Acţiune în constatare. Sentința nr. 268/2015. Tribunalul GALAŢI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 268/2015 pronunțată de Tribunalul GALAŢI la data de 27-02-2015 în dosarul nr. 268/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL G.
SECTIE I CIVILA
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 268/2015
Ședința publică de la 27 Februarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE R. N. (J.)
Grefier A. P.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra cauzei Civil privind pe reclamanții M. D., M. S. LA C.. AV. GAVRILUTA S. și pe pârâții S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, M. G., având ca obiect acțiune în constatare nulitate act.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 18.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi, când Tribunalul a avut nevoie de timp pentru deliberare și a amânat pronunțarea la data de 27.02.2015.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 23.05.2014, sub nr._, reclamanții M. D. și M. S., în contradictoriu cu pârâții S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și M. G., prin Primar, au solicitat:
1. constatarea nulității absolute a ofertei de donație autentificate de notariatul de Stat C. sub nr. 7163/28.07.1980 și implicit a donației realizate prin acceptarea de către S. R. a ofertei de donație, pentru cota de ¼ din terenul liber de construcții în suprafață de 630 mp, situat în G., .. 10, pentru lipsa sau falsitatea cauzei;
- constatarea nulității actului de acceptare a ofertei de donație menționate, respectiv a deciziei nr. 194/1981 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului G., pentru cauză ilicită și lipsa formei cerute ad validitatem de lege;
2. constatarea lipsei de valabilitate a titlului prin care S. R. a preluat cota de ¾ din terenul în suprafață de 630 mp, situat în G., .. 10, respectiv a Deciziei nr. 122/21.05.1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului G.;
3. obligarea Statului R. sau, după caz, a Municipiului G., să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică folosință a terenului în suprafață de 630 mp, situat în G., .. 10, corespunzător cotelor indivize de ¾ pentru M. D. și ¼ pentru M. S..
În motivare, reclamanții au arătat că, față de dispozițiile art. 6 C.civ., cu privire la acțiune, sunt aplicabile dispozițiile art. 563 C.civ. (2009) în materie de revendicare și dispozițiile art. 480 C.civ. (1864), respectiv cele ale Constituției RSR din 1965 (în forma din anul 1971), în ceea ce privește conținutul și regimul juridic al dreptului de proprietate de care reclamanții au fost lipsiți. Cu referire la donație, reclamanții au apreciat că regimul juridic și cauzele de nulitate sunt reglementate de dispozițiile în vigoare la momentul emiterii ofertei de donație și acceptării acesteia, respectiv de art. 813 – 814 și art. 966 C.civ._).
Au apreciat reclamanții că acțiunea în revendicare este admisibilă în cauză. Au arătat că, în cazul cotei de ¼ din imobilul revendicat, donată statului de M. S., problema conflictului cu legea specială de restituire nu se poate pune, întrucât, pentru astfel de imobile donate statului în baza unor legi speciale în perioada 1945 – 1989, folosirea procedurii reglementate de legea nr. 10/2001, în forma legii de până la expirarea termenului de formulare a notificării (până la data de 14.02.2002), este expres condiționată prin art. 2 alin. 1 lit. c din lege, de existența unei hotărâri irevocabile de anulare sau constatare a nulității absolute a donației. Au subliniat reclamanții că, până la împlinirea termenului pentru formularea notificării, nu a existat o hotărâre irevocabilă de anulare sau constatare a nulității absolute a donației ceea ce determină, în opinia reclamanților, inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 tocmai datorită excluderii menționate de art. 2 alin. 1 lit. c din lege, iar, după împlinirea termenului de notificare, datorită decăderii decurgând din împlinirea respectivului termen. S-a subliniat că modificarea articolului invocat, în anul 2005, nu are relevanță în împrejurarea în care condiția instituită era menținută, termenul pentru formularea notificărilor expirase, iar modificarea nu putea produce efecte retroactive.
