Drept de retenţie. Decizia nr. 937/2013. Tribunalul HARGHITA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 937/2013 pronunțată de Tribunalul HARGHITA la data de 13-11-2013 în dosarul nr. 1584/234/2012
Dosarul nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL HARGHITA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 937/R
Ședința publică DIN 13 Noiembrie 2013
Completul compus din:
Judecător: B.-R. J. - Președinte
Judecător: Steluța-E. U.
Judecător: B. E.
Grefier: M. E.
Pe rol judecarea recursului declarat de recurenta B. M., cu domiciliul în municipiul G., ., județul Harghita, având domiciliul ales la Cabinetul de avocat Nicchi A. din municipiul Miercurea C., .. 11, județul Harghita, în contradictoriu cu intimatele S.C. F. P. S.A.-în insolvență, reprezentată de lichidatorul judiciar General Mir Consult SPRL, cu sediul în municipiul Târgu-M., . nr. 6, ., și S.C. Sincro-S. S.R.L., cu sediul în municipiul G., .. 183, județul Harghita, împotriva Sentinței civile nr. 341 din 7 martie 2013, pronunțată de Judecătoria G. în Dosarul nr._, având ca obiect drept de retenție.
Se constată că dezbaterea cauzei în fond a avut loc în ședința publică din data de 30 octombrie 2013 iar susținerile părților au fost consemnate în încheierea din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
TRIBUNALUL,
Deliberând, constată următoarele:
I. Sub nr._ din 10.09.2012. s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei G. acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. S.-S. S.R.L., intervenienta în numele propriu B. M., în contradictoriu cu pârâta S.C. F. P. S.A, prin lichidator judiciar GENERAL MIR CONSULT SPRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună acordarea în favoarea reclamantei a unui drept de retenție asupra bunului imobil aflat administrativ în G., . 183, jud.Harghita, înscris în CF nr._ (prin conversia CF 1747) G., cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 341 din 7 martie 2013, pronunțată de Judecătoria G., s-a dispus admiterea cererii reclamantei S.C. S.-S. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. F. P. S.A., prin lichidator judiciar GENERAL MIR CONSULT SPRL. Instanța de fond a constatat că reclamanta are un drept de retenție asupra imobilului situat în municipiul G., .. 183, jud. Harghita până când pârâta îi va plăti suma de 81.827,46 lei, reprezentând preț al vânzării, actualizat cu rata inflației, la plata căreia a fost obligată prin sentința civilă 738/11.05.2011 a Judecătoriei G., irevocabilă prin decizia civilă 131/R/22.02.2012 a Tribunalului Harghita.
A respins cererea de intervenție în interes propriu formulată în cauză de către B. M..
A obligat pârâta S.C. F. P. S.A. să plătească reclamantei suma de 269,65 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
A obligat intervenienta în interes propriu B. M. să plătească reclamantei suma de 269,65 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 738/11.05.2011 a Judecătoriei G., irevocabilă prin Decizia civilă nr. 131/R/22.02.2012 a Tribunalului Harghita, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta B. M., în contradictoriu cu pârâții ., prin lichidator judiciar GENERAL MIR CONSULT SPRL și .. S-a constatat nulitatea absolută a Procesului-verbal de vânzare din data de 28.08.2006, încheiat între pârâtele ., prin lichidator judiciar GENERAL MIR CONSULT SPRL și ..
A fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă ..
S-a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtei General Mir Consult SPRL, lichidator judiciar al ., la restituirea către pârâtul - reclamant . a sumei de 81.827,46 lei, reprezentând prețul vânzării, actualizat cu rata inflației.
Au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.
A fost obligat pârâtul General Mir Consult SPRL, lichidator judiciar al ., la plata către pârâtul-reclamant . a sumei de 8.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.
Prin sentința civilă 2792/27.06.2012 a Tribunalului Harghita a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta B. M., împotriva pârâtei S.C. F. P. S.A. - în insolvență, reprezentată de lichidatorul judiciar General Mir Consult SPRL și în consecință, a fost anulată Decizia nr. 2602 din 10.12.2008, emisă de pârâtă.
A fost obligată pârâta să dispună restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în municipiul G., .. 183, județul Harghita, înscris în C.F. nr._ G., nr. top. 9224, compus din casă de piatră, curte și teren în suprafață de 1852 mp.
