Revendicare imobiliară. Decizia nr. 695/2013. Tribunalul HARGHITA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 695/2013 pronunțată de Tribunalul HARGHITA la data de 26-06-2013 în dosarul nr. 917/326/2010*
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL HARGHITA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 695/R
Completul compus din:
Ședința publică din 26 Iunie 2013
Judecător: B. R. J. - Președinte
Judecător: Banyai E.
Judecător: M. P.
Grefier: M. E.
Pe rol judecarea recursului declarat de recurenții O. C. M. - decedat și O. C. I. împotriva sentinței civile nr. 1675 din data de 20 noiembrie 2012 a Judecătoriei Toplița, în contradictoriu cu intimata DIRECȚIA S. HARGHITA, având ca obiect revendicare imobiliară.
Se constată că dezbaterea cauzei în fond a avut loc în ședința publică din data de 19 iunie 2013 iar susținerile părților au fost consemnate în încheierea din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
TRIBUNALUL,
Deliberând, constată următoarele:
I. Prin sentința civilă nr. 1675 din data de 20 noiembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Toplița, s-a respins acțiunea reclamanților O. C. M. și O. C. I., în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA S. HARGHITA.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 309 din 12 iunie 2007 pronunțată de Judecătoria Toplița în dosarul nr._, fără a fi în contradictoriu și cu Regia Națională a Pădurilor prin Direcția S. Harghita, reclamanților li s-a admis acțiunea având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare – cumpărare pentru aceeași suprafață, cauza fiind în contradictoriu cu pârâții C. E. ș.a, Direcția S. nu a fost parte în procesul respectiv. Sentința este definitivă prin nerecurare. În urma acestei hotărâri judecătorești reclamanții și-au întabulat dreptul de proprietate în cartea funciară CF nr._ G. cu nr. top._/6/c/f/h/j/l/n/p/1,_/9/c/f/h/j/l/n/p/1,_/10/c/f/h/j/l/n/p/1,_/11/c/f/h/j/l/n/p/1, 2979/12/c/f/h/j/l/n/p/1,_/14/c/f/h/j/l/n/p/1 și_/1/c/f/h/j/l/n/p/1 de sub A 1 G., în cotă de 1/1 parte, așa cum rezultă din înscrisul de la fila 9 din dosar. Categoria de folosință a imobilului este pădure, este cuprinsă în Amenajamentul privind descrierea parcelară a imobilului din U.P. II Tulgheș. Reclamanții nu au contestat această situație. Titlul de proprietate nu este emis în cauză, deși imobilul, fiind naționalizat, reconstituirea dreptului de proprietate este supusă legilor fondului funciar. Extrasul de carte funciară CF nr._ G. cu nr. top._/6/c/f/h/j/l/n/p/1,_/9/c/f/h/j/l/n/p/1,_/10/c/f/h/j/l/n/p/1,_/11/c/f/h/j/l/n/p/1, 2979/12/c/f/h/j/l/n/p/1,_/14/c/f/h/j/l/n/p/1 și_/1/c/f/h/j/l/n/p/1 de sub A 1 G., conform căruia reclamanții sunt într-adevăr proprietari tabulari în cotă de 1/1 parte, servește doar la o eventuală reconstituire a dreptului de proprietate, pentru eliberarea titlului de proprietate și pentru care trebuie urmată calea legilor speciale în domeniu, respectiv Legea nr. 18/1991 modificate și completate ulterior prin Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, respectiv Legea nr. 247/2005.
Potrivit art. 480 cod civil – „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”.
Potrivit dispozițiilor art. 485 Cod civil – „Posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credință; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică”.
În temeiul art. 44 alin. 2 din Constituția României – „Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, iar potrivit art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției europene a drepturilor omului – „Orice persoană fizică s-au juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.”
Prin urmare, acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat și, pe cale de consecință, să-l oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului. Cu alte cuvinte, este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Având ca obiect apărarea dreptului de proprietate, acțiunea în revendicare este o acțiune, reală, petitorie și, în principiu, imprescriptibilă extinctiv.