Reclamanții au arătat că Legea nr. 10/2001 nu reglementează o suspendare a procedurii până la pr9onunțarea unei hotărâri irevocabile de constatare a nulității donației, dispozițiile art. 46 și art. 48 din lege nefiind aplicabile în cauză, iar termenul de 6 luni pentru formularea notificării nu curgea de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare sau constatare a nulității donației. În împrejurările descrise, reclamanții au apreciat că donatoarea M. S. nu putea beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și constatarea ca fiind inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare ar reprezenta o încălcare a dreptului său de acces la justiție.
Pentru ipoteza în care s-ar considera că ar exista un conflict între dreptul comun și legea specială, reclamanții au arătat că, pentru cota de ¾ din imobilul revendicat, preluată de stat de la M. D., în baza aceluiași decret nr. 223/1974, acțiunea în revendicare de drept comun este admisibilă prin prisma considerentelor Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii. Au invocat reclamanții prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în raport cu legislația internă în condițiile în care nu e aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, imobilul nefiind înstrăinat de stat sau de unitatea administrativ teritorială către un terț de bună – credință.
Au mai invocat reclamanții inadvertențele din cuprinsul Legii nr. 10/2001 care, în opinia acestora, au făcut îndoielnică aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 și în cazul imobilelor preluate în baza Decretului nr. 223/1974. Reclamanții au precizat că, în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 10/2001, nu a fost indicat și decretul menționat printre actele normative în baza cărora s-ar fi realizat preluări abuzive a imobilelor, iar Normele Metodologice de aplicare a legii nr. 10/2001 au adus, la data emiterii – 27.06.2001 – doar precizări formale cu privire la art. 2, precizările necesare, făcute ulterior la data de 18.04.2003, neputând avea un caracter retroactiv. Au fost invocate dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr. 10/2001 și s-a subliniat că preluarea imobilului ce face obiectul cauzei s-a făcut aparent în mod valabil printr-o decizie ce era în acord cu Decretul nr. 223/1974, decret care, însă, contravenea Constituției în vigoare la momentul preluării, iar, potrivit art. 6 alin. 3 din Legea nr. 231/1998, numai instanțele judecătorești erau competente să se pronunțe asupra valabilității titlului statului, nu și entitățile învestite prin Legea nr. 10/2001 cu soluționarea notificărilor.
Au arătat reclamanții că, abia ulterior, în anul 2003, a fost făcută o clarificare în cuprinsul Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în sensul că a fost consacrată competența entității învestite cu soluționarea notificărilor de a statua asupra caracterului valabil al preluării, fără a mai fi necesară parcurgerea altei proceduri care ar implica preexistența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în temeiul art. 6 alin. 3 din Legea nr. 312/1998.
S-a învederat că, în condițiile descrise mai sus, a considera inadmisibilă acțiunea în revendicare de drept comun a unui imobil preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974 pe considerentul că nu s-a urmat procedura Legii nr. 10/2001, ar constitui, conform practicii CEDO, o ingerință în dreptul de acces la o instanță, neproporțională cu scopul urmărit, respectiv o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenție.
Reclamanții au precizat că, anterior promovării acțiunii de față, a mai fost formulată o acțiune în revendicare pentru întreaga suprafață de 985 mp și construcție, iar sentința nr._/21.12.2011 are autoritate de lucru judecat doar în ceea ce privește suprafața de 315 mp teren și construcția aflată pe acesta, ce fuseseră vândute unor terți în baza Legii nr. 112/1995, dar nu și în ceea ce privește cererea de revendicare a suprafeței de 630 mp teren (ce face obiectul acțiunii), pe care instanța nu a cercetat-o, întrucât a considerat că trebuia formulată împotriva Statului R., iar nu împotriva Municipiului G..
Cu referire la fondul cererii în revendicare, reclamanții au arătat că, în anul 1978, M. D., ieșind din România în mod legal, a refuzat ulterior să revină în țară, iar proprietatea imobilului din G., .. 10, format din teren în suprafață de 1000 mp și locuință, a fost dobândită prin devoluțiune succesorală de la defunctul M. E., conform certificatului de moștenitor nr. 658/13.06.1978, în cote de ¾ pentru M. D., în calitate de fiu și ¼ pentru M. S., în calitate de soție supraviețuitoare. În conținutul certificatului de moștenitor, se face în mod expres mențiunea trecerii cotei de 3/4, cuvenită moștenitorului M. D., în proprietatea statului, conform Decretului nr. 223/1974, iar, prin Decizia nr. 122/21.05.1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului G., necomunicată, s-a trecut cota de ¾ din imobil din proprietatea lui M. D. în proprietatea statului și administrarea IJGCL G., conform mențiunii din decizie și art. 2 din decretul nr. 223/1974, respectiv art. 13 din legea nr. 59/1974.