A fost respinsă cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă 4261/14.11.2012 a Tribunalului Harghita a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta S.C. S.-S. S.R.L. împotriva pârâtei B. M. și în consecință, a fost obligată pârâta să îi plătească reclamantei 98.449,20 lei, reprezentând despăgubiri.
S-a constatat că reclamanta are un drept de retenție asupra imobilului situat în municipiul G., .. 183, județul Harghita, până când pârâta îi va plăti suma datorată.
Conform art. 2495 din Noul Cod Civil:
(1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl rețină cât timp creditorul nu își execută obligația sa izvorâtă din același raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.
(2) Prin lege se pot stabili și alte situații în care o persoană poate exercita un drept de retenție.
Instanța de fond a constatat că în raport cu cele dispuse prin sentința civilă nr. 738/11.05.2011 a Judecătoriei G., reclamanta S.C. S.-S. S.R.L. este creditoare a obligației de plată a sumei de 81.827,46 lei, reprezentând prețul vânzării, actualizat cu rata inflației, pârâta . fiind debitoare a obligației de plată a sumei de 81.827,46 lei, iar pârâta . este creditoare a obligației de restituire în natură a imobilului situat în municipiul G., .. 183, județul Harghita, înscris în C.F. nr._ G., nr. top. 9224, compus din casă de piatră, curte și teren în suprafață de 1852 mp, în timp ce pârâta . este creditoare a obligației de restituire în natură a imobilului situat în municipiul G., .. 183, județul Harghita, înscris în C.F. nr._ G., nr. top. 9224, compus din casă de piatră, curte și teren în suprafață de 1852 mp.
Dreptul de retenție nu este condiționat de calitatea de proprietar al bunului supus restituirii a creditorului obligației de restituire ci de existența unei obligații a creditorului obligației de restituire izvorâtă din același raport de drept.
În acest caz pârâta ., creditoare a obligației de restituire în natură a imobilului situat în municipiul G., .. 183, județul Harghita, înscris în C.F. nr._ G., nr. top. 9224, compus din casă de piatră, curte și teren în suprafață de 1852 mp, este în același timp debitoare a obligației de plată a sumei de 81.827,46 lei reprezentând prețul vânzării, actualizat cu rata inflației, astfel încât instanța a considerat că sunt îndeplinite cerințele art. 2495 din noul cod civil și a admis cererea reclamantei S.C. S.-S. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. F. P. S.A. prin lichidator judiciar GENERAL MIR CONSULT SPRL.
Instanța de fond a constatat că reclamanta are un drept de retenție asupra imobilului situat în municipiul G., .. 183, jud. Harghita până când pârâta îi va plăti suma de 81.827,46 lei, reprezentând preț al vânzării, actualizat cu rata inflației, la plata căreia a fost obligată prin sentința civilă 738/11.05.2011 a Judecătoriei G., irevocabilă prin decizia civilă 131/R/22.02.2012 a Tribunalului Harghita.
Având în vedere că prin cererea de intervenție în interes propriu s-a solicitat în esență respingerea acțiunii, instanța de fond a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată în cauză de către B. M.. A obligat pârâta S.C. F. P. S.A. să plătească reclamantei suma de 269,65 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând ½ din taxa judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu avocațial, având în vedere că pârâta este parte căzută în pretenții care nu a recunoscut până la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantei..
A obligat intervenienta în interes propriu B. M. să plătească reclamantei suma de 269,65 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând ½ din taxa judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu avocațial, având în vedere că intervenienta în interes propriu este parte căzută în pretenții.
II. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs B. M..
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de intervenție în interes propriu și respingerii acțiunii ca neîntemeiată; obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
În cadrul motivelor, recurenta arată că, prin Sentința civilă nr. 341/07.03.2013 instanța a admis acțiunea formulată de reclamanta ., constatând că aceasta are un drept de retenție asupra imobilului situat în municipiul G., .. 183, jud. Harghita, până când pârâta îi va plăti suma de 81.827,46 lei.
Arată că, instanța de fond a respins cererea de intervenție în interes propriu și în motivare s-a reținut în esență faptul că, dreptul de retenție nu este condiționat de calitatea de proprietar al bunului supus restituirii a creditorului obligației de restituire ci de existența unei obligații a creditorului obligației de restituire izvorâtă din același raport de drept.