Cu privire la îndeplinirea condițiilor de promovare a unei astfel de acțiuni, instanța verificând calitatea de proprietari a reclamanților, constată că aceștia nu dețin titlul de proprietate, deci chiar dacă sunt înscriși în cartea funciară, imobilul nu este un bun determinat în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate, deoarece nu s-a întocmit o documentație cadastrală.
Aceste prevederi din dreptul procesual intern aplicate de instanță, sunt în deplin acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, în hotărârea Curții dată în data de 13.01.2009 în cauza Faimblat c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reiterând jurisprudența sa constantă a arătat că dreptul protejat de art. 6 alin. 1 din Convenție, nu este absolut și se pretează la unele limitări implicit admise, având în vedere faptul că prin însăși natura sa, presupune o reglementare din partea statului, care se bucură în această privință de o anumită marjă de apreciere (a se vedea alineatul 22 din hotărâre). Mai concret, în hotărârea Curții dată în data de 30.09.2008 în cauza A. și I. R. c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea reclamanților referitoare la constatarea încălcării art. 6 alineat 1 din Convenție arătând că nu se poate reține încălcarea acestui text din Convenție, în măsura în care este vorba despre reguli de procedură care vizează și garantează buna desfășurare a procedurii judiciare interne, reguli clare, accesibile și previzibile, care nu au fost respectate de partea care invocă încălcarea art. 6 alineat 1 (a se vedea alineatul 35 din hotărâre).
Susținerea reclamanților că până în prezent nu a apărut nici o lege de naționalizare a pădurilor nu este reală deoarece preluarea pădurilor a fost realizată în anul 1952 prin Constituția României din acel an, care la art. 7 stabilea următoarele: Bogățiile de orice natură ale subsolului, fabricile, uzinele și minele, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație de orice fel, transportul feroviar, fluvial, maritim si aerian, băncile, poșta, telegraful, telefonul, radio-ul, mijloacele de tipar, cinematografia si teatrul, gospodăriile agricole de stat, stațiunile de mașini și tractoare, întreprinderile comunale și partea naționalizată a fondului de locuințe de la orașe, constituie proprietate de stat, bun comun al poporului.
Prin expertiza efectuată în cauză (filele 115-117 dosar_ ) s-a constatat că o parte din imobilul în litigiu, respectiv suprafața de_ mp – pe care sunt proprietari tabulari reclamanții poate fi retrocedată, fiind liberă – iar diferența de 2,20 ha a fost retrocedată altor proprietari – urmașilor lui C. I.. Aceștia au și titluri de proprietate și au fost și puși în posesie conform dovezilor de la filele 54-74 dosar nr._ ).
Acțiunea reclamanților este greșit pornită, trebuie mai întâi să obțină titlul de proprietate pe baza legii 1/2000 și apoi să revendice imobilul în măsura în care este ocupat de pârâtă, cartea funciară în acest caz nu valorează titlu de proprietate ci, având în vedere Constituția României din anul 1952 și Amenajamentul silvic al UP II Tulgheș realizat în baza HG nr. 1705/2006, folosește drept bază pentru emiterea titlului de proprietate.
II. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs O. C. M. și O. C. I., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei pentru
rejudecare, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii sale așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată în ambele instanțe.
Recurenții critică sentința instanței de fond ca fiind nelegală deoarece judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în caz de rejudecare după casare.
În speță același magistrat a pronunțat sentința civilă 2291/4 octombrie 2011 cât și sentința civilă 1617/2012.
În ambele sentințe în motivare se reține faptul că sunt proprietari ai terenului revendicat dar că nu au urmat procedura specială prevăzută de legile funciare respective că extrasul lor de carte funciară din care rezultă calitatea de proprietari poate fi folosit și are efecte doar în cadrul procedurilor instituite de legile funciare.
Este evident că același magistrat nu putea să-și schimbe opinia pronunțată în prima sentință și de aceea era nevoie și este nevoie ca această cauză să fie judecată în altă compunere a instanței.