Au apreciat reclamanții că decizia menționată nu constituie titlu valabil pentru stat, care să aibă ca efect transferul valabil de proprietate, întrucât a fost dată în baza unui act normativ ce, prin dispozițiile sale, contravenea art. 12, art. 13 și art. 36 din Constituția, în vigoare la acel moment. Pe de altă parte, s-a subliniat că necomunicarea deciziei a făcut ca trecerea terenului în proprietatea statului să nu producă efecte.
În anul 1980, M. S. a făcut cerere de plecare definitivă din țară în condițiile în care M. D. se stabilise în Suedia, iar condiția impusă de S. R. a fost să doneze către stat cota sa de ¼ din imobil. În aceste condiții și pentru a putea pleca din țară, M. S. a făcut oferta de donație autentificată la Notariatul de Stat C. sub nr. 7103/28.07.1980 care, însă, în opinia reclamanților, este nulă absolut, în sensul art. 966 C.civ., pentru lipsa sau falsitatea cauzei în condițiile în care aceasta nu a fost făcută cu intenția de a gratifica, ci cu scopul de a obține o prestație echivalentă, respectiv permisiunea de a părăsi țara.
Cu referire la acceptarea donației, realizată prin Decizia nr. 194/1981 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al Județului G., s-a arătat că aceasta este ineficientă, respectiv lovită de nulitate, întrucât aceasta nu îmbracă forma autentică, cerută ad validitatem, conform dispozițiilor art. 813 și art. 814 alin. 2 C.civ. și nu a fost comunicată.
S-a mai subliniat că, date fiind considerentele anterioare, acceptarea donației este nulă și pentru lipsa de obiect, respectiv pentru lipsa unei oferte valabile care să poată fi acceptată, iar decizia de acceptare are și o cauză ilicită, statul urmărind dobândirea forțată a proprietății, prin încălcarea dispozițiilor art. 12, art. 13 și art. 36 din Constituția în vigoare la acel moment.
Față de considerațiile referitoare la nevalabilitatea titlului statului, reclamanții au arătat că se impune și admiterea acțiunii în revendicare, întrucât și-au păstrat calitatea de proprietari, constatarea nulității având, drept efect, repunerea părților în situația anterioară încheierii actelor nule.
În susținerea cererii formulate, reclamanții au solicitat administrarea probei cu înscrisuri, a probei cu interogatoriul pârâtelor și a probei cu expertiza. Au fost atașate, la dosar, în copie, actul de vânzare transcris sub nr. 671/06.03.1939, actul de partaj voluntar autentificat de Tribunalul C. sub nr. 106/10.03.1939, certificatul de moștenitor nr. 27/09.02.1972, certificatul de moștenitor nr. 658/13.06.1978, Decizia nr. 122/21.05.1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului G., Decizia nr. 272/13.08.1984 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului G., oferta de donație autentificată de Notariatul de Stat C. sub nr. 7103/28.07.1980.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul M. G. a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea excepției invocate, a invocat dispozițiile Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii și a arătat că, în drept, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, în cazul de față, Legea nr. 10/2001, cu excepția situației în care sunt neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului când aceasta din urmă are prioritate. S-a subliniat că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
A arătat pârâtul că prin admiterea unei acțiuni în revendicare în cauză s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate și securității raporturilor juridice în condițiile în care pentru terenul în suprafață de 315 mp situat în G., .. 10 și construcția aferentă acestuia, a fost încheiat un contract de vânzare – cumpărare cu numitul M. D., iar, la data de 05.04.2005, s-a încheiat un contract de închiriere înregistrat sub nr. 311, între M. D. li consiliul Local G. pentru terenul în suprafață de 638,5 mp, situat la aceeași adresă, contractul fiind reînnoit la data de 01.01.2011.