Consideră sentința netemeinică și nelegală, instanța dând curs motivelor de recurs prevăzute de:
- art. 304, pct. 6 „instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut"
- art. 304 pct. 7 „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii
- art. 304, pct. 9 C.proc.civ., "hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
În criticile aduse împotriva legalității sentinței, arată că instanța de fond „constată că reclamanta are un drept de retenție, până la plata sumei datorate de către pârâtă", cu motivarea că în conformitate cu art. 2495 din Noul Cod Civil dreptul de retenție există în favoarea acesteia. Astfel, prima instanță a dat ceea ce nu s-a cerut, având în vedere că în formularea petitului din acțiunea introductivă se solicită acordarea dreptului de retenție și nicidecum constatarea existenței unui asemenea drept.
Consideră că în mod greșit instanța de fond a condiționat restituirea imobilului de plata de către pârât în favoarea reclamantei a sumei de 81.827,46 lei, reprezentând prețul vânzării actualizat cu rata inflației ca urmare a anulării procesului verbal de vânzare - cumpărare.
În altă ordine de idei arată că intimata deține un titlu din care rezultă dreptul său la repunerea părților în situația anterioară ca urmare a constatării nulității absolute a procesului verbal de vânzare din 28.08.2006, care dă naștere însă unei obligații în sarcina pârâtului și nicidecum în sarcina sa.
Astfel, în mod nejustificat se recunoaște reclamantului un drept de retenție asupra imobilului, în condițiile în care nu recurenta-proprietară a imobilului este cea care trebuie să-i plătească acestuia suma de 81.827,46 lei, ci pârâta ..A., prin LICHIDATOR JUDICIAR GENERAL MIR CONSULT SPRL.
Susține că instanța de fond a omis să analizeze situația creată, prin acordarea unui drept de retenție în favoarea reclamantei, fiind condiționată redobândirea posesiei asupra imobilului de executarea obligației unui terț. O asemenea condiționare este cu atât mai inechitabilă, cu cât recurenta a obținut dreptul de proprietate în urma unei proceduri ce a durat 6 ani și un număr mare de litigii, dreptul său fiind lipsit în această manieră de însăși esența sa, respectiv de posesie ca atribut al dreptului de proprietate.
Mai arată că, dreptul de retenție este un mijloc de garantare a obligațiilor, care reprezintă uneori și o formă de manifestare a excepției de neexecutare și constă în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa, până ce debitorul nu-i plătește ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun. Din însăși definiția doctrinară a dreptului de retenție, recunoscută jurisprudențial rezultă și condițiile acesteia, după cum urmează:
1. Datoria pe care deținătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în conexiune, să aibă legătură cu lucrul, să fie prilejuită de acesta, să fie deci un debitum cum re iunctum.
2. Bunul referitor Ia care se invocă retenția să fie proprietatea exclusivă a celui care este debitorul deținătorului, aspect ce rezultă din sintagma „un bun al debitorului".
Consideră că aceleași condiții rezultă și din analiza art. 2495 și art. 2498, alin 2 Noul Cod Civil, din cuprinsul cărora rezultă faptul că dreptul de retenție asupra unui bun imobil are structura unei veritabile garanții reale, garanție care poate fi instituită doar asupra bunului care este în proprietatea creditorului restituirii. Art. 2498, alin. 2 stabilește dreptul creditorului care exercită un drept de retenție de a participa la distribuirea prețului bunului, în ipoteza urmăririi silite demarate de un alt creditor, participare care este imposibilă în măsura în care proprietarul imobilului nu este identic cu debitorul deținătorului.
În consecință, consideră eronată motivarea instanței, în sensul că dreptul de retenție nu ar fi condiționat de calitatea de proprietar al bunului.
În opinia recurentei instanța nu poate condiționa restituirea imobilului de plata unor sume datorate de către un terț, deoarece o soluție contrară lasă la latitudinea pârâtei-intimate îndeplinirea obligației de plată, având în vedere că stabilirea dreptului de retenție asupra imobilului său nu o prejudiciază în prezent în niciun fel.
În altă ordine de idei arată că, potrivit prevederilor art. 2496 Noul Cod Civil, dreptul de retenție nu poate fi invocat de către posesorul de rea credință. În speță, prin Sentința civilă nr. 738/2011 pronunțată de Judecătoria G. s-a stabilit faptul că „este exclusă buna credință a pârâtei cumpărătoare . care, cu minime diligente, putea să afle că titlul vânzătorului a fost contestat prin demersurile făcute de adevărații proprietari". De asemenea, s-a arătat că „părțile contractului de vânzare au cunoscut situația juridică a imobilului în litigiu, acționând în cunoștință de cauză (aspecte evidente, deoarece, din lecturarea cărții funciare nr._ G., se poate observa că vânzătorul avea doar un drept de administrare asupra bunului imobil), actul este nul absolut pentru cauză ilicită, conform art. 966 și 968 Cod civil”.
