Contestaţie la executare. Decizia nr. 448/2013. Tribunalul GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 448/2013 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 23-04-2013 în dosarul nr. 14354/233/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
SECTIE CIVILA
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 448
Ședința publică de la 23.04. 2013
Completul compus din:
Președinte – R. G. F.
Judecator – M. A.
Judecator – M. M.
Grefier – L. C.
La ordine fiind soluționarea recursului declarat de contestatoarea AGENȚIA P. PROTECȚIA MEDIULUI G. împotriva sentinței civile nr. 9580/12.10.2012 pronunțată de Judecătoria G. în Dosar nr._ în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. O. D. având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul B. O. D. legitimate cu CNP_ asistat de avocat M. A. care depune împuternicire la dosar, lipsă fiind recurenta.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, în sensul că că este primul termen de judecată, recursul este motivat și timbrat cu taxa judiciară de timbru de 102 lei și timbru judiciar de 0,8 lei.
Întrebat fiind, intimatul prin apărător arată că nu are alte cereri de formulat.
Apărătorul intimatului depune întâmpinare la dosar, dar precizează că reprezintă concluzii scrise.
Nemaifiind alte cereri de formulat și probe de administrat, Tribunalul constată terminată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul în recurs.
În combaterea recursului, intimatul prin apărător solicită respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că prin sentința civilă nr. 788/19.04.2011 definitivă și irevocabilă Tribunalul G. a dispus plata despăgubirilor constând în salarii indexate, majorate, reactualizate și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat intimatul de la data emiterii deciziei de concediere și până la data reintegrării în funcție, aspect față de care nu sunt aplicabile prevederile OUG nr. 71/17.06.2009 care privesc drepturi de natură salarială, întrucât drepturile cuvenite intimatului nu sunt stabilite prin aceste acte normative. Fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față;
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecatoriei G. în data de 31.07.2012, sub nr. de dosar nr._, contestatoarea Agenția Regională P. Protecția Mediului G. in contradictoriu cu intimatul B. O. D., a formulat contestație la executarea silită a sentinței civile nr. 788/19.04.2011, pronunțată de Tribunalul G., în dosarul nr._/121/2010, solicitând suspendarea executării silite până la soluționarea cauzei, anularea formelor de executare, restituirea taxei de timbru și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
A arătat contestatoarea că prin somația nr. 182/19.06.2012, B. C. Miștoi C. a transmis spre executare titlul executoriu constând în sentința civilă nr. 788/19.04.2011, pronunțată de Tribunalul G., în dosarul nr._/121/2010, în vederea plății cu titlu de drepturi salariale a sumei de 9.296 lei, a sumei de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și a sumei de 1.497,14 lei cu titlu de cheltuieli de executare.
Contestatoarea a învederat că în conformitate cu art. 1 alin.1-3 din OUG nr. 71/2009, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Totodată, în cursul termenului prevăzut la alin. 1, orice procedură de executare silită se suspendă de drept, iar conform art. 2 din același act normativ, prin ordin al ordonatorilor principali de credite va fi stabilită procedura de efectuare a plății titlurilor executorii, cu respectarea termenelor prevăzute la art. 1. A apreciat contestatoarea că în aceste condiții se impune anularea actelor de executare.
A mai arătat contestatoarea că a virat intimatului, prin ordinul de plată nr. 157/22.03.2012, suma de 800 lei ce reprezenta cheltuieli de judecată, întrucât sumele cu acest titlu nu intrau sub incidența OUG nr. 71/2009, însă executorul a inclus această sumă în somația nr. 182/19.06.2012. Totodată, contestatoarea a arătat că a virat sumele de 108 lei, prin OP nr. 158/22.03.2012 și de 109 lei, prin OP nr. 340/22.06.2012, reprezentând cotă din procentul de 5% din valoarea titlului executoriu pe anul 2012, astfel încât suma de plată până în 2016 este de 8.979 lei, nu 9.296 lei.
A mai invocat contestatoarea că încheierea din 19.04.2012, din dosarul nr._, dată fără citarea sa, prin care s-a încuviințat executarea silită, este lovită de nulitate, întrucât nu au fost respectat disp. art. 3731 alin.4 pct. 5 din C.pr.civ., impedimentul prevăzut de lege fiind chiar OUG nr. 71/2009.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe disp. art. 3731 alin.4 pct. 5, art. 399-402, art. 404 C.pr.civ., OUG nr. 71/2009, solicitându-se judecarea cauzei și în lipsă.