Precizează că sentința este nelegală art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 480 C.civ vechi deoarece în mod nelegal a apreciat instanța lipsa titlului considerând că extrasul de carte funciară nu echivalează cu titlu, faptul că sunt proprietari tabulari ar servi doar la o eventuală reconstituire a dreptului de proprietate, instanța apreciind că doar în prezența unui titlu de proprietate emis în baza legilor funciare este admisibilă acțiunea lor.
Recurenții arată că dreptul lor de proprietate este dobândit în baza unui contract de vânzare cumpărare . Titlul pe baza căruia s-a intabulat dreptul lor de proprietate este vânzarea cumpărarea.
Pe de altă parte pârâta Romsilva nu are titlu de proprietate, amenajamentul silvic nu conferă titlu pârâtei.
Instanța nu a analizat și pretinsul titlul a pârâtei deci nu a efectuat o comparare a titlurilor.
Susțin că Romsilva nu are titlu de proprietate și titlul lor este preferabil titlului pârâtei și pentru următoarele argumente:
A.- Pădurile au fost exceptate de la exproprierile ce s-au făcut în baza Decretului-Lege nr. 187/1945 „ pentru înfăptuirea reformei agrare", în baza art. 23 al acestei legi care arată că „ regimul pădurilor (...) va face obiectul unei legi speciale". în Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transport, pădurile nu sunt menționate în categoriile de bunuri la care se referea acest act normativ.
Nici Decretul nr. 83 din 2 martie 1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187 din 1945 nu face referire la păduri.
D. constituția Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948 prevedea la art. 6 că pădurile, alături de alte categorii de bunuri, „aparțin statului, ca bunuri comune ale poporului". însă, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, printr-o lege specială urma să se stabilească modalitatea de trecere a pădurilor în proprietatea statului.(Instanța a omis existenta acestui text constituțional) Până în prezent nu a apărut nici o lege de naționalizare a pădurilor. De altfel,chiar și Constituția din 1948, la art. 8 prevedea că „ proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege".
În aceste condiții, preluarea de către stat a fondului forestier proprietate privată a fost o preluare de fapt, care, încălcând chiar și sistemul normativ al regimului comunist, nu putea să producă efecte juridice ale unei exproprieri.
Întrucât această preluare a fost contrară ordinii constituționale existentă în acea perioadă, precum și ordinii juridice internaționale, consideră că preluarea este lipsită de efecte și trebuie considerată inexistentă iar Romsilva este un detentor precar.
III. Prin întâmpinarea formulată, intimata Direcția S. Harghita din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor-Romsilva, solicită respingerea ca neîntemeiat a recursului formulat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond.
Intimata arată că prin Sentința civilă nr. 1675/2012, instanța de fond, în mod legal și temeinic, raportat la probele administrate, a respins acțiunea reclamanților ca fiind greșit pornită, trebuind mai întâi ca recurenții-reclamanți să obțină titlul de proprietate în baza Legii nr. 1 din 2000 și doar apoi să revendice imobilul, în măsura în care acesta era ocupat.
Consideră că în mod corect, instanța de fond a mai reținut faptul că înscrierea efectuată de recurenți în cartea funciară nu valorează titlul de proprietate ci, având în vedere Constituția României din anul 1952 și Amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Tulgheș realizat în baza HG nr. 1705/2006, folosește drept bază pentru reconstituirea dreptului de proprietate și emiterea titlului de proprietate conform legilor de reparație, denumite generic ale fondului funciar.
Referitor la primul motiv de casare, întemeiat pe art. 304 pct. 9 cu art. 24 pct. 1 C.p.c., referitor la faptul că judecătorul din rejudecarea fondului s-a mai pronunțat odată în cauză, cu ocazia primei investiri a instanței, soluționând fondul Dosarului_, arătă că acest motiv nu este corect motivat în drept, iar în fapt este neîntemeiat.
Față de motivarea în drept arătă că aceasta nu se circumscrie art. 304 pct. 9 din C.p.c., acest punct reglementând în mod clar situația hotărârilor judecătorești lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Ori, din dezvoltarea motivului de casare rezultă faptul că acesta se referă exclusiv Ia incompatibilitatea judecătorului fondului cauzei, în rejudecare. motiv care, referindu-se la legalitatea alcătuirii completului de judecată, este reglementat de pct. 1 al art. 304 C.p.c..
