra pârâtului.
În ceea ce privește ultima condiție a răspunderii civile delictuale, respectiv existența vinovăției, instanța apreciază că aceasta vizează latura subiectivă a faptei, adică atitudinea subiectivă a autorului față de fapta sa ori față de urmările acestei fapte, la momentul la care a săvârșit-o.
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este o răspundere civilă esențialmente subiectivă, deci va fi angajată numai dacă există vinovăția autorului faptei ilicite prejudiciabile.
Atitudinea subiectivă a autorului față de faptă și de urmările acesteia presupune luarea în considerare a doi factori: factorul intelectiv care constă în prefigurarea de către autor a scopului, precum și a mijloacelor și a posibilităților de atingere a acestuia și care factor depinde de gradul de dezvoltare a puterii de cunoaștere umană în general, de nivelul de cunoaștere propriu autorului faptei ilicite, precum și de eventuala lipsă, constantă sau temporară, a discernământului autorului, și factorul volitiv care constă în actul de deliberare și de decizie cu privire la comportamentul pe care autorul urmează să îl adopte.
În cauză, instanța constată că nici această condiție nu este îndeplinită .
Recuperarea cheltuielilor de spitalizare nu se poate face de la o persoană asigurată. Scopul asigurării de sănătate este tocmai acela de a fi suportate cheltuielile de spitalizare de asigurător, în momentul în care se produce cazul asigurat, iar asiguratul are nevoie de spitalizare. În această ipoteză, cheltuielile de spitalizare rămân în sarcina casei de asigurări. Cheltuielile de spitalizare pot fi recuperate numai de la persoana beneficiară a serviciilor medicale care nu este asigurată sau, în ipoteza în care persoana beneficiară a serviciilor medicale, asigurată ori neasigurată, este victima unei agresiuni, de la autorul acesteia.
Victima unei agresiuni este exonerată de plata cheltuielilor de spitalizare, indiferent dacă numele agresorului este sau nu cunoscut. Refuzul acestuia de a declara identitatea agresorului nu are efectul unei transmiteri a obligației în sarcina sa. Chiar dacă există intenția victimei în acest refuz, prejudiciul produs prestatorului de servicii medicale nu este o urmare a faptei pârâtului.
În aceste condiții, instanța constată că aceste cerințe nu sunt întrunite, neputându-se reține în sarcina pârâtului săvârșirea unei fapte ilicite, săvârșită cu vinovăție, care să fi determinat producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, acesta fiind, în realitate, victima unei agresiuni, astfel cum rezultă atât din recunoașterea efectuată prin cererea introductivă de instanță cât și din înscrisurile aflate la filele 12 - 14 dosar.
Cauza acțiunii, reprezentată prin situația de fapt calificată juridic, nu poate fi schimbată din oficiu de către instanță, pe temeiul rolului activ al judecătorului, consacrat prin dispozițiile art. 22 al C.proc.civ. Cum părțile sunt cele care fixează limitele în care are loc judecata sub aspectul obiectului, persoanelor între care se stabilesc raporturile juridice procesuale precum și al fundamentului pretenției dedusă judecății, instanța este ținută să respecte cadrul procesual trasat de acestea.
Mai mult, prevederile art. 313 din Legea nr.95/2006 invocate de către reclamantă, menționează că obligația de reparare a prejudiciului cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată revine persoanelor care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane și, nicidecum, victimei agresiunii.