În aceste condiții, constatându-se cu autoritate de lucru judecat reaua-credință a reclamantei în dobândirea imobilului, aceasta nu mai poate beneficia de un drept de retenție, încadrându-se în excepțiile stabilite în mod expres de textul legal invocat.
Pentru aceste motive, consideră sentința netemeinică și nelegală.
În drept recurenta întemeiază susținerile pe art. 299, art. 304, pct. 6, pct. 7 și pct. 9, art. 312, alin. 3 și alin. 5, art. 274 Cod procedură civilă, art. 2495 și urm. Noul Cod Civil.
III. Intimata-reclamanta S.C. S.-S. S.R.L., a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Consideră că recursul este nefundat, văzând motivele de drept și de fapt invocate de recurentă.
Arată că, hotărârea instanței de fond este criticabilă sub un singur aspect și anume, prin faptul că potrivit art. 52 alin. 1 C.pr.civ. a încuviințat în principiu cererea de intervenție în interes propriu, în condițiile în care, dreptul propriu al reclamantei cu privire la imobilul supus retenției nu are nici o legătură substanțială cu raporturile juridice obligaționale existente între reclamantă și pârâtă.
Menționează că, împotriva încheierii de încuviințare putea să formuleze recurs numai odată cu fondul, ori în condițiile în care, s-a admis acțiunea așa cum aceasta a fost formulată, în totalitate, nu mai putea formula recurs împotriva acestei hotărâri, în condițiile vechiului cod de procedură civilă, pentru lipsă de interes legitim. În ceea ce privește fondul cauzei, învederează următoarele:
Arată că se susține din partea recurentei că instanța de fond a constatat existența dreptului de retenție și nu a acordat-o, deși aceasta din urmă s-a cerut prin acțiunea introductivă, astfel că instanța a dat ceea ce nu s-a cerut. Consideră că, chiar dacă instanța de judecată s-a folosit de expresia de constatare și nu de acordare, scopul și finalitatea ambelor expresii este una și aceeași, de a se face operațională instituția dreptului de retenție în cauza de față, aspect care rezultă fără dubii și din considerentele sentinței atacate - sens în care sunt relevante și dispozițiile art. 129 C.pr.civ. Referitor la faptul că, instanța de fond și-ar fi motivat concluziile le acest capitol prin prisma prevederilor art. 2495 Noul Cod Civil arată că acest lucru nu rezultă din considerentele hotărârii ci doar se enumera în contextul unei alte hotărâri judecătorești, însă chiar dacă așa ar fi, acest lucru nu este de natură să înlăture aplicabilitatea în cauză a instituției dreptului de retenție, odată ce această instituție juridică a fost aplicată în mod constant de instanțele judecătorești și sub imperiul vechiului cod civil, în baza acelorași principii juridice care stau și la baza prev. art. 2495 Noului Cod Civil, a se vedea în acest sens Decizia nr. 4336 din 3 mai 2006 a I.C.C.J. Secția civilă și de proprietate intelectuală.
În cadrul motivelor intimata arată că la acest capitol recurenta este extrem de confuză, atunci când încearcă să suprapună raporturilor juridice obligaționale dintre reclamantă și pârâtă, drepturile sale reale ipotetice în legătură cu imobilul din litigiu. Astfel, recurenta prezintă situația ca și cum instanța de fond ar fi stabilit că în sarcina sa (a recurentei) ar exista obligația de restituire a sumei datorate cu titlu de preț, ori așa ceva nu susține instanța de fond. Pe de altă parte, recurenta invocă elemente de drept real care în speță ar face ca retenția să nu poate fi acordată, deoarece s-ar condiționa redobândirea de către ea a posesiei asupra imobilului de executarea obligației unui terț. Consideră că susținerea este pur speculativă, în condițiile în care, recurenta în faza actuală a demersurilor sale procedurale, efectuate în baza Legii nr. 10/2001, a obținut doar dreptul pentru a i-se emite o dispoziție de restituire în natură a imobilului, de către partea abilitată de lege, astfel că, în lipsa unei astfel de dispoziție emanată de la partea competentă până-n prezent, recurenta încă nu este proprietară în sens juridic asupra imobilului din litigiu. Evident că, după ce recurenta va deveni proprietară deplină asupra imobilului din litigiu va putea exercita toate drepturile sale conferite în materia drepturilor reale principale.