În dovedirea acțiunii, contestatoarea a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Legal citat, intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației la executare ca nefondată. A arătat că după ce s-a emis prima somație către contestatoare, aceasta a formulat răspuns către biroul executorului judecătoresc, care în mod eronat a luat în considerare punctul de vedere al debitoarei, astfel încât a fost nevoie să solicite continuarea executării silite, deoarece în cauză nu sunt aplicabile disp. OUG nr. 71/2009. A motivat intimatul că în cazul său debitoarea-contestatoare a fost obligată la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar beneficiat, care are natură juridică diferită și face inaplicabile disp. OUG nr. 71/2009 care are în vedere drepturile de natură salarială.
Cu ocazia cercetării judecătorești s-a administrat proba cu înscrisuri. La solicitarea instanței B. C.-Miștoi C. a depus copie a dosarului de executare nr. 182/CMC/2012. S-a atașat dosarul nr._/233/2012 al Judecătoriei G., având ca obiect „suspendare provizorie”, în care prin încheierea nr. 1452/13.08.2012 s-a dispus dispus suspendarea provizorie a executării silite demarate în dosarul de executare nr. 182/CMC/2012 al B. C.-Miștoi C. până la soluționarea cererii de suspendare formulate în cadrul contestației la executare ce face obiectul dosarului de față.
Prin sentința civilă nr. 9580/12.11.2012 a Judecătoriei G. a fost respinsă contestația la executare formulată de Agenția Regională pentru Protecția Mediului G. în contradictoriu cu intimatul B. O. D. ca fiind neîntemeiată. A fost respins capătul de cerere privind suspendarea executării silite ca fiind rămasă fără obiect.
S-a reținut în motivarea hotărârii că prin sentința civilă nr. 788/19.04.2011, pronunțată de Tribunalul G., în dosarul nr._/233/2010, a fost admisă contestația formulată de către contestatorul B. O. D. în contradictoriu cu intimata AGENȚIA REGIONALĂ P. PROTECȚIA MEDIULUI G., s-a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr. 136/11.10.2010, emisă de către Agenția pentru Protecția Mediului G., s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior emiterii deciziei de concediere și a fost obligată intimata Agenția Regională P. Protecția Mediului G. la plata salariilor indexate, majorate și reactualizate și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data emiterii deciziei de concediere până la data reintegrării efective în funcție. A mai fost obligată intimată la plata către contestator a sumei de 800 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Urmare a cererii creditorului, intimatul din prezenta cauză, înaintată instanței de B. C.-Miștoi C., Judecătoria G. a dispus încuviințarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 788/19.04.2011 a Tribunalului G., prin încheierea nr. 2106/19.04.2012, pronunțată în dosarul nr._ .
S-a constituit dosarul de executare nr. 182/CMC/2012, pe rolul B. C.-Miștoi C., în care a fost emisă somația nr. 182/19.06.2012, comunicată intimatei în 24.07.2012, prin care i s-a pus în vedere că în termen de 1 zi de la comunicare, să achite suma totală de 11.593,14 lei, din care 9.296 lei drepturi salariale, 800 lei cheltuieli de judecată, 1.497,14 lei cheltuieli de executare, stabilite prin procesul verbal de cheltuieli din 15.06.2012, comunicat contestatoarei-debitoare împreună cu somația.
Împotriva executării silite debitoarea a formulat contestația ce face obiectul prezentului dosar, în termenul legal de 15 zile, prevăzut de art. 401 alin.1 lit. c C.pr.civ.
A invocat contestatoarea imposibilitatea plății sumelor indicate în termen de o zi deoarece în temeiul OUG nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare eșalonată până în 2016, iar orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Într-adevăr, conform art. 1 alin.1 din OUG nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Prin sentința civilă nr. 788/19.04.2011, pronunțată de Tribunalul G., ca urmare a constatării nulității absolute a deciziei de concediere nr. 136/11.10.2010, emisă de către Agenția pentru Protecția Mediului G., s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior emiterii deciziei de concediere și a fost obligată intimata Agenția Regională P. Protecția Mediului G. la plata salariilor indexate, majorate și reactualizate și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data emiterii deciziei de concediere până la data reintegrării efective în funcție.
