Pretenţii. Decizia nr. 780/2014. Tribunalul GORJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 780/2014 pronunțată de Tribunalul GORJ la data de 09-09-2014 în dosarul nr. 3834/318/2012
Dosar nr._
Cod operator: 2443
ROMÂNIA
TRIBUNALUL GORJ
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA nr. 780/2014
Ședința publică din data de 09 Septembrie 2014
Completul constituit din:
Președinte A. S. S.
Judecător V. N.
Judecător M. B.
Grefier E. C.
Pe rol fiind pronunțarea asupra rezultatului dezbaterilor ce au avut loc în ședința publică din data de 02.09.2014, privind soluționarea recursului civil declarat de recurentul M. C. împotriva sentinței civile nr. 1599/12.03.2014 pronunțată de Judecătoria Tg – J. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimata pârâtă N. R. E., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică părțile au lipsit.
Procedura completă din ziua dezbaterilor, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din data de 02.09.2014, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Deliberând, tribunalul pronunță următoarea decizie:
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tg-J. sub nr._, reclamantul Mereuța C. a chemat în judecată pe pârâta N. R. E., solicitând instanței obligarea acesteia la acoperirea prejudiciului în cuantum de 40.0000 lei, rezultat în urma avarierii autoturismului care se afla în posesia sa prin accidentului rutier produs în data de 02.06.2009, precum și obligarea pârâtei la acoperirea lipsei de folosință a autovehiculului.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în baza contractului de comodat încheiat cu D. M. C. la data de 17.01.2008 a dobândit folosința autovehiculului marca BMW cu nr. de înmatriculare_ pe perioada 17.01._08. a arătat că la data de 2.06.2009 a solicitat pârâtei să conducă acest autoturism până la Timișoara de unde trebuia să îl preia ca pasager, însă pe defileul Jiului, probabil ca urmare a neadaptării vitezei la condițiile meteo a pătruns pe contrasens intrând în coliziune cu un tir care se deplasa pe același segment de drum din sensul opus.
S-a mai arătat că în urma impactului autoturismul aflat în posesia sa a fost avariat în totalitate, iar pentru producerea accidentului vina exclusivă aparține pârâtei, fapt constatat de organele de poliție. S-a mai susținut că a încercat să ia legătura cu pârâta pentru găsirea unei soluții pentru acoperirea prejudiciului întrucât trebuia să-l restituie în starea tehnică corespunzătoare încheierii contractului, dar fără nici un rezultat.
În drept, s-au invocat disp. art. 1373C.civ.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată, susținând în esență că între ea și reclamant nu există nici un raport de prepușenie, făcând trimitere la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, și că în realitate acțiunea ar fi un regres al comitentului pentru fapta prepusului, situație în care comitentul, ca și garant al prepusului, ar fi plătit despăgubirea și ar fi preluat ulterior, prin subrogare, drepturile și acțiunile” victimei”. Consideră că, în condițiile în care s-ar dovedi relația de prepușenie, reclamantul ar trebui să dovedească mai întâi că a efectuat plata despăgubirilor către proprietarul vehiculului.
Urmare a concluziilor raportului de expertiză, reclamantul a precizat câtimea pretențiilor la suma de 174.725, 21 lei din care 50.204,74 lei reprezintă contravaloarea reparațiilor necesare aducerii vehiculului în starea anterioară accidentului și 132.081,90 lei reprezintă contravaloarea lipsei de folosință a autoturismului de la data de 2.06._13.
Prin sentința civilă nr.1599/12.03.2014 pronunțată de Judecătoria Tg – J., în dosar nr._ s-a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul M. C., în contradictoriu cu pârâta N. R. E..
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 9438,57 lei cu titlu de despăgubiri.
A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a autovehiculului, ca neîntemeiat.
În temeiul art. 18 din OUG nr. 51/2008 a fost obligat pârâtul la plata către stat a sumei de 677,31 lei reprezentând taxă de timbru corespunzătoare pretențiilor admise și cu privire la care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 700 lei cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de expert.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Conform declarației martorului D. M. C., acesta a fost rugat de reclamant să-i împrumute autoturismul proprietatea sa pentru a se deplasa la Timișoara, după ce anterior între cei doi au intervenit mai multe contracte de comodat, având ca obiect autoturismul marca BMW cu nr. de înmatriculare_, contracte încheiate pe diferite perioade de timp.
Reclamantul la rândul său a predat autoturismul în discuție pârâtei N. R. E., care conform procesului verbal de contravenție . nr._/2.06.2009, în data de 2.06.2009, conducând pe DN 66 din direcția Petroșani către Hațeg, într-o curbă și în condiții de carosabil umed nu a adaptat viteza la condițiile de drum, a derapat și a acroșat în partea stângă un autotren care circula regulamentar. În urma coliziunii, s-a produs avarierea celor două autovehicule, culpa pârâtei în producerea accidentului fiind reținută prin procesul verbal de contravenție menționat.