Pârâtul a apreciat că reclamanții nu s-au aflat în imposibilitate obiectivă de a urma procedura administrativă prevăzută de legea nr. 10/2001, întrucât reclamanții puteau formula o notificare în baza Legii nr. 10/2001 și, în același timp, puteau formula o acțiune în constatarea nulității actului de donație, iar, în sensul art. 46 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, procedura s-ar fi suspendat până la soluționarea acțiunii printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă., întrucât reclamanții puteau formula o notificare în baza Legii nr. 10/2001 și, în același timp, puteau formula o acțiune în constatarea nulității actului de donație, iar, în sensul art. 46 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, procedura s-ar fi suspendat până la soluționarea acțiunii printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Pârâtul a apreciat că reclamanții datorează taxa judiciară de timbru prin raportare la valoarea pretențiilor.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 și urm. C.proc.civ. și Legea nr. 10/2001.
În susținerea întâmpinării formulate, pârâtul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, a probei cu interogatoriul reclamanților și a probei cu expertiza. Au fost atașate, la dosar, în copie, contractul de vânzare – cumpărare nr. 651/02.07.1998, actul adițional din data de 13.11.2006, plan de amplasament, contractul de închiriere nr. 311/05.04.2005, contractul de închiriere nr. 527/01.01.2011, Decizia nr. 4970/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților arătând că aceștia nu fac dovada calității de proprietar pentru imobilul în cauză.
Totodată, a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive arătând că bunul nu se află în proprietatea sau administrarea Statului R., iar S. R. nu răspunde pentru obligațiile instituțiilor de stat sau pentru organele administrației publice locale.
Pârâtul a invocat și inadmisibilitatea formulării acțiunii pe calea dreptului comun, față de caracterul special al dispozițiilor Legii nr. 10/2001. A subliniat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, iar reclamanții aveau posibilitatea de a formula o notificare în sensul Legii nr. 10/2001. A fost invocată decizia nr. 33/2008, pronunțată de înalta Curte de Casație și justiție într-un recurs în interesul legii.
Pârâtul a învederat că o interpretare contrară celei prezentate ar crea o evidentă discriminare față de cei care au urmat procedura Legii nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, în subsidiar, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată și a arătat că reclamanții nu au probat că imobilul s-ar afla în proprietatea sau în administrarea Statului R., iar imobilele preluate în mod abuziv de stat au fost date în administrarea unității administrativ – teritoriale care a devenit proprietar de drept după anul 1990, inventarierea bunurilor din domeniul public al Municipiului G. realizându-se ulterior, în baza Legii nr. 213/1998.
Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de pârâtul M. G., reclamanții au reiterat argumentele invocate în cuprinsul acțiunii formulate și au subliniat că, în drept, contractul de închiriere invocat cu referire la terenul în suprafață de 638,5 mp nu este translativ de proprietate, astfel încât problema afectării unui alt drept de proprietate nu poate fi pusă în cauză.
Au apreciat reclamanții că, față de dispozițiile art. 29 lit. l din OUG nr. 80/2013 și dispozițiile art. 50 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.
Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de pârâtul S. R., reclamanții au arătat că excepția lipsei calității procesuale active este neîntemeiată, întrucât au fost atașate la dosar toate înscrisurile care fac dovada calității lor.
Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., reclamanții au indicat că acesta a fost chemat în judecată față de poziția fluctuantă a pârâtului M. G. care, în cauza nr._, a susținut că nu este proprietarul terenului în suprafață de 630 mp determinând instanța să nu cerceteze pe fond capătul de cerere având ca obiect revendicarea suprafeței respective, iar, în prezenta cauză, formulează apărări de pe poziția unui proprietar.
Cu referire la excepția inadmisibilității, au fost invocate argumentele indicate în acțiune.
Cererea a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în valoare de 14 131 lei.
În ședința publică din data de 19.11.2014, instanța a respins cererea reclamanților de unire a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare cu fondul și a invocat, din oficiu, excepția lipsei de interes cu referire la celelalte capete de cerere.