Pe cale de consecință, având în vedere motivele de fapt și de drept invocate de către reclamant, situația de fapt existentă în speță și reținând că nu sunt întrunite cerințele impuse prin prevederile art. 1357 – 1358 C.civil pentru stabilirea răspunderii civile delictuale a pârâtului, instanța a respins acțiunea formulată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul apelant S. C. Județean de Urgență C., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Având în vedere dispozițiile art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniu! sănătății ""persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi rate de către furnizorii se servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor furnizorii de servicii medicale se subroga in toate drepturile si obligațiile procesuale ale caselor de ari de sănătate si dobândesc calitatea procesuala a acestora " iar spitalul, in calitate de furnizor de servicii medicale, are obligația de a recupera prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale persoanele care datorează debitul reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenta ala acordata, întrucât pârâtul a fost victima unei agresiuni, iar sumele ocazionate de spital tratamentul acordat acestuia potrivit Normelor metodologice de aplicare a Contractului-cadru din condițiile acordării asistentei medicale in cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate 353 din Legea 95/2006, cheltuielile de spitalizare pentru agresiuni, accidente rutiere, accidente de muncă și boli profesionale nu se suportă din fondul asigurărilor sociale de sănătate, încât spitalul trebuie să deconteze Casei de Asigurări de Sănătate cheltuielile de spitalizare, de persoanele vinovate.
S., in calitate de furnizor de servicii medicale, are obligația de a recupera prejudiciul cauzat de servicii medicale de la persoanele care datorează debitul reprezentând cheltuielile efective de asistenta medicala acordata, întrucât pârâtul a fost victima unei agresiuni, iar sumele ocazionate de spital cu tratamentul acordat, acestuia nu sunt suportate din Fondul național de asigurări de sănătate are obligația de a le restituite către Casa de Asigurări de Sănătate D..
În cauza de față, a apreciat faptul ca, printr-o simplă interpretarea gramaticala a dispozițiilor art. 313 alin. 1 actul normativ mai sus menționat, a rezultat ca cel obligat la repararea prejudiciului este persoana; fapta proprie a produs o vătămare sănătății altei persoane, insa printr-o interpretare teleologica duce la concluzia ca in acele situații in care, din culpa beneficiarului îngrijirilor medicale nu a solicita persoana a cărei fapta proprie sa fi produs o vătămare, cel obligat la repararea prejudiciului este chiar beneficiarul. Cu alte cuvinte, fapta ilicita a beneficiarului de servicii medicale numai in lipsa sa de diligenta in stabilirea persoanei vinovate. In cazul in care a accepta ideea că persoana vinovata de vătămarea sănătății altei persoane trebuie obligata la repararea prejudiciului ar fii implicit în imposibilitatea reparării efective, in condițiile in care, in lipsa oricăror demersuri ale celui vătămat, nu se poate vorbi de vinovăția celui presupus a fi produs aceasta vătămare, având în vedere faptul ca pârâtul/pârâta a fost victima unui accident de circulație/agresiune, iar unitatea a efectuat cheltuieli și a asigurat asistență medicală pârâtului, este evident că S. C. Județean de Urgență C. a suferit o diminuare a patrimoniului, fără ca pentru această existe o justă cauză. La baza diminuării patrimoniului a stat atitudinea pârâtului care nu a întreprins demersurile legale pentru a de identifica persoana culpabilă și nu a înțeles să solicite tragerea la răspundere a celui care l-a accidentat.
Acest text de lege stabilește clar care sunt persoanele împotriva cărora furnizorii de servicii se pot îndrepta în vederea recuperării cheltuielilor efectiv ocazionate de asistența medicală - adică persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane - fără să prevadă și posibilitatea furnizorilor de servicii medicale de a se adresa în anumite condiții împotriva persoanelor vătămate, Legea 95/2006 fiind o lege specială de la care nu se poate deroga, fiind cunoscută regula căreia, pe cale de interpretare, nu pot fi create excepții în drept. Din dispozițiile legale menționate se poate concluziona faptul ca paratul avea obligația sa efectueze demersurile legale pentru a stabili vinovăția autorului accidentului/agresiunii, chiar si numai în vederea rezolvării obligațiilor ce rezulta din acordarea serviciilor medicale, demers nedovedit anterior demarării acțiunii in instanța, astfel că se poate prezuma ca paratul își recunoaște culpa, constând in omisiunea sau neglijenta de a întreprinde demersuri judiciare pentru a face dovada ca starea sănătății sale afectata de o alta persoana care ar răspunde fata de furnizorul de servicii medicale, conform dispozițiilor art. 313 din Legea nr. 95/2006.