În speță, în urma anulării procesului verbal de vânzare-cumpărare, și prin dispoziția de repunere a părților în situația anterioară, în sarcina reclamantei s-a născut obligația de predare a bunului în favoarea pârâtei iar în sarcina pârâtei s-a născut obligația de despăgubire bănească în favoarea reclamantei, obligații ale căror executare a devenit scadentă la data rămânerii definitive a hotărârii de repunere a părților în situația anterioară.
În concluzie, arată că instituția juridică a dreptului de retenție funcționează între subiecții de drept care există un raport juridic obligațional reciproc și nu neapărat un raport juridic real creat între proprietar și neproprietar. În altă ordine de idei recurenta susține că, în măsura în care dreptul de retenție este o garanție reală atunci acest drept este aplicabil doar între creditorul deținător și debitorul proprietar. Consideră că susținerea este nefondată, deoarece dreptul de retenție nu este un drept real, nici măcar unul imperfect, ci un mijloc specific de garantare a obligațiilor, reprezentând uneori și o formă de manifestare a excepției de neexecutare, și constă în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa, până ce debitorul nu-i plătește ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun.
Mai arată intimata că, recurenta prezintă problema ca și cum instanța de fond ar condiționa restituirea imobilului către ea (recurenta) de plata unor sume datorate de terț. Ori, în realitate, obiectul prezentei cauze este constatarea existenței în favoarea reclamantei-intimate a unei garanții specifice dreptului comun în materia civilă și nicidecum un obiect al cauzei bazat pe dispozițiile legii speciale de retrocedare imobiliară. Astfel, ceea ce caracterizează speța este, că la data achitării sumei de bani de către pârâtă-intimată în favoarea reclamantei-intimată, aceasta din urmă să predea în fapt imobilul pârâtei-intimate, care va face cuvenitele rectificări în cartea funciară de referință iar în continuare va dispune de soarta juridică a imobilului, în calitate de unitate deținătoare. Referitor la poziția procesuală a pârâtei-intimate adoptată în cauză, aceasta este una fermă și juridică și nicidecum de genul „lăsăm la aprecierea instanței".
În privința rea-credinței invocate învederează: art.1898 alin.1 C.civ. prevede: "buna-credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea". De asemenea, a invocat de buna-credință și în sensul prev. de art.31 alin.2 din Legea nr.7/1996, în condițiile în care, la data dobândirii imobilului, în cartea funciară de referință nu era notată nici o acțiune prin care s-ar fi contestat cuprinsul acesteia și nu era notată cererea de retrocedare a imobilului din partea persoanei îndreptățite. Dar și mai mult, vânzarea imobilului, obiect al cererii de retenție, s-a făcut potrivit procedurii Legii nr.85/2006 sub control judecătoresc, judecătorul-sindic fiind cel care a aprobat vânzarea, constatând că nu există nici un impediment Ia înstrăinare. În aceste condiții consideră că buna-credință a cumpărătorului, a fost demonstrată.
Mai arată că instanțele de judecată au concluzionat că „în favoarea pârâților-recurenți nu poate fi reținută buna-credință, de natură a înlătura sancțiunea nulității absolute a actului". Însă, faptul că o bună credință invocată, în anumite condiții, nu este de natură să împiedice anularea actului juridic, nu conduce automat la ideea că, per a contrario, persoana care a invocat buna credință ar fi de rea credință.
Concertul fraudulos ar fi trebuit să se realizeze între vânzătorul lichidator judiciar, cumpărătorul - societate comercială și judecătorul sindic în măsura în care în calitate de organ care aplică procedura insolvenței avea obligația de a supraveghea și verifica și legalitatea actelor procedurale. Faptul că, potrivit hotărârilor instanțelor de judecată, cumpărătorul nu ar fi exercitat "o minimă diligentă" în dobândirea bunului nu înseamnă că acesta ar fi acționat cu rea-credință și nu trebuie confundată creația practicii judiciare de minimă diligentă - care s-a dovedit a fi efemeră - cu instituția juridică a relei-credințe, cum rezultă aceasta din art. 1899 alin. 2 C.civ.