Analizând actele și lucrările cauzei, cu referire la excepțiile invocate, reține următoarele:
Cu titlu preliminar, reține că excepțiile invocate vizează un fine de neprimire a cererii de chemare în judecată, respectiv o condiție de exercitare a dreptului la acțiune pentru soluționarea cărora nu sunt necesare alte dovezi, respectiv aceleași dovezi care ar fi necesare și pentru soluționarea fondului. În consecință, față de dispozițiile art. 248 alin. 4 C.proc.civ., va respinge solicitarea reclamanților de unire a excepțiilor invocate cu fondul cauzei.
În fapt, conform Actului de vânzare transcris sub nr. 671/06.03.1939 (f. 14), numita D. L. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 600 mp, situat în G., .. 18.
Conform Actului de partaj voluntar autentificat de Tribunalul C. sub nr. 106/10.03.1939 (f.18), numita D. L. a dobândit, în urma partajului averii imobiliare rămase de pe urma defunctei S. Serebrino și dat fiind dreptul de proprietate transmis prin de vânzare transcris sub nr. 671/06.03.1939, terenul viran în suprafață de 1000 mp situat în G., .. 8.
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 27/09.02.1972 (f.21), moștenitor al defunctei D. M. – L. este numitul M. E., în calitate de legatar și nepot de soră. S-a consemnat, în cuprinsul aceluiași certificat, că masa succesorală rămasă de pe urma defunctei cuprinde imobilul situat în G., .. 10, compus și teren în suprafață de 1000 mp și casă.
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 658/13.06.1978 (f. 22), moștenitori ai defunctului M. E. sunt M. D., în calitate de fiu, cu o cotă de 3/4 și M. S., în calitate de soție supraviețuitoare, cu o cotă de ¼ . În masa succesorală rămasă de pe urma defunctului, a fost indicat imobilul situat în G., .. 10, compus din teren în suprafață de 1000 mp și casă. În conținutul certificatului de moștenitor, s-a menționat trecerea cotei de 3/4, cuvenită moștenitorului M. D., în proprietatea statului, conform Decretului nr. 223/1974.
Prin Decizia nr. 122/21.05.1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului G. (f. 24), având în vedere dispozițiile art. 2 și art. 3 din Decretul Consiliului de Stat nr. 223/1974, respectiv dispozițiile art. 13 alin. ultim și penultim din Legea nr. 59/1974, a fost trecută în proprietatea statului și administrarea IJGCL G. cota de ¾ din imobilul situat în G., .. 10, proprietatea lui M. D..
Potrivit Ofertei de donație autentificate sub nr. 7103/28.07.1980 (f. 23) M. S. a făcut oferta de donație către S. R., pentru Consiliul Popular Județean G., cu referire la cota indiviză de ¼ din imobilul situat în G., .. 10.
În drept, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001 (în forma la data intrării în vigoare a acesteia), imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. g din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
În sensul art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 (forma în vigoare la data publicării), fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege și orice imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
În sensul art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza unor acte normative speciale adoptate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și alte imobile donate statului, dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Reclamanții nu au urmat procedura instituită prin Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr.33/09.06.2008, pronunțată de Înalta Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, într-un recurs în interesul legii s-a statuat, cu referire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, că, în drept, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Totodată, s-a precizat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Reclamanții se află în situația de a solicita direct în instanță prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, obligarea pârâților de a le restitui în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 630 mp, situat în G., .. 10, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat, vizează dispozițiile art. 563 C.civ. (2009), art. 480-481 cod civil (1864), dar și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în ce privește îngrădirea accesului la instanță.