De asemenea, practica judiciară a stabilit că și o persoană spitalizată poate avea calitate procesuală pasivă, atunci când nu depune minimum de diligente pentru a identifica autorul faptei ilicite, situația în care, din culpa beneficiarului îngrijirilor serviciilor medicale acordate, nu a fost stabilită persoana a cărei faptă proprie să fi produs o vătămare, cel obligat la repararea prejudiciului este chiar acesta, în caz contrar, în situația în care instanțele naționale ar accepta ideea că doar persoana vinovată de vătămarea sănătății altei persoane trebuie obligată la repararea prejudiciului, ar presupune posibilitatea reparării efective și integrare a prejudiciului, în condițiile în care în lipsa oricăror demersuri judiciare a celui vătămat, nu se poate vorbi de vinovăția celui presupus a fi produs această vătămare.
Ținând cont de dispozițiile art. 313, din Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sănătății litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subroga în drepturile si obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate si dobândesc calitatea a acestora" iar „spitalul, in calitatea de furnizor de servicii medicale, are obligația de a recupera prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale, reprezentând cheltuieli efective ocazionate de medicala acordata, iar sumele ocazionate de spital cu tratamentul acordat acestuia nu sunt din Fondul național de asigurări de sănătate".
A menționat faptul că sumele ocazionate de unitățile sanitare cu serviciile medicale acordate victimelor accidentelor de circulație/agresiunilor trebuie recuperate de furnizorii de servicii, in speța de fata S. C. Județean de Urgenta și restituite către Casa de Asigurări de Sănătate D., de la persoanele care datorează debitul.
Reclamantul apelant a arătat că nu deține date sau documente privind persoanele care au produs fapta decât, acesta are în evidență persoanelor spitalizate.
Apelantul a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 -298 Cod Procedura Civila, art. 262, 313 din Legea nr. 95/2006, art. 21 și următoarele Cod Procedura Fiscala, art. 89 si următoarele C.Pr. Fiscală.
Apelul este scutit de plata taxei de timbru conform disp. art. 30 alin. 1 din OUG nr. 80/2013.
Analizând sentința civilă atacată, prin prisma criticilor apelantului și, în raport cu prevederile legale incidente, tribunalul constată că apelul nu este fondat pentru considerentele ce succed:
La data de 27.04.2015, reclamantul S. C. Județean de Urgență C. a chemat în judecată pe pârâtul B. I. pentru a fi obligat la plata sumei de 280 lei, reprezentând servicii medicale pe care S. C. Județean de Urgență C. le-a acordat în perioada 09.08.-10.08.2012, când acesta a fost internat la Secția Chirurgie BNF.
Prin sentința civilă nr. 920/22.06.2015, pronunțată de Judecătoria S., a fost respinsă cererea formulată de reclamantul S. C. Județean de Urgență C. ca neîntemeiată.
Potrivit art. 313 din Legea nr. 95/2006: ”(1) Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată. Furnizorii de servicii care acordă asistența medicală prevăzută la alin. (1) realizează o evidență distinctă a acestor cazuri și au obligația să comunice lunar casei de asigurări de sănătate cu care se află în relație contractuală această evidență, în vederea decontării, precum și cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate pentru cazurile respective.”
Pentru situația persoanelor cărora le este prejudiciată sănătatea prin faptele vătămătoare ale terților pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare, art. 313 a reglementat o acțiune directă a furnizorului de servicii împotriva terțului ca sancțiune pentru comportamentul ilicit cauzator de prejudicii.
Legiuitorul a înțeles ca decontarea acestor cheltuieli să cadă în sarcina statului prin fondul unic de asigurări, transpunând principiul răspunderii civile delictuale în cazurile în care vătămarea sănătății și, implicit, costurile recuperării sunt consecința unei fapte vătămătoare săvârșite de un terț și, statuând astfel o acțiunea directă la îndemâna furnizorului spital, pentru recuperarea acestor costuri în persoana celui vinovat de producerea lor.