În legătura cu natura raporturilor juridice dintre părți, față de situația de fapt expusă, instanța a considerat că acestea sunt de natură contractuală, înțelegerea dintre părți nu ar putea fi caracterizată decât un comodat.
Pentru a reține astfel, instanța a avut în vedere faptul că reclamantul, în calitate de comodant, neproprietar al lucrului împrumutat a transmis folosința temporară a autoturismului către pârâtă, în calitate de comodatar. În contextul precizat mai sus, reclamantul a înțeles să formuleze o acțiune personală, care derivă din contractul sus-menționat.
Contractul de comodat este definit ca fiind acel contract prin care una dintre părți, numita comodant, transmite în folosința temporară si gratuita unei alte părți, denumite comodatar, un bun determinat cu obligația ca aceasta din urma să-l înapoieze, în individualitatea sa, comodantului.
Instanța a reținut că aceeași natură contractuală o au și raporturile dintre reclamant și numitul D. M. C., numai că, de data aceasta, reclamantul are calitatea de comodatar în raport cu D. M. C..
Comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau pieirea – în tot sau în parte – a lucrului, dacă nu dovedește că deteriorarea ori pieirea s-a produs fortuit sau că deteriorarea este consecința folosirii potrivit destinației și fără culpă din partea sa. Comodatarul răspunde și pentru deteriorarea lucrului produsă de către persoana căreia, la rândul său, i l-a încredințat, cu orice titlu. Martorul D. M. C., proprietarul autovehiculului a declarat că reclamantul i-a plătit drept despăgubire suma de_ lei în mai multe tranșe, iar prin plata sumei menționate se consideră despăgubit în totalitate pentru autoturismul avariat, epava rămânând în proprietatea reclamantului, valoarea acesteia fiind estimată la suma de 7561,43 lei.
Astfel, în baza art. 1560 și urm. C.civ. din 1864, instanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 9438,57 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând diferența dintre suma de_ lei cu care reclamantul l-a despăgubit pe proprietar și valoarea epavei, iar acordarea contravalorii reparațiilor autoturismului, așa cum solicită reclamantul, ar determina o îmbogățire fără just temei a acestuia, așa cum corect a subliniat pârâta.
Cererea reclamantului privind despăgubirile rezultate din lipsa de folosință autovehiculului a fost apreciată de instanță ca neîntemeiata deoarece, pe de o parte, reclamantul nu a făcut dovada că pe întreaga perioadă pentru care solicită contravaloarea lipsei de folosință ar fi fost titularul unui drept de folosință asupra autovehiculului, știut fiind folosință, ca regulă, este un atribut al proprietății, iar pe de altă parte, nu s-a făcut dovada unui prejudiciu cert. Pentru a reține astfel, se observă că reclamantul a solicitat, așa cum rezultă din încheierea de ședință din 2.09.2013, calcularea prejudiciului constând în contravaloarea lipsei de folosință prin raportare la costurile aferente închirierii unui autoturism similar sau a folosirii unui autoturism în regim taxi, deci criterii ipotetice, neexistând înscrisuri (contracte de închiriere, bonuri fiscale) care sa dovedească producerea unui astfel de prejudiciu.
Pentru toate aceste considerente, instanța a reținut că numai suma de 9438,57 lei i se cuvine reclamantului cu titlu de despăgubiri, urmând a fi respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a autovehiculului, ca neîntemeiat.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs recurentul M. C., în temeiul dispozițiilor art. 299, prima teză; art. 304 pct 9 și 304 1Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat încălcarea dreptului la apărare dar și faptul că hotărârea pronunțată a fost dată cu interpretarea eronată a probatoriului și aplicarea greșită a legii.
S-a susținut că de la începutul litigiului la fiecare termen de judecată apărătorul recurentului reclamant a solicitat lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, anunțând completul despre faptul că locuiește în Municipiul București, însă la termenul din data de 17.02.2014 judecătorul cauzei a fost schimbat, iar avocatul său nu a fost informat despre acest incident de ordine interioară și nu a ajuns în timp util pentru a participa la judecarea cauzei considerând că în mod greșit judecătorul fie nu a suspendat ședința pentru un interval de timp limitat, fie nu a stabilit strigarea cauzei la o altă oră.
A precizat că din motive personale apărătorul recurentului reclamant a fost în imposibilitate de a se prezenta la termenul din data de 05.03.2014, când cauza a rămas în pronunțare pe fond, pentru toate cele arătate precizând că nu a avut parte de o judecare corectă.