Instanța apreciază că, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, , așa cum a fost interpretat acesta de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008, dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică în mod prioritar în concurs cu normele dreptului comun, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prevăd că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. În acest sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/09.06.2008 indicând faptul că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 si Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, însă această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, doar în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Or, reclamanții nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale și nu au invocat niciun motiv independent de voința lor de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
În acest context, instanța reține, cu referire la cota de ¼, ce face obiectul ofertei de donație autentificate sub nr. 7103/28.07.1980 (f. 23), formulate de M. S., că, în fapt, condiționarea impusă de art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr._ nu a reprezentat un obstacol absolut în formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, mai ales în condițiile în care, potrivit art. 22 din același act normativ, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 25 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, respectiv până la data de 14.03.2003. Este de reținut că o hotărâre în constatarea nulității ofertei de donație, respectiv a donației reprezintă o probă în dovedirea titlului de proprietate în sensul art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Perioada de timp de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (februarie 2011) și până în martie 2003, ar fi permis soluționarea unei cereri în constatarea nulității ofertei de donație cu titlu definitiv și irevocabil.
Mai mult, chiar în situația în care această perioadă ar fi fost insuficientă, este de remarcat că, potrivit art. 24 și următoarele din Legea nr. 10/2001, o eventuală dispoziție de respingere a cererii formulate ar fi putut fi atacată în instanță, iar, în acest cadru procesual, reclamanții ar fi dispus de mai multe mijloace pentru valorificarea drepturilor recunoscute de Legea nr. 10/2001.
În acest context, trebuie subliniat că acțiunea în constatarea nulității donației a fost formulată la data de 23.05.2014, la aproximativ 13 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși legea menționată indica, în mod expres, posibilitatea formulării unei astfel de acțiuni. Or, aplicabilitatea legii speciale, respectiv alegerea acesteia sau a dreptului comun pentru recuperarea unor bunuri ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 nu poate fi lăsată la latitudinea persoanelor interesate pentru o perioada semnificativă de timp, fără încălcarea principiului securității juridice.
Este adevărat că dispozițiile art. 46 și art. 47 din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile exclusiv actelor juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001, ulterioare anului 1989. Față de argumentele invocate anterior, instanța apreciază, însă, că acest aspect nu mai are relevanță în cauză.
În ceea ce privește cota de ¾ din dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, preluată de stat de la M. D. în baza Decretului nr. 223/1974, reține că, prin jocul combinat al art. 2 alin. 1 lit. g și art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr. 10/2001, domeniul de aplicare al actului normativ menționat vizează în mod expres atât imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, cât și imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
Astfel, nu este justificată susținerea reclamanților referitoare la imposibilitatea formulării unei notificări în sensul Legii nr. 10/2001, motivată de caracterul neclar al dispozițiilor legale. Fie că au considerat cota de ¾ din dreptul de proprietate ca fiind preluată cu titlu valabil, fie că au considerat că titlul statului cu privire la aceasta este nevalabil, simplul fapt al preluării de către stat în temeiul Decretului nr. 233/1974 era suficient pentru ca reclamanții/reclamantul să constate în mod clar incidența Legii nr. 10/2001.
În același context, reține că enumerarea cuprinsă în art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu are un caracter exhaustiv și o dovadă în acest sens o reprezintă chiar dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. g și lit. h din același act normativ, citate anterior.
Competența aprecierii asupra caracterului valabil al titlului statului era o problemă ulterioară unei eventuale notificări. De altfel, așa cum am arătat mai sus, orice obiecție cu privire la acest aspect putea fi invocată de cei interesați în fața instanței cu ocazia formulării unei eventuale contestații împotriva deciziei prin care notificarea formulată ar fi fost soluționată.
Totodată, tribunalul reține că art. 6 din Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere (Golder împotriva Marii britanii, 21 februarie 1975, par. 38).
În același timp, instanța de contencios european a statuat că limitările astfel aduse trebuie să respecte câteva principii, respectiv trebuie să urmărească un scop legitim și să nu afecteze substanța însăși a dreptului
Este de reținut că legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță, după cum persoanele interesate au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, fiind pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Astfel, reclamanții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură), dacă formulau o notificare în termen legal, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moștenitor, dar și preluarea abuzivă de către stat.
Faptul că imobilul în cauză nu a fost înstrăinat unor terțe persoane, respectiv faptul că acesta s-ar afla în patrimoniul Municipiului G. nu sunt de natură să indice admisibilitatea acțiunii în revendicare. Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că doar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Or, pe de o parte, în speță, nu a fost constatată o neconcordanță între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, limitările aduse dreptului de acces la instanță fiind prevăzute de lege și fiind recunoscute ca fiind proporționale cu scopul urmărit.