S-a reținut că au fost încălcate disp. art. 78 din Codul muncii (Legea nr. 53/2003) care prevăd că o concediere dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută. Pe cale de consecință, instanța a dispus anularea deciziei de concediere și a obligat angajatorul la plata salariilor indexate, majorate și reactualizate și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Astfel, instanța a făcut aplicarea art. 80 alin. 1 din Legea nr. 53/2003, care prevede că în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Prin urmare, natura acestei despăgubiri nu este de drept de natură salarială, ci este o despăgubire civilă, egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, dispozițiile OUG nr. 71/2009 nefiind astfel aplicabile în speță.
Astfel, printr-un act ilicit al unei autorități publice s-a produs intimatului B. O. D. un prejudiciu cert, iar determinarea acestui prejudiciu a fost realizată prin raportare la cuantumul salariului pe care l-ar fi încasat acesta dacă vătămarea nu s-ar fi produs și nu ar fi fost concediat în mod nelegal. În consecință, drepturile salariale reprezintă doar un criteriu în funcție de care s-a calculat cuantumul despăgubirii la care avea dreptul creditorul intimat în urma vătămării produse printr-un fapt ilicit al autorității publice, iar suma astfel acordată nu reprezintă drepturi salariale, ci despăgubire constând în contravaloarea prejudiciului produs.
Pe cale de consecință, nici motivele de contestație referitoare la suspendarea de drept a executării silite și la nulitatea încheierii de încuviințare a executării silite, nu sunt întemeiate. A mai invocat contestatoarea că nu a fost citată în dosarul nr._, având ca obiect încuviințare executare silită, însă conform art. 3731 alin.2 C.pr.civ., instanța de executare încuviințează executarea silită a obligației stabilite prin titlul executoriu, printr-o singură încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților, astfel încât și acest motiv invocat de contestatoare este neîntemeiat.
Mai mult, chiar dacă în speță ar fi fost aplicabile disp. OUG nr. 71/2009, instanța apreciază că dispozițiile art. 1 alin 1-2 din OUG nr. 71/2009 contravin dispozițiilor CEDO, respectiv art. 6 paragraf 1 din Convenție.
Instanța a reținut că potrivit art. 20 alin. 2 din Constituție, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Prin urmare, normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern, obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, se impune tuturor autorităților publice române deoarece prevederile Constituției au aplicabilitate directă. Curtea Europeană a subliniat că, chiar dacă statele contractante nu au obligația formală de a încorpora Convenția și protocoalele adiționale în ordinea internă de drept, din principiul subsidiarității rezultă că jurisdicțiile naționale au obligația să interpreteze și să aplice înseși normele lor de drept intern în conformitate cu dispozițiile Convenției, iar Curtea este competentă să verifice dacă modul în care este interpretat și aplicat dreptul intern produce efecte compatibile cu principiile Convenției, din care face parte integrantă și jurisprudența instanței europene (Carbonara ., 30 mai 2000, paragraf 68, Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei, 22 martie 2001, paragraf 49).
Totodată instanța de contencios al drepturilor omului a reținut că este fundamental pentru mecanismul de protecție stabilit de Convenție, ca înseși sistemele naționale de drept să permită redresarea eventualelor încălcări ce eventual s-au produs, Curtea exercitând controlul său cu respectarea principiului subsidiarității (Z și alții împotriva Regatului Unit, 10 mai 2001, paragraf 103). Prin urmare, în cazul în care instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.
Prin refuzul executării hotărârii judecătorești se încălcă dreptul intimatului la un proces echitabil, așa cum este consacrat de art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că articolul 6 paragraful 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, consacrând în acest fel "dreptul la o instanță", unul dintre aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă (Philis împotriva Greciei, 27 august 1991). Totuși, dreptul ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul uneia dintre parți. Or, protecția efectivă a justițiabilului, restabilirea legalității, implică obligația administrației de a se conforma unei sentințe sau hotărâri pronunțate de o asemenea instanță.