Pe de altă parte, a arătat că la termenul de judecată de la data de 12.11.2012, martorul D. M. – C. a declarat că i-a plătit drept despăgubire suma de 17.000 lei în mai multe tranșe, considerându-se astfel despăgubit în totalitate pentru autovehiculul avariat, însă a omis să declare despre lucrările de construcție și modernizare pe care apelantul le-a executat la locuința acestuia, prețul muncii sala considerându-se restul costului autovehiculului până la suma de 50.000 lei, aspect adus la cunoștință instanței de judecată la termenul de la data de 02.09.2013.
A susținut că în mod greșit a concluzionat instanța că suma la care ar fi îndreptățit este diferența dintre suma de 17.000 lei pe care a remis-o proprietarului cu titlul de despăgubiri și valoarea epavei. La suma de 17.000 lei urmează a se adăuga și munca sa privind lucrările de construcție și modernizare pe care le-a executat la locuința acestuia. Mai mult aserțiunea că prin acordarea contravalorii reparațiilor, apelantul s-ar fi îmbogățit fără just temei, consideră că este eronată, atâta timp cât legea îi dă dreptul să fie despăgubit la valoarea bunului, iar faptul că îl achită parțial sau deloc nu ține la faptul de a-l înstrăina la fel cum a intrat în posesia lui, gratis sau la preț micșorat, cu atât mai mult cu cât i-a adus și îmbunătățiri.
S-a menționat că în privința cererii de obligare a pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a autovehiculului, trebuia să fie verificată întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 Codul Civil și anume: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, al unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul și ca urmare a distrugerii în totalitate a autovehiculului aparținând reclamantului, rezultă angajarea răspunderii delictuale a pârâtei, fiind aplicabile prevederile art. 998-999 Codul Civil.
A arătat recurentul că prin fapta ilicită s-a produs în patrimoniul reclamantului un prejudiciu rezultat din imposibilitatea acestuia de a folosi bunul în proprietatea lui, iar din raportul de expertiză în specialitatea tehnică autovehicule întocmit în această cauză, rezultă de asemenea că în perioada 02.06._13 contravaloarea lipsei de folosință a autovehiculului marca BMW tipul 318 tds, cu nr. de înmatriculare_ s-a ridicat la suma de 132.465,90 lei (pentru varianta folosirii în regim taxi).Cuantumul prejudiciului este echivalentul contravalorii exploatării autovehiculului în regim taxi, acesta fiind de 132.465,90 lei pentru perioada 02.06._13 ( dată la care a fost întocmit raportul de expertiză în specialitatea autovehicule ).
S-a susținut că prejudiciul este cert și nu a fost acoperit, pârâta nefăcând dovada achitării în totalitate sau parțială a contravalorii lipsei de folosință în perioada menționată și mai mult, se poate reține chiar o acțiune rău voită din partea pârâtei, care a refuzat să plătească de bună voie.
Tribunalul, analizând sentința recurată, prin prisma motivelor invocate, constată că recursul este nefondat și va fi respins cu această mențiune pentru cele ce urmează:
Sintetizând expunerea de motive a recursului, se constată că recurentul a criticat hotărârea instanței de fond vizând ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 5 și ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, așa cum corect a și fost indicată.
Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma cazului prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, instanța de recurs observă că instanța de fond nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.
Sub acest aspect se impune precizarea că unul dintre cele mai importante principii ce guvernează desfășurarea procesului civil este principiul dreptului la apărare, drept care în conținutul său material include posibilitatea părților de a lua cunoștință de toate actele dosarului, de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepții, precum și alte prerogative recunoscute de lege părților în scopul susținerii intereselor lor.
Mergând pe același raționament, este de menționat că părțile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfășurarea judecății, atât prin susținerea și dovedirea drepturilor proprii, cât și prin dreptul de a combate susținerile părții potrivnice și de a-și exprima poziția față de măsurile pe care instanța le poate dispune, fie personal, fie prin reprezentant convențional.
În speță, tribunalul constată că dreptul la apărare al reclamantului recurent nu a fost încălcat de către instanța de fond, fapt ce ar atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă. Prima instanță a pus în discuție toate cererile de amânare formulate de apărătorul reclamantului, pronunțându-se asupra acestora în raport de disp. art. 156 Cod procedură civilă.
În concret, la termenul de judecată din data de 25.06.2012 a fost încuviințată la cererea apărătorului reclamantului cererea de amânare a cauzei pentru imposibilitatea de a se prezenta din motive medicale, justificate, acordându-se termen la data de 03.09.2012.
La data de 24.09.2012 apărătorul a formulat din nou o cerere de amânare susținând că este angajat în alte cauze aflate pe rolul instanțelor bucureștene, cerere ce a fost respinsă cu motivarea că nu este însoțită de înscrisuri doveditoare.