Pe de altă parte, în condițiile în care terenul ce face obiectul cauzei este în circuitul civil și chiar face obiectul contractului de închiriere nr. 527/01.01.2011, nu se poate susține că revendicarea nu ar aduce atingere securității raporturilor juridice. Simplul fapt că dreptul de proprietate ar aparține în prezent unor persoane de drept public, iar nu unor persoane de drept privat, nu constituie un argument suficient în sprijinul unei admisibilități necondiționate a acțiunii în revendicare.
În ceea ce privește puterea de lucru judecat a sentinței civile nr._/21.12.2011, pronunțate de Judecătoria G. în dosarul nr._, reține că puterea de lucru judecat nu este reglementată în mod expres ca un efect al hotărârii judecătorești, ci ca o prezumție legala prin art. 1200 pct. 4 C.civ. vechi și ca o excepție procesuală - prin art. 166 C.pr.civ.
Efectele puterii de lucru judecat prezintă un aspect negativ pentru partea care a pierdut procesul, în sensul ca nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu.
Lucru judecat are un efect exclusiv, în sensul că un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și aceiași cauză nu mai este cu putință, și un efect obligatoriu, care face ca părțile litigiului să se supună hotărârii judecătorești.
Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune într-adevăr, tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C.civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, respectiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Prin sentința civilă nr._/21.12.2011, pronunțată de Judecătoria G., instanța a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanții M. D. și M. S., în contradictoriu cu pârâții M. D., M. I. și M. G., ca nefondată. S-a reținut că, prin cererea formulată, reclamanții au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților M. D. și M. I. să le lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în G., .. 10, compus din teren în suprafață de 315 mp și construcție având trei camere de locuit, un hol, o bucătărie, o cămară,o baie, un beci și două magazii din cărămidă, precum și obligarea pârâtului M. G. prin Primar D. N. să le lase în deplină proprietate și pașnică folosință suprafața de teren de 685 mp aferentă imobilului situat în G. .. 10 .
Pe de o parte, este de reținut că, în nici un caz, puterea de lucru judecat nu ar putea fi opusă pârâtului S. R., în condițiile în care acesta nu a fost parte în dosarul în care s-a pronunțat sentința nr._/21.11.2011.
Pe de altă parte, instanța constată că puterea de lucru judecat se referă și la considerentele unei hotărâri, în măsura în care acestea sprijină dispozitivul aceleiași hotărâri. Or, în ceea ce privește suprafața de 685 mp ce făcea obiectul celui de-al doilea capăt de cerere, instanța a reținut că, în fapt, cota de 3/4 din imobilul situat în G., .. 10 a fost preluată prin Decretul nr. 223/1974 de S. R., împotriva căruia ar fi trebuit să se îndrepte acțiunea în revendicare, M. G. fiind cel care administrează imobilul preluat de stat și nu proprietarul actual al acestuia. Pe cale de consecință, s-a apreciat că nu pot fi analizate condițiile prevăzute de art. 6 din Legea 213/1998 pentru admiterea acțiunii în revendicare, în contradictoriu cu pârâtul M. G.. Astfel, nu poate fi reținută o putere de lucru judecat cu referire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, în condițiile în care aceasta nu a fost analizată, apreciindu-se că pârâtul nu este cel care trebuie să stea în judecată.
Considerentele instanței cu referire la terenul în suprafață de 315 mp, îi privesc doar pe pârâții M. și nu pot fi avute în vedere cu putere de lucru judecat în prezenta cauză. De altfel, nici aceste considerente nu sunt contrare unei inadmisibilități legate de principiul aplicării prioritare a legii speciale. Mai mult, instanța a analizat incidența deciziei nr. 33/2008 în cauză și a statuat că o admitere a acțiunii în revendicare ar contraveni acesteia, fără a compara efectiv titlurile de proprietate ale părților.
P. toate argumentele de mai sus, va admite excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea și va respinge acțiunea formulată, cu referire la acest capăt de cerere, ca inadmisibil.