Cu privire la incompatibilitatea D-nei judecător în soluționarea fondului cauzei aflată în rejudecare, arătă că aceasta nu este întemeiată deoarece în prima fază procesuală, soluționată prin pronunțarea Sentinței civile nr. 2291/2011, nu a fost tranșat în nici un fel fondul cauzei, prin hotărârea pronunțată analizându-se și motivându-se exclusiv excepția prematurității acțiunii reclamanților. Ori pentru a se putea reține motivul de incompatibilitate reglementat de art. 24 pct. 1 C. pr.civ. este necesar ca judecătorul să fi pronunțat în fond o hotărâre, prin care a tranșat fondul dreptului litigios, fapt ce nu a fost realizat în speța de față. Mai mult decât atât, starea de incompatibilitate la care fac referire recurenții în primul motiv de recurs, putea fi ridicată încă din fața instanței de rejudecare, aceștia având apărător ales.
Cu privire la al de-al doilea motiv de recurs, arătă că acesta nu este întemeiat, hotărârea pronunțată fiind dată în urma analizării obiective și în întregime a situației complexe deduse judecății.
Așa cum a arătat și demonstrat cu ocazia rejudecării, terenul în litigiu este un teren naționalizat, cuprins în amenajamentul silvic și care figurează ca bun proprietate publică a statului, conform art. 35 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare, pentru retrocedarea căruia sunt stabilite reglementări specifice, iar suprafața înscrisă în cartea funciară nr. 34 G., la poz. 250 - în suprafață de 118,20 ha - și din care face parte și suprafața revendicată a fost retrocedată în totalitate către moștenitorii proprietarului deposedat.
În această situație, dacă ar fi obligată la punerea în posesie a recurenților, în modalitatea solicitată s-ar ajunge la o dublă reconstituire a dreptului de proprietate a suprafeței în litigiu (a se vedea titlurile de proprietate si procesele verbale de punere in posesie eliberate).
Faptul că în urma expertizei tehnice efectuate, a rezultat că suprafața de 4,45 ha pădure este liberă și poate fi reconstituită recurenților nu înseamnă și că echivalentul acestei suprafețe nu a fost retrocedată urmașilor proprietarului deposedat - C. D., suprafață care a cuprins și întinderea suprafeței în litigiu, și care a fost restituită în totalitate, atât pe vechiul amplasament cât și pe alte amplasamente conform prevederilor legilor funciare în vigoare la data soluționării cererilor.
Cu privire la titlul de proprietate al recurenților-reclamanți consideră că acesta este cel puțin discutabil, fiind vorba despre o hotărâre judecătorească care nu constată decât valabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat sub semnătură privată în anul 1950 și prin care nu se dispune asupra eliberării titlului de proprietate și punerii în posesie de către organele competente, pentru dezafectarea terenului din domeniul public și pentru trecerea efectivă în patrimoniul recurenților.
Mai mult decât atât, sentința civilă care a stat la baza transcrierii dreptului de proprietate nu este opozabilă, atât timp cât Direcția S. Harghita nu avut nici o calitate procesuală în cauza respectivă, situație în care, nu a avut posibilitatea de a contesta în vreun fel pretențiile recurenților.
Totodată, imobilul înscris în cartea funciară nu a fost determinat în sensul dispozițiilor 44 alin. 2 din Constituția României raportat la art. 1 din Primul protocol adițional al CEDO, nefiind întocmită documentația cadastrală aferentă, realizându-se astfel doar o înscriere scriptică, în fapt terenul nefiind delimitat prin amplasament în baza unor măsurători cadastrale.
Consideră că, odată cu obținerea hotărârii judecătorești de care se prevalează reclamanții, aceștia trebuiau ca în conformitate cu dispozițiile funciare specifice să se întoarcă la comisia locală unde trebuia finalizată soluționarea cererii lor de reconstituire formulată încă din anul 2005.