Riscul asigurat în sistemul public de sănătate nu privește faptele terților, nefiind în discuție o asigurare destinată acoperirii pagubelor provocate de terți și neavând ca scop acoperirea unui prejudiciu care se fundamentează pe ideea de culpă - vinovăție, deci cu funcționalitate reparatorie, de despăgubire, ci un drept propriu al persoanei asigurate dobândit în temeiul contribuției.
Conform art. 208 lit. a din lege, unul din obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate îl constituie protejarea asiguraților față de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident.
Dispozițiile art. 313 din lege reglementează o acțiune în regres a celui ce suportă cheltuielile de spitalizare împotriva persoanei care prin fapta sa generat aceste cheltuieli.
În privința persoanelor asigurate, dispozițiile art. 313 instituie o veritabilă acțiune în regres a asigurătorului împotriva persoanei care, prin fapta sa, a adus vătămări sănătății unei alte persoane, dând însă posibilitatea furnizorului de servicii, respectiv caselor care au decontat valoarea cheltuielilor de spitalizare în regim de urgență a neasiguraților, de a recupera aceste sume de la persona vinovată de vătămarea sănătății.
Gratuitatea stipulată de lege în cadrul pachetului minimal de bază pentru persoane neasigurate corespunde obiectivului major al legii și este destinată să asigure un minim de protecție și persoanelor neasigurate, însă această gratuite nu poate profita terțului responsabil de vătămarea sănătății și nici nu poate fi funcționa ca o măsură de exonerare a acestora pentru faptele ilicite care au declanșat cheltuielile de spitalizare.
Gratuitatea este stipulată în folosul persoanei neasigurate, ca o măsură de protecție a acestuia și nu poate conduce la exonerarea celui vinovat de responsabilitatea faptelor sale ilicite.
Subrogarea furnizorului spital în drepturile și obligațiile caselor de asigurări este statuată prin lege (alineat 2 al art. 313) îndeplinind însă caracterele unui mandat imperativ, de natură legală și nu condițiile generale ale instituției subrogației, funcționând independent de raporturile de asigurare cu o condiționare exclusivă de existența unei fapte vătămătoare săvârșită de un terț și având ca justificare plata efectuată de casa de asigură pentru decontarea costului serviciilor medicale.
Se impune a sublinia că subrogarea asigurătorului în sfera privată, este exclusă prin disp. art. 22 din Legea nr. 136/1995, în materia asigurărilor de sănătate-varietate a asigurărilor de persoane definită ca atare de art. 31 din Legea nr. 136/1995.
Astfel, potrivit art. 31 din Legea nr. 136/1995, Secțiunea a-3-a - Asigurarea de persoane: ”Prevederile prezentei secțiuni se referă la categoria asigurărilor de viață, iar din categoria asigurărilor generale, la asigurările de accidente și boală și la asigurările de sănătate.”
Conform art. 22 din Legea nr. 136/1995: ”În limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane.”
Prin urmare, în sfera privată, asigurătorul nu are la îndemână o acțiune în regres împotriva terțului ce se face vinovat de vătămările aduse sănătății asiguratului, nici măcar în ceea ce privește cheltuielile cu spitalizarea care sunt pe deplin cuantificabile, spre deosebire de asigurătorul din sistemul public în privința căruia, prin dispozițiile art. 313, se derogă de regimul de drept comun.
Legislația actuală în materia asigurărilor nu recunoaște caracterul de indemnizație al asigurărilor de sănătate, pornindu-se de la regula potrivit căreia, principiul despăgubirilor se circumscrie asigurărilor, altele decât viața, căci viață, sănătatea persoanei nu sunt susceptibile de o veritabilă despăgubire.