Daca administrația refuză sau omite să execute hotărârea judecătorească sau întârzie să o facă, garanțiile articolului 6, de care a beneficiat justițiabilul în cursul fazei judiciare a procedurii, și-ar pierde rațiunile de a fi. În cauza S. P. împotriva României, 2 martie 2004, Curtea a amintit că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 din Convenție, protejează și executarea hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii și, în consecință, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv. Dreptul la o instanță ar deveni în întregime iluzoriu și teoretic dacă autoritățile statului ar putea refuza, fără a încălca articolul 6 al Convenției, să se supună unor hotărâri judecătorești date în contra lor, în litigii implicând determinarea drepturilor și obligațiilor civile. Același lucru este valabil și pentru instituțiile de drept public, care sunt asimilate, în dreptul intern, într-o mare măsură, statului. Neexistând posibilitatea satisfacerii creanței prin căi care să nu necesite acordul statului, Curtea a considerat că acesta din urmă nu poate refuza executarea creanței. Aceasta opinie a fost reținută de Curte în hotărârea din cauza Antonakopoulos, Vortsela și Antonakopoulou împotriva Greciei, 14 decembrie 1999. De asemenea, în cauza Oneryildiz împotriva Turciei, 30 noiembrie 2004, în care, după ce menționează că reclamantul dobândise dreptul la o despăgubire, care nu fusese plătită, Curtea face trimitere la principiul stabilit în cauza Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, arătând că preeminența dreptului implică obligația statului sau unei autorități publice de a se conforma unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva lor, fără a aștepta o procedură de executare silită.
În cauza Metaxas împotriva Greciei, 27 mai 2004, Curtea a menționat că nu este oportun să se ceară unei persoane, care a obținut o creanță contra statului în urma unei proceduri judiciare, sa inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale, Și în cauza C. împotriva României, 26 mai 2005, Curtea a arătat că ar fi excesiv să pretinzi unui reclamant care a obținut o hotărâre judecătorească definitivă contra Statului, să intenteze din nou acțiuni contra autorității cu scopul de a obține executarea obligației în cauză.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri.
Lipsa fondurilor autorității publice nu este considerată un motiv justificat pentru întârziere. Potrivit instanței de contencios european al drepturilor omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară pot justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar fi, de exemplu, principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești (cauza Broniowski, împotriva Poloniei, 22 iunie 2004, paragrafele 175, 183 și 184). Mai mult decât atât, prin hotărârea din 20 mai 2010, dată în cauza Lelas împotriva Croației, paragraf 74, CEDO a arătat fără echivoc faptul că riscul născut din orice greșeală făcută de către autoritățile de stat trebuie să fie suportate de către stat și erorile nu trebuie să fie remediate pe cheltuiala persoanei interesate, în special în cazul în care nici un alt interes privat nu este în joc.
În cauza Kecko împotriva Ucrainei, 8 noiembrie 2005, paragraf 26, s-a reținut că nu se acceptă argumentul referitor la buget invocat de către Guvern, deoarece nu este permis unei autorități de stat să invoce lipsa de fonduri ca o scuză pentru a nu-și onora obligațiile sale, jurisprudență menținută de instanța de contencios european și în două cauze împotriva României reiterând, prin hotărârea din 26 ianuarie 2010, dată în cauza A. P. împotriva României, paragraf 24, că și dacă procedura falimentului poate justifica unele întârzieri în plata unei datorii, o astfel de procedură împotriva unei societăți sub responsabilitatea statului nu poate, în temeiul convenției, justifica neplata de către autorități. Ca atare, ar trebui să fie reiterat faptul că autoritățile nu pot invoca lipsa de resurse pentru a nu executa o datorie pe baza unei hotărâri judecătorești, lucru statuat anterior prin hotărârea din 29 iulie 2008, dată în cauza M. împotriva României, paragraf 35). Prin hotărârea din 20 iulie 2004, din cauza Shmalko c. Ucrainei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil, arătând că debitorul era un organ al statului, iar executarea silită a hotărârilor împotriva sa putea fi realizată numai dacă statul prevedea și acorda pentru cheltuielile respective sume în bugetul de stat al Ucrainei, neputându-i-se reproșa reclamantului că nu a declanșat proceduri judiciare împotriva executorului.