A fost respinsă cererea de amânare formulată de același apărător și pentru termenul fixat la data de 12.11.2012 pentru aceleași considerente, însă a fost încuviințată cererea sa pentru observarea raportului de expertiză, dat fiind faptul că nu a fost depus cu respectarea disp. art. 209 Cod procedură civilă, ca și cererile depuse pentru termenele din 23.09.2013 și respectiv 25.11.2013, însoțite de dovezi privind imposibilitatea de a se prezenta în instanță.
Pentru termenul din 17.02.2014 apărătorul recurentului reclamant a formulat o cerere de lăsare a cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, ca de altfel la majoritatea termenelor fixate în cauză, însă conform încheierii de ședință pronunțată la acea dată instanța a procedat la repartizarea ciclică a cauzei urmare a hotărârii colegiului de conducere al judecătoriei nr. 3/2014, fiind acordat termen la data de 05.03.2014, termen pentru care apărătorul reclamantului a formulat din nou cerere de amânare (fila 287). Instanța a pus în discuție această cerere și a dispus respingerea sa, motiv pentru care prin incidența disp. art. 156 Cod procedură civilă a procedat la amânarea pronunțării pentru a da posibilitatea să se depună concluzii scrise, concluzii formulate de reclamant și atașate la dosar (fila 290).
Procedând în modul arătat, prima instanță nu a nesocotit dreptul la apărare al reclamantului și sub acest aspect hotărârea pronunțată se vădește esențial legală.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, tribunalul constată că susținerile recurentului reclamant sunt neîntemeiate.
Astfel, critica acestuia privind greșita obligarea a pârâtei intimate doar la plata diferenței dintre suma de 17.000 lei pe care a remis-o proprietarului cu titlu de despăgubire și valoarea epavei nu poate fi primită.
Este adevărat că la data de 02.09.2013, cu ocazia interogatorului, reclamantul a susținut că i-a plătit proprietarului D. M. C. suma de 17.000 lei ca preț al acestuia și în plus, i-a realizat și anumite lucrări de îmbunătățire la imobilul său, recunoscând totodată că epava a rămas în proprietatea sa. A mai menționat de asemenea că nu poate preciza valoarea lucrărilor pe care le-a făcut în folosul lui D. ca preț al autoturismului.
După cum se poate observa din declarația proprietarului autoturismului în discuție, respectiv martorul D. M. C., audiat în ședința publică din 12.11.2012 (fila 111) rezultă că reclamantul i-a plătit drept despăgubire suma de 17.000 lei în mai multe tranșe, precizând expres instanței că prin plata respectivă s-a considerat despăgubit în totalitate pentru autoturismul avariat, epava rămânând în proprietatea reclamantului.
În raport de dovezile produse tribunalul apreciază că în mod corect prima instanță a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art.1560 și următoarele cod civil și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 9438,57 lei cu titlu de despăgubiri ca reprezentând diferența dintre suma de 17.000 lei cu care reclamantul l-a despăgubit pe proprietar și valoarea epavei autoturismului determinată de expert, epavă rămasă în proprietatea reclamantului.
În privința criticii constând în respingerea eronată a capătului de cerere pentru obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință, tribunalul observă că în mod corect prima instanță a procedat la examinarea pretențiilor formulate pe baza principiului îmbogățirii fără just temei.
Nu se poate reține susținerea recurentului reclamant a incidenței prevederilor art. 998-999 Cod civil, întrucât în speță, raportul juridic își are izvorul într-un fapt juridic licit și nefiind întemeiat pe fapta ilicită a persoanei care ar fi produs un eventual prejudiciu nu poate antrena o răspundere civilă delictuală în condițiile dispozițiilor mai sus arătate.
Este bine știut că dreptul la acțiunea în restituire întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză este recunoscut numai în absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care și-a micșorat patrimoniul a pierderii suferite.
În speță, fapta pârâtei care a utilizat în scopul reclamantului recurent autoturismul în discuție, are un caracter licit concretizat în aceea că a condus respectiva mașină la solicitarea reclamantului, iar în absența unor dovezi privind un eventual drept de folosință asupra autovehiculului de către solicitant, dar și a unor probe referitoare la existența unui prejudiciu cert, în mod just prima instanță a respins pretențiile ca fiind neîntemeiate.
În raport de considerentele expuse, așa cum s-a arătat, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă recursul de față va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul reclamant M. C. împotriva sentinței civile nr. 1599/12.03.2014 pronunțată de Judecătoria Tg – J. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 09 Septembrie 2014 la Tribunalul Gorj.
Președinte, A. S. S. | Judecător, V. N. | Judecător, M. B. |
Grefier, E. C. |
Red. ASS
j.f. P. M.
ex. 2
SL /30.09.2014
| ← Fond funciar. Sentința nr. 1840/2014. Tribunalul GORJ | Obligaţie de a face. Sentința nr. 1084/2014. Tribunalul GORJ → |
|---|