Derogarea statuată prin art. 313 din lege se justifică nu numai prin regimul special al asigurătorului din sistemul public de sănătate căruia îi revine o sferă mult mai largă de interese de protejat sau prin multiple destinații ale fondului național de asigurare, dar mai ales prin faptul că, prin art. 208 din lege, se consacră caracterul mixt al asigurării de sănătate în sistemul public, aceasta având ca prim obiectiv protejarea asiguraților împotriva costurilor.
În concluzie, asigurare de sănătate în sistemul public este printre altele și o asigurare de costuri, de daune, acest caracter primând, în raport, restul celorlalte obiective ale asigurării de sănătate în sistemul public.
Acțiunea îndreptată împotriva terțului este o acțiune în daune de drept comun, ce transpune principiul răspunderii delictuale reglementat de art. 998-999 Cod civil, gratuitatea oferită neasiguraților sau protejarea asiguraților prin efectul asigurării fiind destinată să asigure protecție acestora și nu să pună la adăpost pe terț de răspunderea pentru faptele ilicite, acțiune în absența căreia, pe tărâmul asigurărilor de sănătate, în sfera privată, nu s-ar permite asigurătorului regres împotriva vinovatului.
În acest context, se reține că legiuitorul nu a folosit sintagma de persoană vinovată de producerea unor daune, ci persoane care prin faptele lor au adus daune sănătății unor alte persoane, deci textul de lege nu condiționează acțiunea în recuperare promovată de furnizor de existența unei persoane a cărei vinovăție să fi fost stabilită anterior acțiunii în recuperare a cheltuielilor de spitalizare, urmând ca vinovăția să fie stabilită în condițiile dreptului comun.
Cât privește refuzul beneficiarului (fie ca este asigurat sau nu) de a pune la dispoziție date și informații despre persoana indicată de art. 313 se reține că nu există statuată prin lege o obligație în acest sens, spre deosebire de obligația impusă asiguratului în sfera asigurărilor, altele decât asigurările de persoane, indicate de art. 22 din Legea nr. 136/1995.
Conform art. 22 alin. 1 din Legea nr. 136/1995: ”În limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane, iar în cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, și împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, conform art. 54” iar alineatul 2 dispune: ”Asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin acte care ar împiedica realizarea dreptului prevăzut la alin. 1. Asigurătorul poate renunța, în totalitate sau în parte, la exercitarea dreptului prevăzut la alineatul 1.”
Prin urmare, în cadrul celorlalte asigurări, altele decât asigurările de persoane-în care se include asigurarea de sănătate, legea nr. 136/1995 a prevăzut, în mod expres, faptul că asiguratul care săvârșește acte de natură a împiedica acțiunea în regres împotriva persoanei vinovată de producerea pagubei, răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului.
Un atare text care să statueze răspunderea beneficiarului serviciilor de spitalizare prestate în condițiile art. 313 în măsura în care împiedică valorificarea acțiunii în regres nu are o reglementare expresă în Legea nr. 95/2006-legislație specială și nici vreun alt corespondent în legislația de drept comun.
Persoanele neasigurate beneficiază gratuit de un pachet minimal de servicii medicale conform art. 220 din lege și art. 66 alineat 2 din HG nr. 262/2010.
În măsura în care acordarea asistenței medicale de urgență nu ar fi gratuită, ci costul acesteia ar trebui suportat de pacient, nu s-ar mai justifica menționarea, în chiar cuprinsul dispozițiilor art. 66 din HG nr. 262/2010 a faptului că „ la solicitarea pacientului care nu are calitatea de asigurat, se poate continua internarea, cu suportarea cheltuielilor aferente serviciilor medicale de către acesta”, după cum nu s-ar explica nici obligația furnizorului de servicii de a justifica medical casei de asigurări care face decontarea starea de urgență ce a necesitat internarea.
Prin urmare, după încetarea stării de urgență, la cererea pacientului se poate continua internarea, iar în măsura în care aceasta cerere este urmată și de prestarea serviciilor medicale de furnizor, se realizează un contract de prestări servicii medicale.