Instanța a apreciat că prin adoptarea unor acte normative speciale care prevăd regimuri diferențiate de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori de drept comun și care stabilesc în mod unilateral termene și condiții de plată a creanțelor către creditorii obligației, dispozițiile OUG nr. 71/2009 sunt de natură a le încălca acestora dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, precum și al principiului egalității armelor în proces (cauza Stran si Stratis Andreatis împotriva Greciei, 9 decembrie 1994).
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect suspendarea executării, instanța a reținut că, potrivit disp. art. 403 alin.1 C.pr.civ., instanța poate suspenda executarea până la soluționarea contestației la executare, or în situația în care prin prezenta hotărâre instanța a soluționat contestația la executare, cererea de suspendare a executării silite a rămas fără obiect, fiind respinsă ca atare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatoarea Agenția pentru Protecția Mediului G., invocând greșita aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 71/2009, Legii nr. 230/2011.
Solicită admiterea recursului, modificarea sentinței și în rejudecare, admiterea contestației la executare.
Intimatul B. O. D., prin apărător, a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.
Verificând legalitatea sentinței civile nr. 9580/12.10.2012 pronunțată de Judecătoria G., prin prisma motivelor invocate dar și sub toate aspectele, așa cum prevăd dispozițiile art. 304 ind.1 C.pr.civ. instanța de control judiciar reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Titlul executoriu în prezenta cauză îl constituie sentința civilă nr. 788/19.04.2011 pronunțată de Tribunalul G., irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 1875/2012 a Curții de Apel G.. Prin această sentință s-a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr.136/2010 emisă de Agenția P. Protecția Mediului G.. S-a dispus reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior concedierii și a fost obligată intimata la plata salariilor indexate, majorate și actualizate și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data emiterii deciziei de concediere până la data reintegrării efective. A fost obligată intimata la plata sumei de 800 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Intimatul B. O. D. s-a adresat executorului judecătoresc C. Miștoi C., formându-se dosarul de executare nr. 182/CMC/2012.
Dar, dispozițiile O.U.G. nr. 71/17.06.2009 aprobat prin Legea nr. 230/5.12.2011 nu sunt aplicabile în cauză.
Prin art. 1 din acest act normativ s-a prevăzut că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31.12.2009, respectiv 31.12.2010 se realizează eșalonat în perioada 2012 – 2016.
Acest act normativ are caracter special, instituie măsuri temporare și derogatorii de la dreptul comun, în materia executării hotărârilor judecatorești ce au ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Prin acest act normativ s-a soluționat plata drepturilor salariale prevăzute în hotărâri judecătorești, dar a acelor drepturi ce nu sunt reglementate de lege și câștigate în fața instanțelor de judecată.
O.U.G. nr. 71/2009 nu au în vedere situația în care s-a constatat nelegalitatea unei concedieri și plata drepturilor salariale ale persoanei îndreptățite de la momentul concedierii și până la reintegrarea efectivă, cu alte drepturi de natură salarială, care nu se confundă cu salariul și nu sunt stabilite prin acte normative, fiind nevoie de acțiuni în instanță prin care aceste drepturi să fie constatate și confirmate iar ordonatorii de credite să fie obligați prin titluri executorii să le plătească.
Prin urmare, dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 nu-și găsesc aplicarea în cauză, motiv pentru care în temeiul art. 312 C.pr.civ. va respinge recursul ca fiind nefondat.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca fiind nefondat recursul declarat de contestatoarea AGENȚIA P. PROTECȚIA MEDIULUI G. cu sediul în G., . Siret nr. 2 împotriva sentinței civile nr. 9580/12.10.2012 pronunțată de Judecătoria G. în Dosar nr._ în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. O. D. domiciliat în G., ., Mazepa II, . având ca obiect contestație la executare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 23.04.2013.
PREȘEDINTE,JUDECATOR,JUDECATOR,
R. G. FloreaMihaela AlexaMagdalena M.
GREFIER,
L. C.
Red.M.M.
CL/2 ex
2.07.2013
Fond: D.G.N.
| ← Rectificare carte funciară. Sentința nr. 254/2013. Tribunalul... | Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art.... → |
|---|