IV. Analizând recursul în limita motivelor invocate, Tribunalul constată că diferența dintre „acordarea” dreptului de retenție și „constatarea” existenței lui este lipsită de relevanță în cazul de față, deoarece intimata reclamantă nu a urmărit altceva decât să își realizeze acest pretins drept, cauză care se circumscrie ambelor noțiuni (acordare/constatarea existenței), noțiuni care nu implică producerea altor efecte juridice.
D. urmare, cazul prevăzut de art. 304 pct. 6 din codul de procedură civilă nu este incident, întrucât Judecătoria nu a acordat ceea ce nu s-a cerut.
V. Sentința atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, iar recurenta nu a arătat care motive sunt contradictorii sau străine de natura pricinii.
Cum Tribunalul nu identifică astfel de motive, și motivul întemeiat pe cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă este nefondat.
VI. În rest, contrar celor susținute de intimata reclamantă, Tribunalul reține că vânzarea-cumpărarea a fost anulată pentru că a fost fondată pe o cauză ilicită (Sentința civilă nr. 738 din 11 mai 2011 a Judecătoriei G., devenită irevocabilă). În recurs, Tribunalul Harghita nu a infirmat aceste considerente, reținând că au fost încălcate dispozițiile imperative privind vânzarea imobilelor naționalizate și că în favoarea intimatelor din prezentul recurs nu poate fi reținută buna-credință (Decizia civilă nr. 131/R din 22 februarie 2012 a Tribunalului Harghita). Deci nu numai că, în temeiul celor două hotărâri judecătorești, intimata reclamantă poate fi considerată posesor de rea-credință în sensul art. 2496 alin. (2) din Codul civil, dar prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nul aceasta a săvârșit o faptă ilicită în sens larg, ceea ce, de asemenea, o împiedică să exercite dreptul de retenție afirmat, conform art. 2496 alin. (1) din Codul civil.
VII. În concluzie, admițând acțiunea și respingând intervenția, Judecătoria a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale care reglementează dreptul de retenție, ceea ce atrage incidența cazului prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, cu consecința modificării integrale a sentinței în sensul admiterii intervenției și respingerii acțiunii.
Dată fiind această concluzie, este inutilă cercetarea celorlalte motive invocate de recurentă.
VIII. Singurele cheltuieli de judecată dovedite de recurentă constau în contravaloarea taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, în sumă totală de 19,65 lei.
D. urmare, în conformitate cu prevederile art. 274 si 277 din Codul de procedură civilă, intimatele trebuie să o despăgubească, în solidar, pe recurentă cu această sumă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta B. M., cu domiciliul în municipiul G., ., județul Harghita, având domiciliul ales la Cabinetul de avocat Nicchi A. din municipiul Miercurea C., .. 11, județul Harghita, în contradictoriu cu intimatele S.C. F. P. S.A.-în insolvență, reprezentată de lichidatorul judiciar General Mir Consult SPRL, cu sediul în municipiul Târgu-M., . nr. 6, ., și S.C. Sincro-S. S.R.L., cu sediul în municipiul G., .. 183, județul Harghita, împotriva Sentinței civile nr. 341 din 7 martie 2013, pronunțată de Judecătoria G. în Dosarul nr._, pe care o modifică integral, în sensul că:
Admite cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta B. M. în contradictoriu cu reclamanta S.C. Sincro-S. S.R.L. și pârâta S.C. F. P. S.A.-în insolvență, reprezentată de lichidatorul judiciar General Mir Consult SPRL, și, în consecință:
Respinge acțiunea formulată de reclamanta S.C. Sincro-S. S.R.L. împotriva pârâtei S.C. F. P. S.A.-în insolvență, reprezentată de lichidatorul judiciar General Mir Consult SPRL.
Obligă pe intimate să îi plătească, în solidar, recurentei 19,65 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13 noiembrie 2013.
Președinte Judecător Judecător
B.-R. J. Steluța-E. U. B. E.
Grefier
M. E.
Pt. M. E.,fiind plecată
în concediu de boală, semnează prim-grefier
I. B.
Red. B.R.J.
Primit:03.02.2014.
Tehnored./id/:03.02.2014.
2ex./A.IM.
Jud. de fond: V-R. P.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 527/2013. Tribunalul... | Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... → |
|---|