Mai relevă că obținerea de către reclamanți a sentinței civile din anul 2007 era necesară pentru dovedirea dreptului lor de proprietate, întrucât antecontractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1950 nu constituia un drept real de proprietate, nefiind încheiat în formă autentică și nici înscris în cartea funciară în sensul dispozițiilor art. 17-18 din Decretul Lege nr. 115/1938, conform cărora un drept real se constituie, modifică strămută sau stinge numai prin efectuarea cuvenitelor înscrisuri în cartea funciară.
În continuare precizează că, potrivit înscrisurilor depuse de ea - extras amenajament silvic, cărți funciare, titluri de proprietate și procese verbale de punere în posesie - rezultă faptul că suprafața în litigiu este cuprinsă în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Tulgheș, fiind identificată în UP II u.a. 53, u.a. 55, categorie de folosință teren cu destinație forestieră, inclus în amenajamentul silvic în baza art. 6 din Constituția din 13 aprilie 1948 și a Legii nr. 204/1947 pentru apărarea patrimoniului forestier și menținut în acest amenajament până în prezent.
Pentru justificarea dreptului de proprietate publică a Statului asupra acestei suprafețe, invocă prevederile art. 16 din Legea nr. 26/1996 - Codul Silvic, potrivit cărora "amenajamentele silvice constituie bază a cadastrului forestier și a titlului de proprietate a statului", coroborate cu dispozițiile art. 35 alin. 1 raportat la art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 modificată și completată potrivit cărora "terenurile proprietatea Statului sunt acele suprafețe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și înregistrate ca atare în sistemul de evidență a cadastrului funciar și al AMENAJAMENTULUI SILVIC", aceste terenuri făcând parte din domeniul public al statului, iar regimul juridic al acestora, fiind clar reglementat de legiuitor (Legea nr. 169/1997 Partea I art. 1 prin care se modifică alin. 2 al art. 5 din Legea nr. 18/1991) în sensul că acestea "sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.... și nu pot fi introduse în circuitul civil decât, dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public".
Ori terenul în litigiu fiind teren cu destinație forestieră a fost și este cuprins în amenajamentele silvice întocmite de la data trecerii sale în gospodărirea unitară a Statului până în prezent, fiind înscris în acest sistem de amenajare silvică ce ține loc de cadastru forestier, cu respectarea prevederilor legale în vigoare înainte de 1 ianuarie 1990 și este cuprins în domeniul public al Statului în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al Statului aprobat și reglementat de anexele HG nr. 1705/2006.
Pe cale de consecință, terenul în litigiu este cuprins în domeniul public al Statului, în proprietatea publică a acestuia și în administrarea RNP - Romsilva - Direcția S. Harghita, conform amenajamentului silvic anexat prezentei și anexei aferente din HG nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al Statului, în strânsă legătură cu dispozițiile art. 1 alin. 1, art. 10 alin. 1 și art. 11 alin. 1 din Legea nr. 48/2008 - Codul silvic, și ale art. 4 alin. 3 lit. a din HG nr. 229/2009, art. 2 lit. A pct. 1 și art. 3 lit. k din regulamentul aprobat prin această hotărâre.
În speța de față, terenul solicitat face obiectul legilor speciale de reparație ale fondului funciar - Legea nr. 18/1881, Legea nr. 1/2000 cu modificările și completările ulterioare, inclusiv cele aduse prin Legea nr. 247/2005, proceduri de care recurenții au uzat însă pe care le-au abandonat pe parcurs și ulterior, cu eludarea dispozițiilor legale în vigoare și-au înscris scriptic, nu și faptic, dreptul de proprietate în cartea funciară.
Potrivit acestor dispoziții speciale, recurenții aveau la dispoziție calea administrativă a cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate, procedură de urmat și căi de atac reglementate de aceste prevederi. Ori analizând întreg probatoriul administrat se poate constata că reclamanții au formulat cererea de reconstituire nr. 114/2005, cerere pe care ulterior nu au mai completat-o cu probatoriul necesar soluționării favorabile - lipsind dovada proprietății deținute anterior naționalizării, dovada amplasamentului aferent suprafeței solicitate și dovada legăturii de rudenie cu persoana de la care s-a preluat terenul - C. D..