Cererea pacientului de prestare a unor anumite servicii medicale, cunoscând caracterul pecuniar al serviciilor urmată de acceptarea de către furnizor a cererii și de continuarea internării, realizează practic acordul de voință în sensul încheierii contractului de prestări servicii medicale.
În acest context, dacă după externare, pacientul refuză să își execute obligația de plată a serviciilor medicale ce i-au fost prestate dincolo de starea de urgență, furnizorul are la îndemână o acțiune în răspundere contractuală împotriva pacientului, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 220 (care limitează gratuitatea la cazurile expres determinate), art. 66 din HG nr. 262/2010- încheierea contractului și pe dispozițiile art. 969, art. 1073-1082 Cod civil-neexecutarea contractului.
În măsura în care furnizorul de servicii nu își îndeplinește obligațiile impuse prin art. 66 din HG nr. 262/2010 cu privire la înștiințarea pacientului și la formularea de către acesta a cererii de continuare a internării, nu are deschisă calea unei acțiunii întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză.
Acest principiu nu poate fi valorificat atunci când legea oferă expres calea unei acțiuni în răspundere contractuală, dar aceasta nu este deschisă furnizorului din cauza culpei acestuia în îndeplinirea obligațiilor ce îi revin prin art. 66 din HG nr. 262/2010 cu privire la încheierea contractului.
Principiul îmbogățirii fără justă cauză nu este destinat să acopere culpa în exercitarea acțiunii în răspundere contractuală pentru recuperarea daunei, culpă ce revine celui al patrimoniu a fost diminuat.
Chiar și în absența unei cereri scrise și a unui text de lege care sa reglementeze expres semnarea unei cereri de continuare a internării, dar cu dovada îndeplinirii condiției de înștiințare a pacientului neasigurat despre încetarea caracterului gratuit al serviciilor, se poate statua asupra încheierii contractului de prestării servicii, cunoscându-se caracterul oneros al serviciilor prestate după încetarea stării de urgență si acceptarea in atare condiții a internării.
Principiul îmbogățirii fără justă cauză invocat de către apelant în cadrul motivelor de apel își găsește aplicarea ori de câte ori mărirea patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului unei alte persoane nu are un temei juridic, iar cel sărăcit nu are și nici nu a avut o altă cale de drept, o altă acțiune în justiție pentru valorificarea dreptului său la recuperarea diminuării patrimoniale.
Acest principiu nu poate fi valorificat nici atunci când cheltuielile de spitalizare au fost cauzate de faptele vătămătoare ale terților, nici atunci când factorul generator al acestor cheltuieli a fost unul independent de fapta vătămătoare a unui terț.
Prin urmare, acest principiu exclude răspunderea civilă delictuală, respectiv acolo unde se invocă o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii răspunderea persoanei va fi angajată pe temei delictual, iar, în absența unei răspunderi pur delictuale sau a unei răspunderi contractuale, se poate analiza incidența principiului îmbogățirii fără justă cază.
Prin urmare, principiul îmbogățirii fără justă cauză nu poate primi eficiență pentru recuperarea costurilor spitalizării de la beneficiar-pacient, câtă vreme, in cazul asiguratului, sunt acoperite prin efectul contractului de asigurare, iar în cazul neasiguratului, legea prevede gratuitate pentru urgențe, beneficiarul neasigurat având temei juridic pentru așa numita „sporire a patrimoniului.”, în cazul celui asigurat neputând fi în discuție vreo mărire a patrimoniului în condițiile plății lunare a asigurării de sănătate.
În cazul vătămărilor cauzate sănătății prin faptele terților, pe tărâmul art. 313, indiferent după cum serviciile medicale sunt prestate în regim de urgență sau după încetarea stării de urgență în persoana unui pacient asigurat, costul lor se decontează de casele de asigurări (deci nu se suportă de beneficiar) și se recuperează de la persoana care a produs vătămarea ce a necesitat îngrijiri medicale și implicit a generat cheltuieli de spitalizare, asigurarea fiind operantă ca mijloc de protecție împotriva costurilor spitalizării.