În ceea ce privește excepția lipsei de interes, reține că, potrivit art. 32 alin. 1 lit. d și art. 33 C.proc.civ., una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile este legată de existența unui interes legitim, determinat, născut și actual, personal și direct.
Interesul poate fi definit ca reprezentând folosul practic urmărit de persoana care exercită acțiunea civilă.
Cu referire la primele două capete de cerere, respectiv cel privind constatarea nulității absolute a ofertei de donație autentificate sub nr. 7163/28.07.1980, a donației realizate prin acceptarea de S. R. a ofertei de donație și a actului de acceptare a ofertei de donație, respectiv a deciziei nr. 194/1981 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului G. și cel privind constatarea lipsei de valabilitate a Deciziei nr. 122/21.05.1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului G., tribunalul reține că, față de reglementarea specială privind obținerea unor măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de către stat în perioada 1945 – 1989 și principiul specialia generalibus derogant, eventualul interes în exercitarea acțiunii de față ar fi fost strâns legat de demersurile efectuate conform Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă, de altfel, și din cuprinsul dispozițiilor art. 2 alin. 1 lit. c din același act normativ.
Or, în condițiile în care reclamanții nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001, nerealizând demersurile necesare în acest sens și, dată fiind soluția inadmisibilității pronunțată cu referire la capătul de cerere privind revendicarea, instanța apreciază că reclamanții nu justifică un interes actual în formularea acțiunii cu privire la capetele de cerere menționate mai sus. În concret, aceștia nu justifică un eventual folos practic pe care l-ar urmări, în contextul în care o acțiune în revendicare privind imobilul ce face obiectul donațiilor a fost respinsă ca inadmisibilă.
Este de reținut că, în cauza M. A. împotriva României (cererile nr. 30.767/2005 și 33.800/2006) și soluționată prin Hotărârea-pilot din 12.10.2010, Curtea Europeană a analizat din nou noțiunile de bun actual, precum și de valoare patrimonială și a statuat că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Astfel, nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o altă dispoziție, în sensul restituirii bunului către reclamant.
Pentru toate argumentele de mai sus, va admite excepția lipsei de interes și va respinge primele două capete de cerere, ca fiind lipsite de interes.
În temeiul art. 453 C.proc.civ., îi va obliga pe reclamanți, ca părți căzute în pretenții, la plata către pârâtul M. G. a sumei de 1860 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, conform facturii nr. CAGL – 2210/31.07.2014, coroborate cu ordinul de plată nr. 5213/12.12.2014 și extrasul de cont din data de 15.12.2014.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea reclamanților M. D., M. S., ambii cu domiciliul procesual ales la Cabinet Individual de Avocatură G. S., în G., ., în contradictoriu cu pârâții S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., M. G., cu sediul în G., ., de unire cu fondul cauzei a excepțiilor invocate, ca nefondată.
Admite excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea terenului în suprafață de 630 mp, situat în G., .. 10, jud. G..
Respinge capătul de cerere privind revendicarea terenului în suprafață de 630 mp, situat în G., .. 10, jud. G., ca fiind inadmisibil.
Admite excepția lipsei de interes privind primele două capete de cerere referitoare la constatarea nulității absolute a ofertei de donație autentificate sub nr. 7163/28.07.1980, a donației realizate prin acceptarea de S. R. a ofertei de donație și a actului de acceptare a ofertei de donație, respectiv a deciziei nr. 194/1981 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului G. și referitoare la constatarea lipsei de valabilitate a Deciziei nr. 122/21.05.1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului G..
Respinge primele două capete de cerere, ca fiind lipsite de interes.
Obligă pe reclamanți la plata către pârâtul M. G. a sumei de 1860 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Tribunalul G. – secția I Civilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27.02.2015.
Președinte Grefier
R. N. A. P.
Red. R.N./07.05.2015
Tehn. P.A./6 ex./08.05.2015
| ← Pretenţii. Decizia nr. 93/2015. Tribunalul GALAŢI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 95/2015. Tribunalul GALAŢI → |
|---|