Precizează că din analiza prevederilor art. 24 și urm. din Legea nr. 1/2000 cu modificările și completările ulterioare și ale art.61 - 76 și urm. din HG nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlului de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, raportate la întreg probatoriul administrat, instanța, va putea cu ușurință să constate că dreptul de proprietate al reclamanților a fost dobândit cu fraudarea legilor funciare, fiind înscris în cartea funciară fără respectarea procedurii dezafectării sale din domeniul public în conformitate cu prevederile imperative ale legii, înscrierea făcându-se exclusiv în baza unei sentințe judecătorești neopozabilă lor, care consfințește valabilitatea contractului de vânzarea cumpărare încheiat în anul 1950 și care nu obligă în nici un fel subscrisa la predarea efectivă către reclamanți.
Mai mult decât atât suprafața revendicată face parte din suprafața totală de 118,2 ha înscrisă în CF nr. 34 G., poz. 250, pentru care au fost formulate cereri de reconstituire a dreptului de proprietate la Comisia Locală Tulgheș de către moștenitorii defunctului C. D. și pentru care au fost eliberate titluri de proprietate și procese verbale de punere în posesie pentru suprafața totală de 117,77 ha - vezi adresa centralizatoare a Comisiei Locale Tulgheș nr. 4279/2010 și conținutul raportului de expertiză - situație în care . recurenților asupra suprafeței de_ mp din suprafața de 118,2 ha se poate realiza doar prin clarificarea situației între ei și ceilalți moștenitori ai numitului C. D. împroprietăriți conform legilor funciare. Predarea către recurenți a unei alte suprafețe de_ mp, în afara celei de 117,77 ha reconstituite ar aduce grave prejudicii și ar încălca dreptul de proprietate publică a Statului, drept de proprietate care se bucură de caracterele inalienabilității, imprescriptibilității și insesizabilității și fiind ocrotit cu aceeași forță juridică ca și dreptul de proprietate privată.
În cauza de față într-adevăr recurenții dețin un drept de proprietate, însă pentru valorificare acestuia, prin ., trebuie să se înțeleagă cu moștenitorii antecesorului comun deposedat, moștenitori care în baza procedurilor speciale de reparație au fost împroprietăriți cu întreaga suprafață deposedată, suprafață din care face parte și terenul în litigiu. Faptul că o parte a amplasamentului terenului a rămas liber, fiind în continuare în administrarea subscrisei, nu-i îndreptățește pe reclamanți la a o revendica, acest lucru realizându-se ca urmare a soluționării treptate a cererilor de reconstituire formulate, în baza prevederilor legale specifice și care inițial (Lg. nr. 18/1991) excludeau regula "reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiului amplasament dovedit". Cu toate acestea suprafața deposedată a fost reconstituită în întregime urmașilor proprietarului deposedat, parte pe vechiul amplasament, parte pe amplasament învecinat.
În concluzie, precizează că prin acțiunea în revendicare formulată în baza dreptului comun reclamanții nu pot dobândii dreptul de proprietate asupra unui imobil pentru a cărui reconstituire legiuitorul a stabilit reglementări și proceduri specifice. în acest sens trebuie reținut faptul că, potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 imobilele preluate de Stat fără titlu valabil pot fi revendicate de proprietari sau de moștenitorii acestora dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, ori Legea nr. 1/2000 modificată și completată inclusiv prin Legea nr. 247/2005 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că după . acestor acte normative, dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 și dispozițiile Codului civil nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor astfel de imobile.
De asemenea, trebuie avut în vedere că legile fondului funciar instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni, menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate în mod abuziv de către Stat. Prin urmare, consideră că în situația litigioasă dată, opțiunea reclamanților de a renunța la calea procedurală de reconstituire reglementată de legile fondului funciar și apelarea la dreptul comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 Cod civil, nu este una admisibilă și întemeiată, fiind contrară principiului securității juridice consacrat în practica CEDO și regulii "electa una via", adică odată aleasă o cale nu este admisibil să se recurgă la alta.