Cât privește situația pacientului neasigurat, costul cheltuielilor generate de îngrijirile de urgență, decontat de casele de asigurări conform art. 66 din HG nr. 262/2010, se recuperează exclusiv de la terțul care a adus o vătămare sănătății altei persoane, gratuitatea stipulată de lege operând în favoarea și în protejarea beneficiarului față de costurile spitalizării, iar pentru cheltuielile de spitalizare generate de internarea, după încetarea stării de urgență, se aplică regulile răspunderii civile contractuale, acțiunea fiind îndreptată împotriva pacientului-beneficiar.
În acest context, furnizorul urmează să opteze între o acțiune în răspundere contractuală împotriva pacientului neasigurat pentru îngrijirile care nu intră în sfera gratuității sau o acțiune în răspundere delictuală împotriva terțului vinovat pentru recuperarea acelorași cheltuieli.
Prin urmare principiul îmbogățirii fără justă cauză nu poate primi eficiență câtă vreme legea oferă calea unei acțiuni directe pentru recuperarea diminuării patrimoniale generată de suportarea costurilor de spitalizare împotriva persoanei care a săvârșit fapta ce a generat o daună sănătății unei alte persoane asigurată, iar în privința neasiguratului pentru cheltuielile ce exced stării de urgență, furnizorul are la îndemână o acțiune în răspundere contractuală împotriva pacientului-beneficiar sau una delictuală îndreptată împotriva terțului vinovat și pentru aceste cheltuieli.
Din ansamblul probelor administrate în cauză nu rezultă faptul că pârâtul intimat a fost autorul unei agresiuni sau accident de circulație, ci, din contră, acesta a fost internat în spital o perioadă de 4 zile, sarcina probei revenind, în acest caz, reclamantului apelant, potrivit disp. art. 1169 C. civil.
De asemenea, nu rezultă nici faptul că reclamantul apelant ar fi încunoștințat pacientul despre aspectele referitoare la încetarea stării de urgență, că, după încetarea stării de urgență, este obligatorie externarea, momentul la care ar fi încetat această stare sau faptul că i s-a pus în vedere acestuia că internarea poate continua exclusiv la cererea sa, cu plata contravalorii serviciilor medicale ce se vor presta în viitor.
În condițiile în care reclamantul apelant și-a fundamentat acțiunea pe dispozițiile art. 313 din legea nr. 95/2006 era ținut să facă dovada condițiilor impuse de lege pentru acțiunea în regres împotriva terțului care, prin faptele sale, a adus vătămări sănătății altor persoane, ori, o astfel de calitate nu a fost dovedită în speța de față.
Având in vedere considerentele de fapt si de drept anterior expuse, în temeiul disp. art. 480 alin. 1 teza I N.c.p.c., tribunalul va respinge apelul formulat de către apelantul-reclamant S. C. Județean de Urgență C. ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul formulat de reclamantul S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ C., cont RO 19TREZ2915005XXX000154, deschis la Trezoreria C., cod fiscal_, cu sediul în C., ., jud. D., împotriva sentinței civile nr.442/29.06.2015, pronunțată de Judecătoria Filiași în dosar nr._ în contradictoriu cu pârâtul B. I., domiciliat în comuna Bralostita, .. 69 A, jud. D., CNP_.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 19 Noiembrie 2015.
Președinte, M. E. N. | Judecător, A. C. Tițoiu | |
Grefier, G. D. |
Red.jud.M.E.N.
Tehn.S.V./4 ex.
11.12.2015
Jud.fond-S.M.O.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 3080/2015. Tribunalul DOLJ | Uzucapiune. Sentința nr. 3839/2015. Tribunalul DOLJ → |
|---|