IV. Nu au fost depuse înscrisuri noi.
V. Soluționând cu precădere excepția pusă în discuție din oficiu, Tribunalul reține că recurentul O.-C. M. a decedat înainte de pornirea procesului, ceea ce înseamnă că, la data respectivă, nu mai avea capacitate de folosință, care reprezintă una din condițiile de exercitare a acțiunii civile.
D. urmare, recursul exercitat în numele acestui recurent trebuie respins pentru acest motiv, excepția fiind întemeiată.
VI. Referitor la recursul declarat de reclamanta O.-C. I., Tribunalul constată că același judecător a soluționat cauza atât în primul ciclu procesual, cât și în rejudecarea după casare. Mai mult decât atât, judecătorul a reiterat o parte din considerentele reținute în primul ciclu procesual, situație în care este incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 24 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Această împrejurare atrage, la rândul său, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 din Codul de procedură civilă, care impune casarea sentinței și rejudecarea cauzei în fond de către Tribunal, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 3 și 4 din Codul de procedură civilă.
VII. În concluzie, recursul este întemeiat.
VIII. Rejudecând pricina în fond, Tribunalul reține că reclamanta și soțul său, decedat în prezent, au cumpărat terenul în litigiu printr-un act sub semnătură privată încheiat la 26 martie 1950.
Dreptul astfel dobândit a fost întabulat în baza Sentinței civile nr. 309 din 12 iunie 2007 a Judecătoriei Toplița.
Prin art. 7 din Constituția României din anul 1952, pădurile au fost declarate proprietate de stat.
După cum recunoaște prin Concluziile scrise depuse în recurs, reclamanta a făcut demersuri în baza legilor fondului funciar în vederea redobândirii proprietății asupra terenului. Demersurile nu au fost finalizate, deoarece, potrivit reclamantei, Comisia Județeană Harghita pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor refuză eliberarea titlului de proprietate sub diferite pretexte.
IX. Analizând titlurile părților, Tribunalul reține că titlul statului, al cărui drept este exercitat de pârâtă, este preferabil pentru aceleași motive reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, mai ales că, în ceea ce o privește pe reclamantă, este în desfășurare procedura prevăzută de lege pentru restituirea proprietăților naționalizate înainte de 1990.
După cum însăși reclamanta arată în Concluziile scrise depuse în recurs, prin sentința în baza căreia s-a dispus întabularea nu s-a făcut altceva decât „s-a legalizat” contractul sub semnătură privată încheiat în anul 1950, or acest lucru nu înlătură efectele trecerii ulterioare a terenului în proprietatea statului.
X. În concluzie, acțiunea în revendicare este neîntemeiată, însă această soluție nu o împiedică pe reclamantă să continue demersurile, inclusiv judiciare, în vederea redobândirii dreptului de proprietate în conformitate cu legile speciale care reglementează acest lucru.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite excepția lipsei capacității de folosință a recurentului O.-C. M., cu ultimul domiciliu în . N., și, în consecință, respinge recursul declarat în numele acestuia.
Admite recursul declarat de recurenta O.-C. I., cu domiciliul în comuna Bicazu-A., ., juderțul N., în contradictoriu cu intimata Direcția S. Harghita, cu sediul în municipiul Miercurea C., .. 78, județul Harghita, și, în consecință:
1. Casează Sentința civilă nr. 1675 din 20 noiembrie 2012, pronunțată de Judecătoria Toplița în Dosarul nr._ .
2. Rejudecând pricina în fond:
Respinge acțiunea formulată de reclamanta O.-C. I. împotriva pârâtei Direcția S. Harghita.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26 iunie 2013.
Președinte Judecător Judecător
B. R. J. Banyai E. M. P.
Pentru Banyai E.,
fiind în concediu de odihnă,
semnează vicepreședintele instanței
I. C. U.
Grefier
M. E.
Pentru M. E.,
fiind în concediu de odihnă,
semnează prim-grefier
I. B.
Red.: B.R.J.
Primit: 25.07.2013
Tehnored./id./ 25.07.2013
Ex.2/SD.-Z.C.
Jud. fond: Ț. A.
| ← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... | Fond funciar. Hotărâre din 05-03-2013, Tribunalul HARGHITA → |
|---|
